Blandetea lu’ bunica… un alt mit spulberat

   

    De câte ori nu aţi citit în basmele copilăriei, şi trebuie să reţineţi cuvântul basm, chiar notaţi-l cu roşu, despre bunici cu pleata ninsă care, cu ochii blânzi, încă un amănunt interesant ochii ăştia blânzi, citesc poveşti, probabil despre alţi bătrânei cu mângâieri ascunse în priviri, nepoţeilor lor la fel de blânzi şi ascultători, o altă poveste rămasă la stadiu de ficţiune – dar despre nepoţei „to be contiuned”? De multe ori…Şi aţi crezut…Şi eu… Mari fraieri suntem.

    Păi spuneţi-mi voi mie unde stă ascunsă blândeţea proverbială a bâtrânilor din ziua de azi? Probabil că în paginile alea îngălbenite despre care vă vorbeam, că eu, şi cu hărţi şi târnăcoape, n-o mai găsesc. Şi vreau, credeţi-mă da’ dacă nu-i, nu-i.

    Păi să vă dau şi niscaiva argumente cu toate că, după umila mea părere de stigmatizat – se pare că asta suntem noi ăştia care ne-am născut mai târziu în ochii lor „blânzi” – ah! cât îmi place cuvântul ăsta – sunt sigură că voi sunteţi familiarizaţi cu conceptul de „sunt bătrân, am voie să te torturez cu bună ştiinţă”.

    Mă urc în troleu, după o zi de enşpe – nu există cuvântul, dar îl folosesc pentru a evidenţia sfârşeala din mine – cursuri, după o zi de luptă pierdută din start cu profi, uitaţi şi ei de timp prin cancelarii – dar şi ăsta alt capitol de „to be continued” – după o zi în care mi s-au mai spulberat visele de către cruda realitate a banului – taxe şi cărţi – mă rog, după o zi de…doi lei d-ăia vechi, şi sunt fericită şi eu de un lucru: am găsit un loc liber – se deschid cerurile, cântă un cor Aleluia, şi mă aşez rupta de somn şi foame pe un scaun îngheţat – aş mai adăuga şi durerea de cap, dar aţi începe să plângeţi şi nu vreau asta.

    Mă uit pe geamul murdar, de pe care se preling picături gri-maronii pe geaca mea – dar nu mai contează că toată ziua a fost aşa: împuţită, visez puţin la un pat moale şi o friptură savuroasă, când…se deschid uşile şi apare dumneaei…o doamnă ţapănă, trecută ce-i drept de vremea când cremele antirid îşi mai pot face şi efectul ăla iluzoriu prezentat prin reclame, trecută dar demnă, care mă priveşte fix şi privirea îi trece prin rândurile groase de haine care mă protejează de „blândeţea”  ei, ajungând la inimă. Atunci simt…durere…durere…multă jenă.

    Cu toate că a stat pe scaunul meu, încălzit de corpu-mi amorţit, doar o staţie, şi-a făcut damblaua şi m-a determinat să îi ofer scaunul – oricât de mult mi-aş fi ferit privirea mă găseau ochii ei „blânzi”. De ce a vrut să facă asta? Că avea de parcurs un drum lung? Nu. Că era în imposibilitate de a sta în picioare? Ce naiba… era mai în putere ca mine, şi mai aranjată aş putea adăuga. Atunci de ce? Pentru că i se cuvine. Pentru că săvârşesc marele păcat de a fi tânără deci: nu pot fi obosită, nu mă poate durea nimic. Să vă mai spun că după ce cucoana s-a ridicat, locul meu a fost ocupat cu o rapiditate care ar fi făcut invidioasă şi lumina, de un bărbat care nu auzise de…jenă, respectul fiindu-i chiar un cuvânt inexistent în vocabular? Nu vă mai spun.

    Într-o altă zi mă duc la bancă…motivele nu contează, plăţi multe către stat. Mă aşez la eterna coadă, nu există ghişeu fără acest accesoriu ce oferă o notă vie instituţiilor publice, şi aştept…aştept…aştept, mai dau din picor, mai analizez fiecare chip, deja le ştiu toate trăsăturile şi mărimile de la haine, şi chiar amănunte despre bolile lor şi ale copiilor, legate de gripe, scaune – şi nu mă refer la chestiile alea de lemn sau alt material pe care ne aşezăm dosurile – şi aştept.

    Când deodată ce să vezi…apare dumneai…o bătrânică atât de inofensivă şi sărăcăcios îmbrăcată, că nu prea ai putea să ţi-o imaginezi în decorul unei bănci. Şi o văd cum depăşeşte pe lateral, regulamentar dar totuşi, fără semnalizare, şi recuperează ora pierdută de mine ajungând la ghişeu cu mult înaintea mea. Şi astfel un minut în timpul ei bătrân echivalează cu o oră în timpul meu, de blestemată tânără. Şi îşi plăteşte o rată de trei milioane. Pleacă apoi încetişor, cu ochii ei blânzi. De ce ne-a sfidat pe toţi amărâţi, care joacă roluri de zale în lanţul ăla plictisitor? Vă spun pe scurt: pentru că i se cuvine. Să vă mai spun că după ce am ajuns la ghişeu m-au îndrumat, nepoliticos, spre alt ghişeu?– dar deja cui îi mai păsă de mereu prezenta nesimţire a funcţionarului? Să vă mai spun că luna care a urmat m-am întîlnit la bancă cu aceeaşi bătrânică blândă, care a aplicat aceeaşi transformare a timpului, ce acum m-a lăsat rece? Nu vă mai spun că nu m-aţi crede.

    Şi, în final, un ultim şi imbatabil argument care ne va determina să schimbăm o idee proverbul ăla cu „cine n-are bătrâni să şi-i cumpere” în ceva de genul „cine are bătrâni să şi-i păstreze şi să-i dea statul un spor pentru răbdare”.

    Bătrânilor le place să fie bolnavi. Da, da, nu glumesc!Le place să joace pe victimele şi să spună că nu îţi pasă, şi dacă îţi pasă, să îţi spună că nu are nevoie de tine, se descurcă şi singur, şi dacă pleci, să îi spună vecinei că te-a şters la fund şi acum îi abandonezi…

    Exemple concrete? O bunică îşi suceşte mâna: nu e grav, dar doare…fiul iubitor e la serviciu şi ajunge seara târziu acasă extenuat. Bunica e în pat plângând şi printre suspine spune foarte clar, culmea, aruncând priviri spre chipul plecat al fiului, că e singură, şi toţi uită de ea.

Cu toate că a fost trimisă pe la tratamente – ca să se mai relaxeze şi să se înzdrăvenească, tratamente destul de scumpe, dar ce nu faci pentru o bunicuţă „blândă” – tratamente care chiar dau roade, cu toate că toţi roiesc în jurul ei, tot neglijată e biata bunicuţă.

Cum vede ea că se simte mai bine află de la o altă bunicuţă că a citit undeva, cu ce dioptrii?, că nu îi face bine tot confortul. Şi ce face ea atunci? Dă din picioare să fie adusă acasă, că ştie ea că doctorul ei e mincinos, asistenta hoaţă – i-a furat o pereche de ciorapi – si fisu’ incompetent, bine ăsta aşa fusese dintotdeauna conform gândirii ei „blânde”.

    Şi acum e în pat, chinuindu-se, nu că i-ar fi fost greu să găsească moduri cât mai variate de tortură şi cuvinte cât mai chinuitoare pentru tânăr, să îl facă pe fiu să se simtă un nerecunoscător nepăsător

 Şi plânge, şi zice că e bătrână şi fără ajutor…Şi o ia băiatu’ şi o duce la spital, se bagă în seamă cu sume de bani, stă la cozi, eternele cozi, la farmacie, ia tratamentul şi i-l oferă triumfător.

    A doua zi, bunicuţa e afară şi spală rufe cu apă rece, probabil că nu îi convenea că nu mai are de ce se plânge. Băiatul o sfătuieşte, cuviincios, să nu mai facă acest lucru necugetat, întrebându-se timid unde a dispărut cataclismica durere, să se ducă să se odihnească şi să îşi urmeze tratamentul că de…a costat ceva şi o va face bine. Răspunsul prompt şi „blând”: „Da’ ce te-am pus eu să îmi cumperi pastile şi alifii? De-aia ai făcut-o, să-mi scoţi ochii?” Acum chiar nu mai e nimic de spus.

    Şi o altă bunicuţă, o altă idee…

Actuala bunicuţă e bolnavă: suferă de diabet, reumatism şi multe alte boli pentru a-l căror tratament îşi dă toată pensia şi încă trei în plus. Toată lumea are grija de ea şi îi oferă ce e mai bun. Ea e acră mereu…nu-i nimic, cu chipul ei murat şi nemulţumirea ei înscrisă în codul genetic al senectuţii ne-am învăţat, dar ce ne-a şocat pe toţi a fost noua ei idee: ţine cură de slăbire. Ce-i drept ştiu că sunt la modă miss-urile şi fotomodelele dar nu cred că moda îi include şi pe cei de 70 de ani, bolnavi.

La început susţinea că ţine dietă pentru a îşi ameliora problemele cu inima, dar nu era dietă…era înfometare. Lua pastile cu pumnu’ şi se lăuda că toate hainele îi sunt largi. Până în prezent i s-a făcut rău de trei ori şi a leşinat tot de atâtea ori, dar nimic nu cred că va sta în calea îndeplinirii visului ei: 90-60-90. Dacă încercăm să o facem să conştienteze şi să se alimenteze – când o mai găsim conştientă – , zice că ni se pare, că ea mănâncă şi să ne vedem de viaţă, dacă i se face rău trebuie să o ducem la spital dar să nu încercăm să o mustrăm că doar ne-a şters la fund – dacă am învăţa din primele luni să ne ştergem singurei la fund, poate am mai scăpa de un reproş.

 Deci, în ambele situaţii trebuie să ne vedem de viaţă dar să fim la dispoziţia ei şi să îi respectăm bătaia de joc adresată atât sănătăţii ei fizice, cât şi sănătăţii noastre psihice. Să va mai spun ceva? Nu mai are rost.

    Cam atât de pe planeta bunicutzelor…cine dracu’ mai are chef de poveşti?