În memoria lui Pitiu (Ştefan) Cădariu
Intră în casă cu oarecare părere de rău. Ar mai fi vrut să zăbovească prin curte, dar se întunecase. Parcă prea repede pentru o seară de vară. Nu aprinse imediat lumina, căutând în buzunarul vestei, pachetul de ţigări „Carpaţi fără filtru”. Atunci dădu de scrisoare. Înjură în gând. Era într-adevăr un „hăbăuc”! O primise alaltăieri. Şi doar ştia că este de la Petra.
Se opri în faţa biroului, de fapt un fel de masă mai lungă şi supraîncărcată. Apăsă pe butonul veiozei şi deschise scrisoarea, fără să se grăbească. Se răsuci să dea drumul la reşou. Deocamdată, îşi va prepara un ibric de cafea, tare, fără zahăr. Îşi frecă palmele într-un gest devenit obişnuinţă şi până la urmă îşi aprinse o ţigară. Se-ndreptă spre pick-up şi puse discul cu Andres Segovia. Apoi, în sfârşit, scrisoarea:
„Stef liebe
Nu ştiu ce ar trebui să-ţi fac? Să te cert sau să te deplâng?! Cum ai putut renunţa la visul tău, la proiectul nostru? Zău, merita să-mi vezi mutra, când, la aeroprotul Orly, m-am trezit că mă întâlnesc cu colegul tău, Radu şi nu mai ştiu cum!!! Parcă puteam să fiu atentă, nici măcar nu i-am ascultat explicaţiile stângace. Îmi amintesc, destul de vag, că încerca să-mi ceară scuze(?), pomenind despre tine că ai plecat nu ştiu pe unde… Poftim, ce-i ardea domnului Ştefan Cernea, în asemenea momente, când expediţia noastră, plănuită cu atâta înflăcărare, devenea realitate! Am fost atât de uimită, de necăjită, încât nu am dat atenţie nici unuia din viitorii mei colegi, care se strânseseră în jurul nostru.
Mi-ai zis cândva că sunt o fire iertătoare, deci, hai, că trec peste absenţa ta enigmatică şi voi încerca să-ţi povestesc. Ai avut, de fapt, noroc, şeful expediţiei (Roland Gagnon-„boss-ul”) m-a luat deoparte, explicându-mi că ştia de tine… Că n-ai vrut să se piardă această bursă de studii şi l-ai trimis pe colegul tău… Asta am înţeles şi eu, mein Gott, dar ce anume te-a împiedicat să vii?! Şi de ce nu m-ai prevenit măcar? E adevărat, sunt doar o puştoaică de studentă, dar aşteptam totuşi să mă anunţi… Ai o scuză, am plecat mai demult din Freiburg, stând câteva zile la Pfafenhoffen, la ai mei. O.K., nu are sens să mă frământ, dacă te mai interesează, pregăteşte-te să citeşti o epistolă-fluviu! Crede-mă, trăiesc o adevărată aventură!!! Ştiu, ştiu, vei zice că exagerez ca de obicei, că sunt o romantică incurabilă, o idealistă, o… etc., dar, judecă singur, eu îţi voi relata pe scurt primele impresii. Te rog, de pe acum, să-mi ierţi unele greşeli de exprimare, îmi dau seama că nu prea mai ştiu româneşte…
Aşadar, de la Paris am zburat în Chile. În timpul călătoriei, am apucat să-i cunosc pe membrii acestei misiuni sen-za-ţi-o-na-le! Nu prea mă pricep să descriu oameni, eram de fapt încă năucită, dar pe măsura povestirii mele, vei cunoaşte tu însuţi aceşti cercetători colosali! Au trecut prin atâtea aventuri, au făcut multe descoperiri uluitoare şi cu toate acestea, sunt foarte modeşti. Şi la fel de împătimiţi ca tine! „Bossul” este etnolog de meserie şi marea lui pasiune e acest… „Buric al lumii”! La prima vedere pare o fire mai închisă, paote datorită figurii sobre şi a ochelarilor metalici! În contrast cu el, arhitectul Vittorio Vancini este, ai bănuit, o nebunie de… italian! Adică, brunet, mustăcios, vorbăreţ şi aşa mai departe… Dar, ai răbdare, toate la vremea lor!
Deocamdată, îţi mai pomenesc despre cehul Jiri Bohunski (fotograf şi operator), un uriaş blond cu o „muie”, vorba ta, bonomă. Apoi, acela, colegul tău, cam anost şi… tăcăreţ! Ah, când mă gândesc ce figură aparte puteai fi în grupul nostru, îmi vine să înnebunesc!!! Tu, cu firea ta veselă de copil teribil, cu expresiile tale tipice, cu uşurinţa ta nemaipomenită de-a vorbi limbi străine… Tu, care iubeşti oamenii şi muzica şi drumeţia! Cred că nu eşti în stare să jigneşti pe nimeni, pentru că numai tu cunoşti buna-cuviinţă, cea adevărată! Şi, mai ales, îmi pare rău că nu ai ocazia să-ţi arăţi, aici, acum, îndemânarea ta de-a restaura piatra, de-a face să vorbească! Hmm, iar îmi amintesc şi nu am voie să plâng, ai dreptate, sunt doar un puşti în haine femeieşti… un „green-horn”, cum ziceai cândva!
Dar, am ajuns la Valparaiso şi, după ce ne-am întâlnit cu soţii Kostandis, care au pregătit „garderoba şi decorul misiuniii”, am luat vaporul spre „Te Pito No te Henua” Vezi că deja ştiu cum se spune „Buricul lumii” în limba localnicilor?! Păi, seară de seară, ne adunam în jurul unui pahar de… ceai, preparat de Irene, din tot felul de ierburi ciudate şi sporovăiam. M-am apropiat mult de soţii Kostandis, doar ştii cât de mult mă atrage Grecia. Nikos este arheolog şi chiar că aduce, întrucâtva, cu scriitorul nostru preferat, Kazantzakis. Soţia lui, Irene, îl urmează pretutindeni, adică la toate cercetările, deşi are ca speicalitate biologia.Tot ea ne-a relaltat despre clima şi fauna care ne va întâmpina pe Insula Tăcerii. De altminteri, în timpul acestor discuţii prelungite mereu până la ore târzii, am aflat atâtea legende şi teorii, încât pot susţine acum un referat, ba chiar şi un examen! N-avea grijă că nu am tăcut nici eu… În ciuda lui Vittorio, care, culmea, devenise deodată sceptic!
După cum bine ştii, scopul principal al expediţiei noastre îl constituie proiectul de reconstituire şi de restaurare a statuilor de pe insulă. Ei bine, italianul nostru (mă rog, al meu!) se lamenta că nu au venit arheologii subacvatici şi nici geologul american, că printre atâtea mistere, vom găsi şi rămăşiţele unei nave cosmice!!! Iar, impostorul acela, Radu a avut curajul să se îndoiască de reuşita noastră, fiindcă urmează după alte misiuni celebre! Ar fi trebuit să adaug şi eu că nu este cu noi cel mai bun restaurator pentru piatră?! Preferam însă să-mi ascund nemulţumirea ţi ieşeam atunci pe punte. În ultima seară plouase mărunt, iar rafalele de vânt aduceau aroma uscatului. Brrr, nopţile erau tare reci, dar nu le băgam în seamă, aşa încălziţi de „ţelul nostru”, cum ne consola Vittorio. Tot el ne ajuta să ne ţinem firea, când ne apăsa senzaţia, că ne aflăm, cu adevărat, la capatul lumii. Ca orice italian, se chinuia să ne delecteze cu refrene din canţonete (deşi nu prea avea nici voce, nici ureche muzicală!). Apoi, era o întreagă nostimadă când pomenea despre cei patru copii ai lui. Copleşit de dorul lor, ne arăta mereu poza acestora. Să vezi, adică, ascultă, are de fapt patru gemeni, două perechi de băiat-fată şi-i cheamă Renata şi Rinaldo, Ramona şi Rafael. Culmea, îi încurcă întotdeauna!!!
Cu asemenea gânduri ceva mai vesele, păşeam pe punte privind spre Crucea Sudului. Am zărit primele păsări, prevestitoare ale uscatului. Apoi am simţit că mi se alătură Radu al tău şi Jiri. La început, m-am bucurat că nu mai sunt singură, ştiam că ne aşteaptă o noapte de veghe. Am stat tăcuţi câteva clipe, dar Radu nu s-a stăpânit şi a dorit să-mi povestească despre tine, despre ai lui şi mai ales, despre sora lui mezină. Cică este la fel de roşcată şi de… afurisită ca mine! Parcă-parcă mi s-a făcut milă de el şi am hotărât să-mi schimb purtarea. Ba, m-am trezit că-i fac confidenţe. Te-am „bârfit niţel”, iar el nu mai contenea să te laude, cât de bun coleg eşti ţi cât te-ai zbătut să-l ajuţi pentru obţinerea acestei burse. Fiindcă ai vrut ca şi el să înveţe şi, în acelaşi timp, să se remarce. Ganz natürlich, asta bănuiam şi singură, doar te cunosc prea bine! În cele din urmă, m-a condus până la uşa cabinei mele şi atunci, nu ştiu ce m-a apucat, I-am destăinuit neâncrederea mea faţă de un marinar, Kim. Nu-mi plăcea deloc mutra lui de „şpion”, ca să folosesc iar expresia ta. Radu m-a liniştit, într-un stil, evident împrumutat de la tine: „Fată dragă, mai mult ca sigur că ester un… extraterestru!”
…Iată că am întrerupt scrisoarea, dar nu am de gând să o expediez deocamdată. Vreau să-ţi mai povestesc despre întâlnirea noastră cu „Insula Rapanui" şi băştinaşii ei. Of, Ştef, cum aş putea să-ţi descriu ce-am zărit şi, mai cu seamă, ce-am simţit atunci, în primele clipe?! Iar trebuie să mărturisesc că nu mă pricep să aleg cuvintele cele mai potrivite. Mai ţii minte, cum citeam împreună ore în şir, despre acea lume atât de uitată, atât de îndepărtată? Ei bine, nobilii noştri înaintaşi nu au exagerat deloc. De-a lungul coastei sudice, insula şi-a dezvăluit întâi singurătatea şi sălbăticia. Iar mai apoi, în micul golf de la Hangaroa, am fost întâmpinaţi de primii indigeni şi de comandantul militar. Aşadar, tuturor le-am adresat un… „ia orana oe”! Ai priceput că nu uitasem ceea ce învăţasem de la Florin Maior…
Obişnuiţi deja cu expediţiile şi deosebit de ospitalieri, localnicii ne-au oferit imediat găzduire. Nikos şi Irene s-au apucat să organizeze viitoarele centre de cercetare, Boss s-a prezentat guvernatorului, iar noi, cei mai nerăbdători, ghiciceşti nu, adică Vittorio, Jiri şi cu mine am hotărât să dăm o raită prin sat Şi Radu? Vei întreba. Păi, ne-a aruncat o privire destul de semnificativă, apoi pătruns de sentimentul datoriei a rămas să-i ajute pe soţii Kostandis.
Însoţiţi de bătrânul Estevan, ne-am oprit la marginea satului. M-a cuprins mila zărind colibele sărăcăcioase, dar curate, precum şi privirile blânde ale locuitorilor din Matakiterani. Erau atât de bucuroşi să ne primească în mijlocul lor! După o vreme, ne-am îndreptat spre zona platoformelor şi aleilor pavate (presupun că ştii cu ochii închişi detaliile topografice…). Am putut admira şi, filma, desigur, casa-pirogă, statuile-gigant de pe plajă, trecând pe lângă grote, oarecum înspăimântaţi. Nu am îndrăznit să pătrundem, deoarece cercetarea lor trebuie pregătită temeinic şi abia în cea de-a doua etapă.
La întoarcere, când ne-am strâns din nou cu toţii, Roland Gagnon ne-a comunicat că deja a doua zi ne vom apuca de lucru: „La muncă, nu la şuncă!”, vorba boului tău din România… Hip,hip, hip, ura! Eu voi merge în tabăra de la Ankana şi apoi la Rano-Raraku. Deşi sunt doar o puştoaică (încă), voi fi alături de Nikos, Vittorio şi Radu, exact cu cei care mă vor învăţa! Irene şi Boss vor rămâne în sat pentru investigaţii etnologice şi probleme de aprovizonare a taberei. Jiri va fi omul de legătură, pentru că ne este necesar tuturor. Gata, închei cu scrisoarea, trebuie să mă pregătesc pentru serbare, am fost invitaţi…
Bine-bine, am să-ţi mai povestesc şi despre surpriza oferită de gazdele noastre. La cel mai grandios foc de tabără, maestru de ceremonii s-a vrut mai întâi… Radu! A luat totul în serios, pregătind cele necesare, aşa cum probabil că l-ai învăţat tu pe şantierele voastre. Numai că l-au ajutat băştinaşii şi, mai ales, Uka, nepoata cea frumoasă a lui Estevan. Pe urmă, Nikos ne-a rugat să respectăm tradiţile locului, aşa că dacă nu ai fost în stare să-ţi ţii promisiunea, măcar vei afla ce înseamnă o seară de neuitat.
Aşadar, am încercat să ne imităm "profesorii", aprinzând focul prin frecarea între palme a unei vergele băgată într-un uluc de lemn. Apoi, am încălzit pietrele cuptoraşului (reţine că se chemă „umu”) cu ajutorul tulpinelor de trestie de zahăr şi a rădăcinilor de iarbă. Femeile au adus bucate: legume, peşte şi pui, toate învelite în foi de bananier. Hmm, ce aromă nemaipomenită. Ne-am strâns încântaţi în jurul cuptorului, pe rogojinele „totora”, iar, Radu şi-a adus chitara (poftim, te imită întruna!!!).
Eram dornică să pun deja primele întrebări, dar am observat că Boss ne face semne să tăcem. De fapt, Uka începuse să îngâne p melodie: „Kuiki-Kuaka…”, apoi, bunicul fetei ne-a spus câteva legende, în timp ce Nikos traducea pe şoptite: era vorba de spre ritualul naşterii, de tatuaje, de cioplitori în piatră… Am închis ochii, lăsându-mi capul pe spate. Credeam că visez şi mi-era ciudă că nu pot păstra aceste impresii pentru tine! M-au trezit din reverie nişte râsete şi.atunci, privirle mi s-au oprit asupra celor şapte statui, care se ridicau dincolo de câmpia-lavă… „Doamne, câtă măreţie şi tăcere!”, l-am auzit pe Radu. Era şi el copleşit de emoţie, fără să dea atenţie celor din jur, care continuau să chicotească. Deoarece câţiva tineri au început să ne arate acel joc din copilărie (mai ţii minte, un fel de leagăn al pisicii, cu o bucată de sfoară întinsă între degetele palmei…), numit aici kaikai. Uka părea serioasă, însoţind fiecare mişcare cu câte un psalm. Când se încurca, prietenii ei săreau să o ajute.
Printre limbile flăcărilor, am zărit cum soţii Konstandis ăşi notau de zor în carnetele lor groase, cum Boss discuta aprins cu bătrânii, iar Jiri de ridică şi dispare în perdeaua de beznă. Atunci, Radu m-a îndemnat să ne plimbăm pe marginea recifelor. Am acceptat imediat, pentru că voiam să mă scutur de starea acea ciudată de vrajă. Colegul tău m-a prins timid de braţ şi mi-a luminat calea cu ajutorul unei torţe. Niciunul dintre noi nu scotea o vorbă, se auzea doar sunetul paşilor pe drumul pavat de lavă vulcanică. Priveam cu coada ochiului spre zecile de peşteri, care ne pândeau de pretutindeni. „Ştii, avea dreptate Ştef când povestea despre figurinele neolitice de la voi…” am întrerupt tăcerea în cele din urmă. Radu s-a oprit: „cele cu faţa triunghiulară, îndreptată oblic în sus?”. Da, exact, despre ele este vorba, doar aveţi o colecţie impresionantă în muzeul vostru. Ştef zicea că „ele seamnă cu statuile de pe Insula Tăcerii, aşa cum privesc spre cer, scrutind, parcă, zarea…”. Dar Radu nu mi-a răspuns, iar eu am adăugat: „De sus veneau tainele pentru cei din timpurile străvechi: fulgerul, ploaia, stelele…”.
Parcă ceva mai convins, însoţitorul meu a dat din cap şi m-a întrebat, apoi, brusc: „Îl cunoşti demult pe Ştefan…pe Ştef?”. Am surâs: „Păi, de când a venit la Institutul de Arheologie din Freiburg, cu o bursă de specializare. Îmi adusese un comision de la rudele mele, ştii, eu am plecat de mică din ţară… „Aşa o lumină violetă era în jur, că m-am întrerupt, fără să mai spun ceva. Radu îmi respecta tăcerea. Până la urmă, a vrut să zică: „Ştef este…” N-a apucat să continue, deoarece ne-am trezit că Jiri trece în goană pe lângă noi. Uka intrase în apă, pletele ei întunecate se contopeau cu valurile neastâmpărate, cu misterele nopţii! Nu eram singura care am surprins poezia acestei imagini, Jiri se chinia să o filemezecât mai mult. Ceilalţi se agitau cu torţele, adunând langustele orbite de lumină. Doamne, ce spectacol, doamne, ce lume uitată…!
Nu eram în stare să fac o mişcare, să scot o vorbă. Radu s-a uitat, iarăşi, la mine şi mi-a şoptit: „Îi scriem lui Ştef, vrei? De altfel, I-am promis că-mi notez totul în jurnalul de lucru. De data aceasta, eu am fost cea care am dat doar din cap şi m-am îndreptat singură spre sat. Mă gândeam la tine şi, deodată, am înţeles secretul tău. Ţi-l voi spune, însă, când ne vom revedea, la un pahar de ness fiert şi fără zahăr, cum îl faci tu, bine?
Nu ştiu dacă am reuşit să-ţi descriu toate trăirile mele din acea noapte. Poate am devenit şi eu un om al tăcerii… Acum e dimineaţă. Am avut un somn agitat, visasem că mă lupt cu zeii localnicilor, cu Make-Make, Tiki, Tive, Haua!!! Mă grăbesc însă, să închei scrisoarea şi s-o trimit cu singurul vapor care pleacă deocamdată. Voi încerca să-ţi scriu şi din tabăra, doar ne aşteaptă încă multe lucrări nemaipomenite. Boss ne-a ţinut o prelegere scurtă în faţa colibei. Trebuie să lămurim şi celelalte probleme: măsurarea obsidianului din cariera de piatră, cele patru tăbliţe din grota familială şi câte şi mai câte! Soţii Konstandis şi-au luat rămas bun unul de la celălalt. Le-am întors spatele, nu eram în stare să zâmbesc, nici măcar privindu-l pe Vittorio cum se chinuie să pună şaua pe cal… Darmite să-l încalece!
Te las cu bine acum, Ştef ! Când vei primi epistola mea, probabil că vom avea din nou bagajele strânse, ori vom fi iarăşi pe vapor, lăsând în urmă o lume, care putea fi, pentru o vreme, a noastră. Cândva, o vei descoperi şi tu, dăinuindu-şi liniştea visului…
A ta (prea) credincioasă prietenă,
Petra Richter
P.S. (inevitabil, nu, la o asemenea scrisoare-roman!). Am vrut să fiu răutăcioasă, lăsându-te oarecum nedumerit. Cine era Kim, figura aia nesuferită?! Nu mă îndur să nu dezleg misterul, deci: omul nostru era un…căutător de comori, un excroc, un pierde-vară, un mafiot, „una… seppie” cum l-a categorisit Vittorio. Tot el l-a surprins cum scotocea prin lăzile noastre. Fireşte că l-au concediat imediat. Bietul de el, visa mormane de aur şi de pietre preţioase, fără să ştie că noi căutăm cu totul şi cu totul altceva… Ţine-mi pumnii strânşi!”
***
Împături scrisoarea cu mişcări lente şi-o puse pe masă. Strânse din umeri, uşor înfrigurat, de parcă, Petra izbutise să-i transmită o parte din emoţiile ei. Se ridică, fără să mai dea atenţie pick-upului, care se oprise demult şi se apropie de reşou. Fluierând încetişor, se apucă să prepare nişte soluţii chimice. Avea nevoie de ele a doua zi, pentru curăţirea monedei de aur, descoperită într-un mormânt. Mai ştii, poate îl ajunge „cumplitul blestem”, cum îl ameninţau în glumă colegii. Oamenii din sat povesteau că mama copilului, care găsise moneda cu pricina, a murit electrocutată! Exact asta îi mai lipsea, după toate dojenelile Petrei… Atunci îşi aminti şi de cafea. În vreme ce sorbea lichidul rece, mai aruncă o privire spre scrisoare. Întinse însă mâna şi luă o coală de hârtie din sertar. „Musai să-i scriu lui Florin cel Mare sau cum, îi mai zicem, Maior…” Brusc înviorat, se apucă să bată la maşina de scris, scoasă de sub dulap.
„Salve, Bătrâne!
Ştii că nu prea mă pricep la epistole. Îţi scriu doar atât: nu te mai frământa, eşti doar în convalescenţă… Fii liniştit, mâine aterizez pe şantier. Am studiat planurile tale, am pregătit sculele şi casetele de lemn. N-avea grijă, am respectat detaliile şi am lucrat cu meşterii cei mai buni. Mormintele descoperite de tine mi-au dat ceva de cap, dar am răscolit întreaga bibliografie de specialitate.
Îţi mulţumesc că ai încredere doar în mâinile mele! Rogu-te, nu-ţi fă procese de conştiinţă! După bunul meu obicei din studenţie, să zicem că am picat la examenul de obţinerea bursei în expediţia C.N.R.S.-ului (C.N.R.S. – Centre National de Recherches Stientifiques, Paris n.a.). Sigur, vei zâmbi în barbă… Las-o baltă, important ester acum să ridicăm necropola cât mai repede, înainte de-a năvăli apele afurisite ale Timişului.
Cei de la Ape m-au asigurat că nu se anunţă deocamdată nici o viitură. Păi, cu vara asta păcătoasă, n-ar fi de mirare să păţim cu inundaţiile astea! Am stat şi eu mai mult prin casă, ca un boşorog, traducând pentru colegi. Abia aştept să te faci, iarăşi, zdravăn şi să tragem un chef pe cinste la lumina focului de tabără! Simt de pe acum aroma cartofilor copţi pe jar şi gustul răchiei din uiaga de lut, păstrată în izvor. Apoi, vom admira în voie, minunăţiile descoperite de tine.
Rămâi sănătos!
Al tău mittarbeiter,
Ştefan Cernea”
***
…Căută un timbru şi un plic, apoi puse scrisoarea în vestă. Bombăni. Ar fi culmea să n-o bage în cutie. Când să revină la masa de lucru, îşi zări chipul în oglinda cuierului. Surâse. Apoi îşi trecu mâinile prin părul scurt şi zbârlit, îţi netezi perciunii. Închise şi deschise ochii de câteva pori. Petra declarase că are mutră de copil teribil, un alt coleg se mirase, cu oarecare invidie, că este un veşnic adolescent, care nu va îmbătrâni niciodată! Altădată, sora unei bune colege numismate, privise îndelung poza lui din militărie, în ţinută de …brav soldat Svejk (cartea lui de căpătâi) zicându-i că seamănă cu…Henri Fonda! Fireşte, cu actorul tânăr din westernuri.
Făcu gestul lui obişnuit, strângând din umeri. Se-ndreptă spre bibliotecă. Luă scrisoarea Petrei şi o strecură în dosarul gros, pe care era caligrafiat cu tuş: „Insula Paştelui”. Vru să adauge cu creionul „Capitol încheiat”, dar se răzgândi. Se înălţă pe vârful picioarelor şi puse dosarul pe raft, alături de cărţile lui Thor Heyerdahl şi Francis Mazière. Încă o sursă bibliografică şi, pe deasupra, foarte veridică!
Se apucă să-şi pregătească cina. Adică, un potol obraznic: slănină friptă şi multă ceapă. Dar, mai întâi deschise fereastra. Privi îngrijorat spre cer. Gata cu ploile, măcar pentru câteva zile… De mâine, vara va fi vară, iar vremea frumoasă, numai bună să înceapă lucrările de prelevare a necropolei. O să-i răspundă şi Petrei. Şi va izbuti, într-un răgaz de timp al naibii de zgârcit, să câştige cursa împotriva apelor.
Închise fereastra.
Dana Antoaneta BANESCU
Reşiţa
Din volumul „Şi!? Povestiri din grădina Marelui Prinţ”, Editura Marineasa, 2005
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.