M-ai întrebat / Fără titlu / Trăire / Străbunii / Extaz
M-ai întrebat
M-ai întrebat odată dacă mai poţi cânta
În camera aceea cu flori de câmp în glastre
În care orice clipă prea repede trecea
Dovada necesară a repetării noastre.
Acolo când e ziuă lumina plânge lin
Gândindu-se că noaptea, târziu o va răpune
Ne-mbălsămează vântul, ceru-i curat senin
Dar vai, dorul ce arde n-a mai ajuns la tine!
Şi-aşa din vorbă-n vorbă m-ai întrebat apoi
Dacă seninul moare răpus de noaptea-albastră,
Şi dacă regii noştri-şi mai duc război de ploi
Sau dacă roua plânge când piere-n dimineaţă.
Şi-apoi ca din visare m-ai întrebat de sînt
Lumină sau tăcere, sau pasăre, sau vis.
sau dacă sunt femeie şi numele mi-e sfânt
Şi cum mă strigă lumea cu glasul ei… nestins.
Fără titlu
Nu mă loviţi cu pietre, mai mult decât Om n-aş putea fi!
Striga copilul alergând nemâncat în zori de zi
Ha, ha, ha, ha… clocotea râsul celui sătul
Hai joacă-mi si-ţi dau de la Rex un os, ţi-e destul!
Nu mă bateţi cu pietre, mai mult decât Om n-aş putea fi!
Se-auzea stins glasul copilului într-o altă zi,
Păşea încet, nesigur, pe drumuri pustii
Căutând fericirea, întrebându-se „Oare, unde o fi?”
Nu ma bateţi cu pietre, mai mult decât Om n-aş putea fi!
Se-aud mii de glasuri în oricare zi
Nu, nu mai vrem bombe, război pe pământ,
Nu vrem să ne zacă copiii-n mormânt!
Vrem apă, şi pâine, vrem locuri de muncă
Vrem pace şi muguri şi flori pe pamânt!
Trăire
Zvâcnea adânc în mine o dragoste nebună
Ascunsă de tăcere, de lacrimi şi de dor
Mă întrebau castanii de ce mă pierd prin lume
De ce nu chem lumina, caldura, adevăr?
Băteam în pragul casei cu drumuri prăfuite
Şi hainele din mine erau mai cenuşii
Şi mă-ntrebam de oare-mi vei recunoaşte gândul
Când sufletele noastre sunt oarbe şi târzii.
Mă alungam pe mine, te rechemam din vise
Îţi dăruiam lumina şi flori de busuioc
Când într-un ceas de seară, cu-n glas răpus de zâmbet
Mi-ai dăruit iubirea, o cupă de noroc.
Erai senin şi tânăr, un vis de dimineaţă
Eram Cenuşăreasa ce-n toamnă a învins
Şi-am alungat de-a pururi albastru, negru, ceaţa
Căci dragostea e pură când focul e nestins.
Străbunii
Un glas tăcut, în noapte mă-nfioară
Pământul ţării îmi vorbeşte lin
Pe umeri de şoapte,
Din trup de istorii
Purtându-mă
Cu paşii de baladă
Spre somnul adânc al străbunilor.
Dorm,
Dorm tainic străbunii
Într-un câmp de măslini
Vegheat de focul dreptăţii.
Dorm
Visând libertate,
Şi pace
Şi dragoste
Şi dor,
Dorm scormonind viitorul
Cu gândurile lor adânci;
Dorm visându-şi nepoţii
Râzând
Şi-asternând peste ţară
O mantie serafică
Cu glas alb,
Cu chip de porumbel
Pe care au numit-o simplu:
„Pace!”…
Extaz
Se înteţesc în mine
Paşii gândurilor
În zgura de taină
Arsă-n adâncuri
Priviri de toamnă
Curg pe sub sălcii
Se duc în lume de prea multă iubire
Intocmai ca panterele negre
În nopţi cu lună
Păşind făr’ de zgomot,
Prea tainic.
Atunci ieşi tu din frunze
Şi aluneci pe urmele nopţii
Spre interminabile chemări unduitoare
Ca umbrele stelelor
Culegându-mi privirile
din visurile florilor de câmp
* *
Se mai odihnesc pe gânduri
adâncurile toamnei
Şi mă opresc să dorm
În trupuri de salcii
Ca o viperă uitată-n frunze
Sau ca o lumină,
inverzind apa
cu ochii tăi,
Când insula trăirii noastre
devine albastră
în smalţul scoicilor
* * *
E rece ,
prea rece aminitirea,
Doar mângâierea sufletului tău
o mai arde
curgând în tăcere
printre ghearele aprinse ale întunericului
Ultimile fâşii de întuneric
se scurg
în rigolele străzii
Şi cânt de vulturi
se-aude deasupra
Faţa ta ascunde
o bucurie de circ peregrin
pe care salciile nu mai pot să o înţeleagă
si mi te pierzi din suflet
Curgând ca o vopsea pe caldarâm
Sub paşii tuturor
Fâlfâit de porumbel alb se naşte din stânca
îincet, ca o durere răpusă de adâncul pustiu
Castanele cad de prea multă toamnş
Iar eu, acum, nu ştiu cum să-ţi culeg zâmbetul,
fără ca vântul venit din albe fiorduri
să-l fure