-Măine e joi, Eminescule, lasă totul baltă şî pregăteşte-te de vizită!-îi atrase atenţia Miron Pompiliu care trecuse pe la bibliotecă pe la el să vadă ce mai face. Îl găsise îngropat în tomuri de cărţi, citind, adnotând, însemnând… După plecarea lui Miron, Mihai se hotărî să plece acasă mai devreme pentru a-şi pregăti ţinuta. Ieşi în aerul rece al zilei şi, deşi timpul era urât, Iaşii i se părură fermecători în culorile ruginii ale toamnei: castanii foşneau lin în bătaia vântului,strada era plină de lume de tot felul care forfotea în sus şi-n jos, dealul Copoului animat de tinere perechi care căutau singurătatea codrului, apoi mustăriile cu mirosul lor de pastramă şi mititei care-şi deschiseseră larg porţile şi îmbiau trecătorii cu mirosurile lor apetisante. La nea Simică, câţiva ţigani cântau de mama focului din vioara şi din tambal:
S-ā dus mândra mea departe,
Lele, lele şi Marie,
La Suceava la cetate,
Lele şi arie…
Eminescu se opri în drum să-i asculte, îi plăceau atât de mult cântecele populare, încât ar fi stat zile-ntregi să-i asculte. Dar acum n-avea timp, trebuia să meargă acasă să se ocupe de manuscrisul pe care-l pregătea să fie citit la serata Veronicăi. Mai ales că-i promisese că-i va citi o prelucrare ā basmului fermecător pe care i-l povestise la Viena.
Cu manuscrisul în buzunar, coborî strada şi o luă pe Aleea Asachi, spre locuiţa rectorului Micle. Cunoştea aşa de mult acest drum, încât îl putea parcurge cu ochii închişi, venise doar de atâtea ori şi cu treabă şi fără treabă, singur, sau cu secretarul Universităţii, numai s-o vadă pe Veronica. Acum era invitat oficial, pregătise poemul acela prelucrat după Călin Nebunul şi dorea să facă o impresie bună. Keşkemet, alias Miron Pompiliu, aşa cum era poreclit, îl lăsase baltă şi plecase la o întălnire în oraş. Fără el, Eminescu se simţea stingher. Veronica prin el îi comunica poetului toate secretele lor. Ultima veste adusă de Miron lui Mihai i-o spusese imitănd-o cu vocea ei subţire de soprană, mai mult maimuţărindu-se: ,,Să-i spui lui Mihai să nu se mai exteriorizeze aşa, lumea are ochi să vadă şi ceea ce nu se vede, de fapt e un copil, băiatul acesta, e de ajuns să se roşească un pic ca să se trădeze…” ,,Negreşit îi voi spune, Veronico!”-îi făcuse Miron şmechereşte cu ochiul, cu mâna pe buze în semn de discreţie. Deci, se întreba poetul, să joace un rol, un rol de neghiob, să afişeze răceală, distanţă, faţă de femeia iubită… Asta nu înţelegea el acum! La Viena era altfel, erau el şi ea, şi erau atât de apropiaţi… Ajunse la poartă şi sună. Casa şi grădina păreau pustii; poetul se supără şi trânti mânerul soneriei mai tare. Din boscheţii grădinii se mişcă o umbră care se contura a fi chipul Veronicăi.
-Cine este?- întrebă ea, jucând teatru; doar îl aşteptase de-atâta timp pe afară. Era vocea ei de soprană, melodioasă ca o cantinelă.
-Eu, Tolla!- îi şopteşte poetul, conspirativ, ce, nu te aşteptai să vin aşa devreme?
-Ba da, domnule Gajus, dar m-ai luat prin surprindere… Pusese pe ea o rochie albastră de seară să-şi amintească de serile atât de fericite ale Vienei. Mihai îi sărută mâna şi păşi în urma ei în salonul literar.
-Pe Miron unde l-ai lăsat?
-Mi-a spus că are o întâlnire…
-Numai de prostii se ţine băiatul acesta! De câte ori i-am luat apărarea în fata lui Stefan… In salon era lume de tot felul, damele mai la o parte, domnii în centru: ofiţeri, politicieni, universitari de-ai lui Micle, profesori de liceu, funţionari. La intrarea poetului în sală se auzi un murmur şi toţi puseră ochii pe el.
-Vă recomand pe domnul Mihai Eminescu, poetul consacrat al Junimii!- anunţă Veronica, plină de emoţii, sosirea lui Mihai.
Mihai ruşinat, se înclină şi-şi ocupă locul lui mai dosnic, ferit de ochii iscoditori ai audienţei. Unii îl cunoşteau de la şedinţele de sâmbăta ale Junmii din casa lui Maiorescu sau Pogor. Citise acolo nişte versuri stranii despre Egipet şi o nuvelă tot la fel de stranie cu un Sărman Dionisos care se termina aiurea… Pogor, care era şi el de fată, îl auzise citind, chiar în casa lui Inger şi demon şi Floare albastră, publicate şi-n Convorbiri. Atunci Don Ramiro, într-un delirant entuziasm strigase tare: ,,Se publicăăăă”
Cucoanele auziseră despre el că e un june fermecător şi acum figura lui le confirmară aşteptările. Se dusese vestea că fetele de liceu îl adulau şi-i scriau scrisori de admiraţie, citindu-i versurile care circulau din mână-n mână pe sub bănci, ferindu-se de profesori ursuzi care le interziseseră acest lucru. Eminescu însuşi rămăsese copleşit de numărul mare de admiratoare şi multora le refuzase favorurile. Acum, fără Pompiliu, se simţea stingher. Absent la discuţiile din jur, Mihai privea salonul Veronicăi, două tablouri mari pe peretele din faţă cu rame din palisandru, vegheau tăcute ca două icoane adunarea. Erau Veronica Micle cu Ştefan, profesorul. Ce alăturări bizare poate să facă şi soarta asta, gândea poetul, ce contraste caraghioase! Veronica privea undeva în faţă cu ochii ei pătrunzători, buzele strânse arătau reţinere şi decenţă în faţa aparatului, părul strâns uşor în cozile-i bogate îi cădea drept pe piept. Era o fotografie făcută cam la optsprezece ani, comandată special pentru înrămare. Rectorul, ca toţi ardelenii, avea o ţinută sobră, prvire tăioasă, scrutătoare, faţa smeadă, pomădată, cu o mustaţă mare şi-o barbă de patriarh, date în cărunţeală. Figura lui, lângă portretul Veronicăi, semăna ā fi ā unui bunic pe lângă nepoata sa. Şi deodată îi veni în minte strania întrebare: ,,De ce şi-ā bătut joc acest bătrânel de sufletul unei copile?” Îl întrerupse din reflecţiile lui Marioara, femeia din casă, care venise să servească cafele. Eminescu întinse măna şi servi pe tăcute.
Veronica se instalase la pian şi, după câteva acorduri, începu să cânte o fugă de Bach, cu gândul că-i va merge la inimă lui Mihai. Femeia părea că se contopise cu pianul, mâinile în decolteuri, fugeau pe clape, alergând parcă după acele sunete divine, când mai repede, când mai încet… La terminare toată adunarea aplaudă, entuziasmată. Apăru şi Ştefan Micle care binecuvântă adunarea cu câteva vorbe de duh ardeleneşti. Majoritatea se ridicaseră în picioare, acordându-i respectul cuvenit. După căteva schimburi amicale cu prietenii, se retrase cu un grup de profesori în altă cameră pentru ā pune la cale destinele Universităţii.
Tânărul bibliotecar, sorbindu-şi cafeaua, sub privirile protocolare ale rectorului, deveni pentru câteva clipe mai reţinut. Privi pe fereastră, se lăsase noaptea şi cerul se învolburase cu nişte nori alburii peste Dealul Ciricului. Începuse să plouă, se-auzeau picăturile aduse de vânt, izbind geamurile.
-Se schimbă timpul!-constată o admiratoare ā Veronicăi.
-Şi noi, care speram să mai mergem câteva zile pe la Târgu-Neamţ! Anul acesta n-am fost deloc pe la Mânăstiri… Şi Veronica schimbă câteva priviri cu Mihai, parcă i s-ar fi adresat lui.
Apoi toată adunarea trecu la discuţii literare. Veronica citi cu vocea ei suavă câteva poezii ale lui Eminescu din Convorbiri Literare. Erau creaţiile lui recente pe care le publicase cu câteva săptămâni in urmă. Adunarea fu uimită de poezia Epigonii.
-Poetul Epigonilor, fiind printre noi, îl felicităm şi-i urăm mulţi ani şi cât mai multe poezii frumoase…- termină Veronica micul spici.
Între timp sosise şi Miron Pompiliu ca o curcă plouată şi se aşeză lângă poet.
-Domnul Miron e veşnic în căutare…, zise Veronica, aluzie la nestatornicia secretarului care era veşnic în căutare de femei. Şi-acum să ne citească şi domnul Eminescu ceva!-continuă femeia, adresându-se poetului. Mihai se scuză politicos:
-Mi-e greu să refuz onorata adunare, dar pentru azi n-am nimic demn de ā fi dat publicităţii!
Veronica se supără, mai ales că povestise prietenelor că Mihai va citi o creaţie inspirată din folclor. Ce era cu el? Ce se întâmplase?- se întreba femeia iritată.
Adunarea nemaiavând obiect, oameni începură să plece unul căte unul. Ştefan Micle îşi chemă secretarul să-i dea instrucţiuni pentru întocmirea orarului pentru săptămâna viitoare.
Pentru căteva clipe Eminescu rămase singur în tovărăşia Veronicăi. Era pentru prima dată când se întâlnea cu ea faţă în faţă după Viena. Se aşezară pe o sofa în hol şi schimbară câteva priviri reci.
-De ce n-ai vrut să citeşti Mihai?-îl întrebă ea nervoasă.
-N-am vrut să citesc pentru că deveneam un caraghios în ochii aceia de gură cască.
-Nici nu ştii cât rău mi-ai pricinuit!
-Nu-i nici-un bai, ţi-o voi citi ţie când vom fi singuri!
-Tu nu vezi ce greu e să fim singuri? Poate că, dacă se schimbă timpul, ne vom întălni pe la mânăstiri… Mihai îi făcu un compliment straniu:
-De dragul ochilor tăi, nu te voi refuza!
-Tot cum te ştiu eu ai rămas…
Mihai o strănse de mână.
-Cum o să mă schimb eu?
Ieşi Miron şi convorbirea se întrerupse. Mihai îi sărută mâna şi o privi drept în ochi. Apoi plecă cu Miron prin picăturile de ploaie la balamucul lor ca doi crai ai Iaşilor…