Din frunzele amare / Dorinţă / Pe drumul dintre şi piatră /
Din frunzele amare
Întoarce-te din drumul pe care n-ai pornit
cu braţele deschise de vânturi şi de ploi;
eu am rămas aici pe trepte de granit
s-aştept să vii din nou şi iarăşi să fim NOI…
să căutăm iubirea ascunsă sub cuvinte,
să nu-ţi mai fie teamă de umbrele fugare.
Priveşte cum în noapte nici luna nu mai minte,
stejarul nu mai minte din frunzele amare !
Şi sufletul întoarce-l în visul meu netors
să simţi mireasmă dulce a ploilor de vară !
Întoarce iar uimirea prin fluiere de os,
tot caierul de vorbe într-un sărut de-o seară !
Dorinţă
Şi ce s-ar întâmpla dac-aş striga minunii
ca să se despletească în faţa mea de har ?
S-ar întâmpla ceva de te-aş răpi iar lunii
şi lacrimile toate le-aş face chihlimbar?
Ar fi prea mult să-ţi cer s-asculţi cum plouă rar
în cerul meu pictat cu frig şi stele reci?
Ori…prea puţin s-aprinzi al nopţii felinar
şi tu râzând c-o floare-n piept să treci?
Cu numele tău s-a botezat lumina
ca să rămân-acolo, mai sus, în ideal.
De busuioc petale ţi-au botezat şi vina
trăgând corăbii triste, catarge vechi la mal…
Şi cu sărutul roşu al soarelui de vară
ţi-am binecuvântat şi gura şi chiar apa
din care bei tăcut dorinţa mea amară ;
închide-ntr-o silabă a nopţii mele pleoapa
să văd cum din fântâni ies duhurile bune
să te îmbrace-n abur şi în miresme tari,
să văd cum degetele umblă aiurea, prea nebune
şi în minciună tu doar adevăr cum pari !
Şi ce s-ar întâmpla de-aş vrea să pleci venind
pe-o margine de drum neobosit şi gol?
Eu nu m-aş mai întoarce în scorburi de argint,
iar tu ai fi iertatul, demult, iubirii sol.
Pe drumul dintre cer şi piatră
Parfumul tău de santal în carne îmi pătrunde-adânc,
pentru corăbii sunt doar mal şi port nelinişti la oblânc.
Mă duc şi nu mai vreau să ştiu că sunt, departe, doar o stea
şi-n noaptea albă că sunt fiu durerilor, dacă m-or vrea.
De vis îţi dau pocalul plin să bei mereu vorbele mele
şi pân-la asfinţit mă-nclin când vin să te adoarmă iele.
Mă duc şi voi lua cu mine iubirea, vântul su cu sarea
să le prefac în crisalide, să uit mai repede uitarea.
Şi dac-ai şti cum trec mereu pe drumul dintre cer şi piatră…
Aş fi voit să fie-al meu străinul cântec dintr-o şatră
pe care-l voi fi auzit umblând mereu fără iertare
uimită de-a te fi privit cum baţi din pleoapele amare
nedescântate de lumină şi nici de sărutări atinse…
Tăcând eu voi fi fost retină sub geana care nu mă plânse…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.