Cineva spunea de curând urmatoarele: monstruosul adevăr care se poate afirma despre societatea umană curenta este acela că indivizii în formare astăzi sînt mai degrabă oi în turmă, decât oameni…
Cineva spunea de curând urmatoarele: monstruosul adevăr care se poate afirma despre societatea umană curenta este acela că indivizii în formare astăzi sînt mai degrabă oi în turmă, decât oameni. Aşa să fie? Nu ştim, iar dacă o vagă bănuială începe să se formeze, precum că liberul arbitru şi voinţa personală ar fi de mult apuse în sfera decizională a vieţilor noastre, ei bine, se găsesc destule argumente digitalizate, ultra-sofisticate tehno-logic, imagologii copleşitoare şi morbide pentru satisfacerea nevoilor noastre megalomaniace pavlovian induse, pentru a ne simţi în control, suverani, bântuind nemuritori intortocheatele interstiţii virtuale ale unei mass-medii care a reuşit sa ne convingă – puteţi să credeţi? – ca muntele din reclama e „mai munte” decit cel real, iar aventura imaginară în virtual, este chiar mai comfortabilă.
Dar să ne radicalizăm, încă, şi mai mult: gândiţi-vă, pentru o clipă, la imaginea următoare: o ţară în care condiţia rural-agrară este predominantă, în care căruţa şi calul mai trec, încă, alene printre muzee cochete, tăcute şi sumbre, a căror misie secretă rămâne aceea de a găzdui cu success mondene serate de alcov (oficiate de un oarecare cu mişcari lacom-serafice din degete onctuoase şi larvar-filozoafe, şi pentru care ambarcaţiunea mizeră trasă de bidiviul costeliv trecând prin faţa geamurilor sale somnolind, acum, în arşiţa unei amiezi de vară, este un spectacol, oh, poetic, pricina pentru care maestrul culturolog se retrage acum cu mişcări leneşe din faţa „istoriei vii” – inedit moment, oh, yes!
Bucureştiul de altădată, dar şi prezentul, totul, TOTUL e aici, acum, cât sunt de privilegiat cântă el pe nas imnul străinului de lume; maestrul îşi aminteşte desigur şi că trebuie începute pregătirile pentru serata de care v-am pomenit mai înainte – smochinele umplute sunt încă necomandate, iar lacheul Costica, adunat de pe drumuri anul trecut, de prin satele din jurul Bucureştilor (aşa îi place piticaniei în halat de casă, brodat cu mătase şi cu monogramă, să numească oraşul care zvâcneşte dincolo de geamuri şi al carui praf nu l-a tăiat niciodată cu picioarele desculţe ca cei din vechiul cartier „23 August”); flăcăul Costică e tânar, cu buze cărnoase şi împletite ca ale lui Paraschiv din Moromeţii; are, în schimb, deja alura manechinelor ‘de împrumut’ de la Gucci, unde urâţenia sau precaritatea intelectuală sunt atuuri majore)…dar ce vă spuneam?
Aha, deci caruţa şi calul, (glisând alene pe Calea Victoriei, urmărită de gânduri leneşe şi veleităţi de antropolog, de acel scriitor, filozof, poet de renume, gânditor, analist-politic, etc., cel cu degete onctuoase şi lacome şi unghiile lăcuite discret) la întilnirea cu un întreg arsenal simcultist (‘sim’ de la ‘simulacra’ şi ‘simulare’) al tehnologiilor celor mai galactice, al surogatelor de tot felul (de la hrana cea de toate zilele transformată în vitamine, minerale şi alte asemenea care se iau cu apă, şi până la vacanţele petrecute în ambianţa răcoroaselor (sic) imagini de munţi şi izvoare şi albastre, sinilii ceruri îndepărtate, în liniştea şi intimitatea de dinaintea propriului ecran de televizor sau computer.
Toate acestea – o invazie de material occidental care abia aşteaptă penetrarea pudibondei Romanii care în loc să-şi tragă în sus fustele, lăsând balaurul să geamă furios pe propria-i impotenţă între coapsele-i virgine, e acum cu ochii spre Ceahlăul în neguri, pe care veşti dinspre împărăţie spun că e de vânzare! Fecioara va geme sub greutatea mătăhăloasei fiare şi îşi va jura răzbunări. Apele vor clocoti cu furie, încă odată, de data aceasta nechemate de vreun dummnezeu fals al climelor globalizate sub bagheta magică a interesului consumerist şi hegemonic, ci de însuşi Dumnezeul dreptăţii.
Căruţa şi calul lunecând mut printre megaliţi de beton şi sticlă, în asurzitoarea tăcere a lumilor virtuale, a imperiilor imagologice în care umanitatea, comfortabil întinsă pe canapeaua ca un covor zburător din vis, se lasă penetrată de un ‘real mai real decit Realul însuşi’; şi nu aveai dreptate Vladimir Tismaneanu, ‘fantasmele salvarii’ sunt şi ele redundante, căci iluzia, fantasmă este acum… reală, sau poate mă înşel, şi… aveai dreptate, da, aveai dreptate, Vladimir Tismaneanu… şi, cu riscul ca mă repet pentru cititorii mei, cum spune marquezul: ‘popoarele condamnate la singurătate nu au decât o singură şansă’… Marquez nu spune care…
Aurelia SATCÃÆU
Melbourne, Australia
—————————————-