După cum ne face cunoscut, Lelia Mossora s-a născut într-o noapte, pe 26 iunie 1951, într-un târg moldovean aproape de Cotnari, s-a grăbit să vină cât mai repede pe lume… să respire, să plângă, să se bucure, să trăiască şi probabil să scrie ce scrie azi, poezii din adâncul inimii!
După şcoala primară, gimnaziu şi liceu, urmează facultatea de litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, secţia română – franceza. Funcţionează ca profesor la mai multe şcoli, până prin 1990, când, după cum ne relatează domnia sa, are „privilegiul” să lucreze la şcoala unei case de copii din judetul Iaşi, loc în care a putut să descopere sufletul copiilor aşa cum nu ar fi reuşit altundeva: „Am lăsat acolo o parte din mine şi anii aceia m-au marcat profund pentru că acei copii ştiu să dăruiască tot ce au în alt mod decât copiii din şcolile obişnuite. Acolo am plans pentru prima oară la o serbare de Crăciun… Acolo am simţit atingerea aceea caldă a copilului în căutarea eternă a mamei…”
În prezent profesează la o altă şcoală destul de apopiată ca locaţie… de „şcoala cea veche şi minunată”, şcoală în care a lucrat 9 ani, dar care acum nu mai există… Îşi împarte timpul între elevii săi, casă, scris şi mirajul internetului, loc unde am întălnit-o şi unde i-am admirat creaţiile literare!
Într-unul din e-mailuri, vorbind despre poezie, mi-a scris: „Nu am realizat mare lucru în viaţă, dar mă laud cu doi copii superbi, cu respectul care mi-l dau foştii mei elevi când mă întâlnesc pe stradă şi poeziile pe care le-am scris în număr destul de mare…”
Credeţi că este puţin? Eu, nu!
Leliei Mossora… o poetă cu har!
George ROCA
Sydney, Australia
http://reteaualiterara.ning.com/profile/LeliaMossora
http://blog.voxword.com/LELIA/
http://www.poezii.biz/poezii.php?author=12213
Alergătorul de cursă lungă
Alergăm…
Alergăm…
Să ne descoperim pe noi
în noi înşine…
Să descoperim ce se ascunde
dincolo de Eu si Tu.
Alergăm si nu vedem
decât rareori
răsăritul sau apusul soarelui.
Alergăm
si nu simţim parfumul aşezat pe flori
între sărutările dimineţii.
Alergăm şi nu deosebim ochii celui de lănga noi
de seninul cerului.
Amestecăm mângâierile
cu adierile vântului,
şoaptele de iubire
cu murmurul valurilor
presărate pe ţărm
în dantele albe de spumă.
Alergători de cursă lungă –
încercăm să vedem capătul drumului
printre lut si stele,
printre pietre si zborul păsărilor,
printre trunchiurile mestecenilor – lumânări în noapte
si Calea Lactee obositor de albă,
printre lacrimi si zâmbete ,
pierderi si…regăsiri,
deziluzii si concretul atât de rar atins …
printre căutari si NEsperanţă.
Şi mereu suntem pustiiţi
ca un deşert fara oază,
ca o vară fără ploi,
ca o casă fără icoana
la care ne închinam în copilărie,
pustiiţi de tot parfumul atingerilor cerşite mereu,
pustiiţi ca un drum fără capăt
Şi…toate astea…
pentru că am crezut putem păstra concretul
fără să avem grijă de aripile păsărilor călătoare
ostenite de prea multul zbor
deasupra lumii…
Nordul din mine
Ai devenit rugăciunea mea de seară.
Fără ochii tai
nu pot privi lumea.
Fără mâinile tale
nu pot pipăi infinitul.
Fara buzele tale nu pot săruta florile.
Fără degetele tale nu pot cânta simfonia
iubirii nesfârşite.
Fără tălpile tale nu pot călca
frunzele veştede din altă toamnă.
Ti-am invăţat chipul pe de rost…
şi l-am aşezat pe faţa mea
ca să pot privi prin ochii tăi,
ca să pot gândi cu gândurile tale,
ca să pot săruta cu buzele tale,
ca să pot mângăia cu mâinile tale.
Am invăţat pe de rost fiecare gest al tău
ca să mi te întorc în suflet
ca pe o poveste cu îngeri…
Ţi-am învăţat paşii pe de rost
ca să-i opresc la pragul meu.
Şi am chemat iubirea într-un botez de lumină nouă
ca să o aşez pe fruntea ta
de rege neîncoronat al Nordului din mine.
Sunt o picătură…
de ploaie
strivita între pleoapele tale
grele de visuri .
Sunt un gând
rătăcit în părul tău ,
roua dimineţii târzii
incendiate de soare ,
sunt secunda – boaba de nisip
cazută în clepsidra
fără de sfârşit.
Visul…
Vreau visul tău,
vreau degetele tale,
vreau pielea ta,
vreau sângele tău,
te vreau pe tine
tot…
Tu eşti soarele meu,
eşti valul care mă trezeşte,
eşti parfumul nopţilor mele
pline de singurătate,
eşti visul meu
dintotdeauna…
Eşti răsăritul si apusul,
eşti luna
care ascunde lumina ochilor mei,
esti adăpostul gândurilor mele…
Eşti pădurea
care imi dă răcoarea,
eşti râul
care îmi binecuvânteaza trupul…
Iţi dau mâna,
liniştea
si puritatea sufletului meu…
Iţi dau mâna
ca să construim un castel de aur
al visurilor noastre…
Iţi dau umărul meu
pentru zilele tale pline de nori…
Iţi dau întreaga mea viaţă
ca să atingem împreună infinitul…
Vrăjitorul cuvintelor
Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,
cel care framânta silabele cu sângele lui.
Eu sunt vrăjitorul luminii,
cel care închide întunericul
în sâmburi de cireşe amare,
cel care adună ploile
în matca râurilor,
cel care seaca izvoarele lacrimilor
cu sărutări de soare.
Eu sunt vrăjitorul
care face cuvintele sa cânte
sub frunţi înnegurate…
Te aştept pe tine ,
un menestrel de sub vechiul turn,
o umbră care se furişeaza pe lănga ziduri
căutând un om…
Sunt aici ducând cu mine
răni de dor,
ţinănd în mână
fluturii albaştri ai nopţii
în care ne atingem
doar sufletele.
Unde mă cauţi ?
Sunt aici umblând cu tălpile goale
pe liniştea de mânăstire… aşternută între noi.
Sunt aici să înţeleg
de ce se ivesc zorii atât de târziu.
Sunt aici să te învăţ adevăruri
ascunse în seminţe de mac.
De-a Dumnezeu…
Să încercăm să creăm
pămaîntul
din lutul amestecat cu suspinele
generaţiilor apuse,
apele
din lacrimi,
lumina
din sclipirea de diamant
a zâmbetelor,
aerul
din puritatea lunii
răsfrânta în ochii iubitului,
timpul
adunând distanţa
dintre ieri şi mâine…
Să încercăm să creăm
gândul
din tresărirea frunzelor în zori,
mângâierile
din adierea vântului abia născut
din foşnetul mătăsii,
sărutul
din încleştarea mării
cu pământul,
căldura
din îmbrăţişarea uimitoare
a primului sărut,
Să încercăm să creăm
patima
din roşul adunat
în macii treziţi pe buzele noastre,
iubirea
din ceasurile de veghe asupra
întâiului născut,
frumosul
din oglinda închipuită
a iubirii veşnice…
Să încercăm să creăm
toate acestea
şi
vom vedea că
suma tuturor
este în
NOI,
cei care suntem
poezia universului.
Vine un timp…
al tăcerii…
Vine un timp
când izvoarele
se întorc în matcă…
Vine un timp
când stelele cad
roi
de pe cer
vestind sfârşitul începutului…
Vine un timp
pentru trezirea din vis…
Dintr-un vis ce se voia
realitate.
Vine un timp
când doi
înseamna doar
fiecare departe…
departe…
Vine un timp
când florile mor,
când parfumul lor nu mai este acelaşi.
Vine un timp
pentru toate,
dar nu şi pentru
NOI…
Vine un timp în care
tristeţea seacă toate lacrimile
neplânse încă…
Vine un timp al adevărului
atât de crud
încât verdele frunzelor îl absoarbe…
prin toţi porii…
Vine un timp
când cad măştile
şi suntem
iar
noi,
cei
trişti
şi goi…
mai goi cu acele câteva clipe
de fericire furată,
minţită,
înşelată,
sperând…în fantasme…
Tu esti fata morgana…
Niciodată nu te voi putea atinge…
Niciodată nu voi bea apa
sufletului tău
de care îmi este atât de sete…
Niciodată…..
Lelia Mossora
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.