O povestire
Am câteodată nevoie de un câmp. Aburind în lumina dimineţii, primăvara. Arătură proaspătă şi plină de sevele pământului. Respiraţie dintotdeauna din care respir şi eu.
Alteori aş vrea doar să fiu ca o pâine, mare, rumenită de foc şi de Soare, în pacea hrănitoare numai asemenea unei pâini proaspete atunci când îţi este foame.
Şi sunt clipe când aş vrea să fiu o îngenunchiere de mulţumire pentru toate, chiar şi pentru lacrimi şi dureri, prietenii cei credincioşi… Şi vântul să mă măture cu aerul lui uneori nervos, alteori blând, dar mereu aducând schimbări, de aceea se şi spune „vântul schimbării” poate…
Atunci, în ziua aceea, copilul simţea vântul fiind un pic roşiatic şi lumina zilei aceleia era uniformă şi egală şi parcă şuieratul acelui vânt, cald şi uscat, aducea praful de culoare roşie care făcea lumina astfel. Băiatul privea cu ochii strânşi din cauza prafului ziua aceea, ceva îi şoptea (sau poate i se părea lui) că ziua aceea nu se va mai repeta niciodată, că de fapt nici o zi nu se poate repeta, acesta era răspunsul adus lui de vântul acela roşiatic. Ar fi vrut să fie dus de vântul acela departe de tot şi toate, el ştia că tot vântul, fie el roşiatic, albastru sau galben, este acela care face marea să fie neliniştită mereu, deşertul de nisip să fie neliniştit mereu, toate se nelinişteau de la vânt, era simplu şi copilul ştia asta. În acest fel şi marea, şi deşertul, deşi atât de depărtate şi de deosebite, aveau ceva comun, această nelinişte adusă cu vânt. Şi tot în ziua aceea cu vântul ei roşiatic băiatul mai înţelese că el primeşte răspunsurile la toate întrebările puse de ceilalţi. Auzite de vânt… Rostite poate în vânt, cum se spune, dar sigur auzite… Dar la întrebările lui vântul tăcea sau poate nu înţelegea el răspunsul, sau poate că era rostit într-o altă limbă, neştiută de el, dar pe care vântul o aducea de foarte departe, poate de pe mare sau din deşert…
Va trebui oare să înveţe toate limbile pentru a afla răspunsurile întrebărilor lui ? Dacă va trebui, o va face, aşa simţea copilul, hotărât cum numai copiii ştiu să fie în lumea lor.
După ce a mai crescut, copilul deveni un băiat măricel, avea în preajma lui oameni mult mai bătrâni, mult mai mari decât el, se mirase mereu de ce oare era astfel, dar tot într-o zi cu vânt, dar albastru, se pomeni cu un răspuns ciudat, anume că nu aceia vechi de ani sunt şi cei care ştiu răspunsurile la întrebările lui, ci numai aceia puţini de tot, rari, dacă putea înţelege el aşa, adică aceia bătrâni de vieţi. Sigur că răspunsul acesta îl nedumeri pe băiatul de paisprezece ani, dar fiind el mai măricel acum, ştia deja binişor glasul vântului, chiar dacă era albastru, mai ales că ştia deja (parcă dintotdeauna) mai multe limbi pământeşti, unele dintre ele vechi de tot. Înţelese răspunsul acelei zile cu vânt albastru şi chiar îl crezu pe cuvânt. Simţea el aşa, anume că nimic nu-l poate minţi, dacă nu doar oamenii, şi atunci nu se mai temu cu adevărat de nimic din partea oamenilor, deşi simţi durerile pe care şi le pricinuiau chiar lor înşile aşa…
Oamenii aceia bătrâni de ani pe care îi avea în apropiere se dovedeau uneori mai neştiutori decât chiar ei, copiii. Sigur că pe măsură ce îmbătrâneau începeau din ce în ce mai bine să-şi amintască de copilărie, dar parcă le era mult prea târziu atunci şi mult prea lehamite, o ştiau şi ei, se închideau în lumea lor, alcătuită chiar de ei şi lor, copiilor, le plăcea câteodată acolo, se jucau chiar cu ei. Iar el se simţea adesea cel bătrân de vieţi printre cei bătrâni de ani, deşi era doar un copil. Dar în acelaşi timp al creşterii lor, îşi doreau cu toţii să fie mari, să facă ei tot ceea ce bătrânii aceia de ani nu putuseră sau nu doriseră să facă, sau poate nu ştiuseră să facă, tocmai pentru că uitaseră să mai fie copii… Se mai întâmpla pe atunci câte ceva frumos ca o iertare, iar asta aducea întotdeauna o senzaţie deplină de sănătate.
Mai târziu, băiatul merse pe la şcoli de tot felul unde nu învăţă nimic din ceea ce ar fi dorit el, nici o întrebare a lui, doar a lui, nu îşi găsi răspuns acolo. Iubi şi el ca toţi băieţii, vântul din acele vremi era blând şi tandru şi parfumat, dar apoi el suflă gri şi întunecat cu războaie, lupte, dureri şi mulţi morţi… Cei mari spuneau că bat vânturile soartei, dar băiatul ştia că nu este aşa, că soarta aceea pe care ei o numeau oarbă şi bătută de vânt este chiar roada gândurilor şi vorbelor celor false, numite minciuni, ale celor mari… Băiatul crescuse cu adevărul vântului spus doar pentru el în limbile cele multe şi îndepărtate pe care el şi le reamintise. Nu-l uită vântul pe băiat, cîteodată i se mai juca primăvara prin păr şi atunci lui îi era o foame teribilă de libertate şi de câmp cu flori sub Soarele curat, dar avea multe de citit şi sorbea cu sete toate cărţile acelea pentru că le cunoştea bine limba, pentru că simţea că erau scrise de cei rari, de cei bâtrîni de vieţi.
Într-o bună zi i se păru ciudat să simtă cât de bine cuvântul vânt se aseamănă cu cuvântul cuvânt.
„Cuvânt – Vânt”, se miră el, dar chiar atunci vântul îi şopti la ureche „vânt, vânt, suflu, suflu, suflare, suflet…”, iar tânărul pricepu de îndată.
Apoi, citi în altă carte că „la început a fost cuvântul”. Înţelese atunci de cît de mult timp el, băiatul, ştia, dar mai înţelese că era singurul lui adevăr şi că nu îl ştiau încă toţi. „Cu-vântul… Vibraţia…” Era o cheie aici, o enigmă pe care numai vântul lui, plin de o lumină curată, azi, i-o desluşise.
Dar numai lui.
„Magia deşertului este asemenea magiei mării, se îngemănează, chiar complet opuse, sub puterile vântului prin nelinişte… Puterile vântului… Cu-vântului… Magia asta este albă ori neagră, după cum este puterea gândului care o poartă, asemenea vântului care aduce răspunsurile tuturor întrebărilor… Numai noi, noi şi doar noi le purtăm, gîndurile acestea, liberi să ne lăsăm struniţi de ele sau să le strunim noi, pe calea cea dreaptă, a binelui. Şi vântul poate fi călăuzitor sau călăuză. Şi ei cu toţii spun că omul e o frunză în vânt… Unii, cei vechi de vieţi nu au nevoie decât de o suflare mică şi plăpândă pentru plecarea lor, dar alţii se chinuie cu dureri mari şi grele. Cine e vinovat oare mai mult de uitare…?
Acum ştiu că orice întrebare este un mic întuneric, acela al fiecăruia, singur trebuie fiecare să-şi făurească el însuşi şi numai singur el, vântul care să îi alunge întunericul şi ceaţa…”
Aleg acum să fiu un cîmp arat proaspăt, într-o dimineaţă de primăvară.
Un izvor care curge mereu, neoprit de nimic.
Un vânt adiind peste acel câmp şi peste acel izvor.
Aleg să fiu tulburarea mării şi a deşertului de către vântul acesta.
Aleg să duc norii mai departe, la fel cu fumul de ţigară care se risipeşte în vânt.
Şi mai aleg a fi un vânt blând pentru a mai putea răspunde acelora care încă se mai întreabă.
. . . . . . . . . . . .
Am scris povestiri, nu multe, dar ciudate. Acolo sunt multe din mine însumi, chiar şi eu, dar se mai află aproape în toate câte un bătrîn şi câte un copil.
De cele mai multe ori bătrînul se stinge, dispare pe o cale sau alta…
Dus de vînt…
Dar copilul continuă, mereu, mereu…
(Din volumul “Oamenii de lângă noi” – 2008)
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.