Dedic aceste rânduri modeste, maestrului meu, Artur Silvestri…
Nu începeţi să citiţi dacă nu aţi deschis larg, larg, ochii spre cer – ar trebui să ne spună Scriitorul – şi dacă nu v-aţi spus rugăciunea, ca atunci când vă pregătiţi de o călătorie lungă şi mai ales tainică.
Nu deschideţi cartea oriunde v-aţi afla, ci într-un loc singuratic -dacă îl ştiţi -, tăcut, aproape de Dumnezeu, pentru că ceea ce veţi descoperi nu este o carte ci un mesaj venit dintr-o altă lume, una dintre multele posibile. Si ceea ce veţi citi nu sunt „piese improvizate…” nici „nuvele fantastice”. Nu! Cine se miră?! Cine se miră, să nu citească! Atunci ce sunt?
Sunt frânturi de cuvinte codificate, găsite pe „acele pergamente” venite de dincolo de ape şi care s-au oprit acolo, la margine. Mesajul va fi scris într-un „alfabet straniu” – aşa îl vom recunoaşte – care face „să se poată comunica de la om la orice alcătuire ce aparţine viului”. Ce lume este aceea? Una dintre ele!
Se încumetă cineva? Poate că da!
Dar miza e mare! Va trebui să accepţi „vieţi paralele”, stări inedite cu care însuşi scriitorul se confruntă şi în care uneori se şi transformă, dar şi tu, mai ales tu care te-ai încumetat să deschizi uşa tainică a tainelor fără sfârşit. Te-vei-transforma-şi-tu! Din om normal ce erai, vei deveni om-bântuit, om-molipsit. E sfâşietor! E vrăjitoresc! Merită! Tu însuţi vei trece în omul-pasăre, omul-apă, omul-zeu, când Scriitorul deja va fi dispărut în „lumea lui”. Vei intra într-o altă dimensiune, vei trăi în alte anotimpuri, ale „verilor ceţoase”, ale „toamnelor universale”, vei fi părtaş la „transfigurarea” materiei, când marea va deveni „metal lichid”, iar lumina, „miere transformată în altă stare de agregare, răspândită pretutindeni…” E locul unde curg laptele şi mierea? Aştept un răspuns! Sau nu a ajuns nimeni până aici?
Si „Mesagerul”? Ce s-a întâmplat cu el? „ …ochii ei, enormi, ieşiţi în evidenţă ca nişte nasturi rotunzi, aveau parcă miliarde de oglinzi tăiate ca într-un cristal hieratic, ocult, un poliedru perfect unde, în milioanele de fracţiuni se răsfrângeau chipurile lui, în număr de milioane, identitatea lui ajunsă vedenie, fără număr, fără loc, de nicăieri.” Identitatea lui a ajuns „vedenie”? Si acum, încotro? Incotro Doamne? Parcă se aude „un nechezat de cal, o desagă trântindu-se la pământ şi o voce soldăţească, aspră, poruncitoare, spunându-i să se întoarcă, acum, imediat, cât încă mai era cu putinţă.” Să fi uitat de Icar? Până şi noi? In ce realitate ne aflăm? In realitatea „virtuală”. Cine a răspuns?
„Când plecase de pe plajă, era bătrân. Cărţile lui, despre care ar fi vrut să vorbească, nu existau ori poate că existau altfel decât ar fi putut să fie vreodată şi nu apucaseră să existe. Dar el scrisese tot timpul: unde se aflau ele, de fapt? Si dacă erau cărţile altcuiva, de altundeva, din lumea aceea pe care, odinioară, doar o întrevăzuse căteva ore, o zi, o vreme, într-un „odinioară” tot atăt de indistinct ca şi viaţa lui pe care poate că acela doar o visase şi se trezise?”
Oricum, nu mai avea timp să se gândească, fantasmele se aşezau singure în forma care li se „poruncea”. De unde li se poruncea? Din „cealaltă lume”! Nu e clar?!
Ce a simţit scriitorul când a revărsat peste noi acest uragan de gânduri fierbinţi?
Că face un pact? Cu cine? Un pact „religios-diabolic”? „Pax magna”?
Intrebarea are răspunsul inclus, evident!
Si de acolo, din universul lumilor posibile, scriitorul nu va spune niciodată, „opreşte clipa” şi nici „opreşte trecerea”, ca într-un „perpetuum mobile”…
Dedic aceste rânduri modeste, maestrului meu, Artur Silvestri, care a trecut, nu de mult, în lumea tainelor, cel care a"ghicit" prezenţa "livezii" în profunditatea fiinţei mele ajutându-mă să revelez spre lumea din-afară acea sensibilitate care zăcea în sufletul meu.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.