Mitul îngerilor cu părul creţ

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

 

O poveste despre cine sunt de fapt Crăiasa Zăpezii şi Moş Crăciun

Cândva, departe în timp, când încă oamenii vorbeau cu îngerii aşa cum comunicăm noi astăzi unii cu ceilalţi, când ideea unui Turn Babel nici măcar nu îşi avea sens, când uriaşii erau la fel de mari ca îngerii, când îngerii încă mai primeau rugăciuni de la oameni, atunci, trăiau într-un târg mititel de munte un tată creţ şi o fiică la fel de creaţă.

Tatălui creţ i se spunea printre oamenii locului Creţul, iar fiicei sale, o minune de fată, i se spunea Creţulina. Soţia Creţului şi mama Creţulinei părăsise de ceva vreme timpul oamenilor şi se urcase la Creatorul ei să-i stea alături, însă lăsase pe lume o fetiţă în care semănase toate lucrurile bune şi toate lucrurile frumoase. Tatăl şi fiica sa locuiau într-o colibă îngustă la marginea târgului şi munceau pământul din spatele acesteia, cultivând ridichi uriaşe pentru locuitorii din părţile nordului, unde se spunea că locuiesc îngerii.

Târgoveţii nu îi prea simpatizau şi îi ameninţau cu furcile şi topoarele lor pentru că erau blonzi şi creţi, pentru că erau din familia ultimilor uriaşi ai Pământului şi pentru că erau tare frumoşi şi curaţi, îmbrăcaţi în straie de piele şi ţesături de mătase. Dar lor nu le era frică de târgoveţii care începeau să semene din ce în ce mai mult cu oameni de-ai stepei, oameni cu înfăţişare fioroasă şi violenţi din fire, care au fost uitaţi de îngeri din pricina comportamentului lor şi care veneau des prin târg, distrugând tarabele vânzătorilor paşnici şi prădând trecătorii de giuvaierurile ce le aveau asupra lor. Târgoveţii  nu le mai agreau prezenţa, iar frica de uriaşi nu mai era demult prezentă în sufletele lor. Cu toate acestea, nimeni nu îndrăznea să se apropie de gospodăria de la marginea târgului, acolo unde uriaşii erau în siguranţă şi feriţi de furia oamenilor.

Nu erau singurii uriaşi din lume. Se zvonea că la capătul lumii începeau să se adune toţi uriaşii pentru a pleca împreună din lumea pe care oamenii răi începeau să o descopere şi să o cucerească. Se auzise că nu mai este loc de ei într-o lume a oamenilor care începeau să fie din ce în ce mai mici. Dar Creţul şi Creţulina încă mai sperau în bunătate şi cărau tribut din cetatea acestora înspre nord, acolo unde numai ei ştiau că locuiesc îngerii lumii.

Ei le duceau îngerilor ridichi uriaşe. Dar nu orice fel, ci unele deosebite. Acestea creşteau din rugăciunile oamenilor. Şi oamenii se rugau pe atunci atât de mult încât ridichile nu se mai opreau din a creşte. Oamenii credeau că aceste ridichi sunt otrăvite, la fel şi pământul din care creşteau, iar uriaşii le otrăveau dinadins pentru ca ei să nu le fure. Pline de atâtea rugăciuni îngerii le devorau şi trimiteau rugile oamenilor Creatorului lor. Habar nu aveau oamenii ce rol aveau uriaşii. Aceştia erau cărăuşii rugăciunilor. Erau singurii care mai ştiau unde locuiesc îngerii.

Într-o bună zi, tatăl îi zise frumoasei sale fiice că în grădină a apărut un nou soi de ridiche, una foarte mică, zbârcită şi găunoasă, iar toate celelalte îi spuseseră că nu vor să mai crească. Atunci, Creţulina, care nu numai că era foarte frumoasă şi inimaginabil de bună, dar şi foarte deşteaptă şi iscusită în toate, îi ceru tatălui său să culeagă toate ridichile din grădină şi  să aştepte până a doua zi de dimineaţă, să vadă dacă mai cresc altele. Aşa a făcut Creţul, a smuls toate ridichile din grădină şi le adusese în faţa Creţulinei. Aceasta a întrebat pe fiecare în parte de ce nu mai vor să crească. Toate au răspuns că nu mai au din ce să se hrănească. Pământul nu se mai roagă. Ici, colo, câte un om drept care le mai hrănesc şi atât. Toţi oamenii au devenit foarte răi.

– Iar tu, draga mea ridiche?… Tu ce ai să îmi povesteşti? Tu de ce ai crescut aşa? Cu tine ce s-a întâmplat? întrebă Creţulina pe cea mai urâtă dintre ele, pe cea zbârcită şi găunoasă.

– Eu am fost otrăvită. Cineva s-a rugat strâmb şi am primit din partea lui un vierme care m-a măcinat din interior. Cineva a-aruncat-otrava-în-lume şi m-a spurcat. Oamenii nu mai ştiu să se roage… Blasfemie curată.

Atunci, Creţulina cea frumoasă i-a spus tatălui său că lumea aceasta păşeşte din ce în ce mai mult înspre prăbuşire şi abis, iar locul lor printre oameni nu mai are rost. Creţulina presimţi că vremea lor a apus. Aşteptară totuşi încă o noapte în coliba lor de la marginea târgului, sperând că recolta de ridichii din ziua următoare îi va ajuta să ia decizia finală. Dar loc pentru surprize nu mai era. Dimineaţa nu mai aduse în grădină nici o ridiche, iar Creţul şi fiica sa se hotărâră să facă totuşi un ultim drum spre nord, spre tărâmul îngerilor, în speranţa că Mai Marele Îngerilor le va da un sfat.

Zis şi făcut. Hotărârea era irevocabilă. Au încărcat în căruţa lor de lemn ultima recoltă de ridichi, au îmbrăcat straie luminate aşa cum le era portul, au înhămat cel mai vrednic armăsar, au luat cu ei doar ce le era de folos pentru călătorie şi au plecat pe ultimul lor drum prin târg spre lumea îngerilor, fără să privească înapoi, ca două suflete uriaşe, demne de rostul lor în lumea oamenilor. Era o primăvară frumoasă la plecarea lor, copaci înfrunziţi de scurtă vreme, păsări ce cântau natura plină de viaţă şi-un cer de o seninătate albastră ieşită din comun. Lăsară în urmă o colibă în care au trăit vreme de sute de ani şi o gospodărie frumoasă cu o grădină în care odinioară creşteau cele mai mari ridichi din lume; un nor negru, care acoperea tot ce lăsau în spate.

Drumul spre tărâmul locuit de îngeri era destul de lung. Aveau de mers vreme de-o primăvară întreagă. Dar lor nu le era frică de trecerea timpului, erau obişnuiţi cu drumurile înspre lumea îngerilor, doar cărau rugăciunile oamenilor de când se ştiau. În drumul lor, Creţul îi spusese fiicei sale că bunicul său trăise mai bine de 1200 de ani printre oameni şi avusese ocazia să participe la o mie două sute de pagini din istoria omenirii, iar tatăl său trăise aproape 1000 de ani şi participase la construirea Oraşului de la Capătul Lumii, Oraşul Uriaşilor, cel mai mare oraş construit vreodată. Creţul avea abia 500 de ani şi era un simplu crescător de ridichi, iar fiica sa doar 200 de ani şi singura ei avere nu era decât frumuseţea, bunătatea şi iscusinţa. Vremea lor era pe sfârşite, iar ei nu participaseră încă la nici un eveniment major din viaţa omenirii.

Trecuse primăvara, iar drumul lor se apropia de final. Aşteptau cu nerăbdare să-i întâlnească pe îngeri. Atunci, când nu mai aveau decât scurt drum până la cetatea îngerilor, înţeleapta Creţulina a profeţit. A lăsat blestem asupra lumii oamenilor: să nu ştie când le va veni sfârşitul decât atunci când vor fi pregătiţi să afle, să nu afle niciodată locul cu îngeri decât atunci când sunt cu adevărat curaţi la suflet, să nu cunoască Oraşul de la Capătul Lumii decât atunci când vor fi sufletele lor dedicate întru totul credinţei în Creatorul lor. În veci aşa să fie.

Lumea îngerilor era plină de alb, plină de putere şi de măreţie. Călătoria ultimilor uriaşi în slujba omenirii luase sfârşit. Măreţia lor era comparabilă cu cea a îngerilor. La fel ca uriaşii, îngerii erau fiinţe semeţe, spirite mult mai înalte decât ale oamenilor, sau ale uriaşilor. Mai Marele Îngerilor ştia că vor veni şi îi aştepta la marginea împărăţiei pentru a-i primii cum se cuvine pe cărăuşii de rugăciuni. De la marginea împărăţiei îngerilor şi până la Palatul de Cremene au fost primiţi de toţi îngerii cu aripile deschise, cu parfum de bucurie, cu ninsoare de ovaţii. Au fost primiţi ca ultimii eroi ai vechii omeniri.

Creţul şi Creţulina le dădură îngerilor ultimele rugăciuni ale oamenilor şi le împărtăşiră decizia lor de a nu se mai întoarce în târgul pe care l-au părăsit cu o primăvară în urmă. Doreau să li se alăture celorlalţi uriaşi în Oraşul de la Capătul Lumii, acolo unde niciodată omul nu va ajunge nici cu gândul, nici cu pasul. Vestea aceasta îi nelinişti pe îngeri şi îi întristă mult. Ridichile erau într-adevăr puţine şi sărace, devenea evident că atunci se împlinea prima cădere a omului în uitare. Îngerii aveau însă altă misiune în lume, aceea de a călăuzi omul fără nici o condiţionare, atât în vremuri bune pentru el cât şi în vremuri grele.

Mai Marele Îngerilor nu le îngădui ultimilor cărăuşi de rugăciuni să se alăture locuitorilor Oraşului Uriaşilor până ce nu vor accepta cele mai frumoase daruri îngereşti pentru ceea ce au făcut în slujba oamenilor şi a Creatorului lor. Uriaşii acceptară cinstirea îngerească pentru truda lor în lumea oamenilor. Mai Marele Îngerilor ceru supuşilor săi să pregătească cea mai fastuoasă ceremonie întâlnită vreodată.

– Ţie, uriaşule, pentru că faci parte dintr-o familie cu tradiţie în cartea istoriei omenirii, îţi dăruiesc viaţă veşnică, îţi dăruiesc acest Palat de Cremene, îţi dau în slujbă toţi piticii şi elfii, îţi dau puterea de a aduce bucuria în sufletele oamenilor, puterea de a-i face fericiţi şi de a-i uni în spirit de sărbătoare, îţi dăruiesc ţinutul renilor şi tot nordul Pământului, te numesc Lordul Zăpezilor şi Fulgilor de Nea. Primeşte acest dar uriaşule cărăuş de rugăciuni…

Şi Creţul, plecându-şi capul în faţa Mai Marelui Îngerilor, primi darul şi se învoi să împlinească noua sa misiune.

– De acum vei fi cunoscut printre noi drept Îngerul Bucuriei, oamenii îţi vor spune Moş Crăciun. Primeşte de la mine puterea de a dărui.

Apoi Mai Marele Îngerilor îşi îndreptă privirea către fiica uriaşului, îi zâmbi sub ropotul de aplauze de bucurie şi sub zumzetul fâlfâirilor din aripi ale îngerilor, întinse braţele înspre ea, apoi îi spuse:

– Ţie, preafrumoasă fiică de cărăuş de rugăciuni, îţi dăruiesc tărâmul mitic al copilăriei şi viaţă lungă, îţi dăruiesc sceptrul minunilor şi tuturor prefacerilor, îţi dăruiesc cheia grădinii frumuseţilor lumii împreună cu puterea de a inspira şi te numesc Zâna Bucuriei şi Frumuseţii.

Fiica de uriaş, bucuroasă de darul primit, se învoi să împlinească dorinţa îngerilor, plecă fruntea în faţa acestuia şi îngenunche smerită. Mai Marele Îngerilor îşi desprinse din aura sa o mică rază de strălucire, făuri din penele aurii ale tuturor îngerilor o coroniţă magică şi aşeză raza strălucitoare ca o nestemată în vârful acesteia. Luă coroniţa o ridică în sus pentru a o vedea toţi îngerii şi apoi o puse pe capul Creţulinei.

– Ridică-te, Crăiasă a Poveştilor!… De-acum vei fi cunoscută printre noi drept Îngerul Copilăriei. Fie ca lumea să creadă mereu în tine şi în puterile tale… Toată speranţa noilor oameni în tine va sta… Crăiasă… Călăuzeşte-le sufletele tinere spre bunătate, spre frumuseţe şi învaţă-i pe oameni să fie înţelepţi!

Aşa se încheie cele mai vechi pagini ale istoriei omenirii, când printre oameni încă mai trăiau uriaşii, iar îngerii încă erau aproape de ei. Acesta este momentul naşterii celor mai îndrăgiţi îngeri ai noii omeniri: Îngerul Bucuriei şi Îngerul Copilăriei. Aici este începutul unei noi istorii a Omului, în care oamenii redescoperă bucuria copilăriei…

…Doi uriaşi cu părul creţ au schimbat omenirea.