Noua arma de distrugere in masa

    Cândva, prin anii '80, România deţinea o armă camuflată de distrugere în masă – TERMOFICAREA . Pe acea vreme, oamenii se antrenau cum puteau pentru a deveni mai rezistenţi fizic; circula chiar o poezioară din care-mi mai amintesc doar atât: În casă-i frig, afară-i frig / Îţi mulţumesc Partid iubit că m-ai călit!   Ştiam prea bine că românii sunt extrem de inventivi, fapt dovedit de nenumărate ori, însă cine şi-ar fi închipuit că pot fi şi aşa de subtili?  Ignorând interdicţia de proliferare a armelor de distrugere în masă, iubiţii noştri conducători au reuşit să activeze o alternativă modernă a acestor calamităţi, numele de cod al noii invenţii fiind  reforma sistemului de sănătate.

    Asemenea  şoselelor naţionale, sistemul medico-sanitar din România abundă în gropi de tot felul. Neţinând cont de coloratura politică a guvernelor postdecembriste, toate, fără nici o excepţie, au deteriorat încet, dar extrem de sigur, organizarea labilă, defectuoasă, a vechii reţele de sănătate ceauşiste , precar dotata tehnic, însă incomparabil mai umana decât cea existentă. Desigur, reforma sistemului se impunea sine die; era imperios necesară adaptarea la noile condiţii, la noile cerinţe ale vieţii… dar altfel.  

    Din păcate, fiecare nou ministru postdecembrist s-a remarcat, nu prin contribuţia la îmbunătăţirea actului medical, ci prin practicarea amatorismului distructiv şi creearea totodată, a unei veritabile concurenţe în scopul punerii în practică a ambiţiilor personale. Demersurile, departe de a fi benefice pentru populaţie, nu au putut fi  înscrise nici măcar în interesul faldurilor drapelului (pictat, după caz, cu trandafiri, chei sau săgeţi), sub care şi-au exercitat prerogativele cei în cauză.

    Fără urmărirea "în mod real" a vindecării unui sistem bolnav, mult trâmbiţata reformă a creat o derută generalizată în rândul medicilor, dar mai cu seamă al populaţiei, devenită neputicioasă în faţa administraţiilor clientelar-amatoriste…  Uite-aşa s-a ajuns la colaps, uite-aşa a început exterminarea lentă a cetăţenilor României mileniului trei, prin efectul armei de distrugere în masă   noi descoperite.

    Interesul profesional al medicilor, siliţi să găsească noi forme de supravieţuire, a scăzut semnificativ, în favoarea celui economic-personal. Rând pe rând, la conducerea ministerului de resort, s-au perindat tot felul de neaveniţi, care nu aveau legătură cu ceea ce înseamnă medicină şi sistem sanitar, nu aveau nici o conexiune cu ceea ce presupune competenţă, însă aveau privilegiul de a fi conectaţi la algoritmul politic (ca de altfel şi mulţi veleitari, vremelnic numiţi la conducerea spitalelor). Rezultatul este la vederea oricui: medicii, personalul sanitar auxiliar, farmacişti şi nu în ultimul rând, contribuabilul român se zbat, luptă pentru existenţă, în condiţiile junglei politice nesăţioase de putere şi  profit.

    Sunt unul din… nu mai ştiu câte milioane de oameni rămaşi pe teritoriul ţării; aşa cum am afirmat, coloratura politică a celor de la putere mă interesează prea puţin sau aproape deloc, opţiunea mea în această privinţă exprimându-mi-o la vremea potrivită, în faţa urnei de vot. Ceea ce mă interesează însă, în mod direct, este respectarea condiţiei umane sau, afişând o sintagmă la modă , respectarea drepturilor omului . În România începutului de mileniu trei, printre drepturile prioritare ale cetăţenilor de rând … pot fi citate, cu litere mari: DREPTUL DE A STA LA COADÃÆşi DREPTUL DE A ASCULTA INEPŢIILE unor înalţi demnitari, ( favoruri uitate, de pe vremea răposatului ), DREPTUL DE A FI ŞOMER (cu sau fără acte), sau DREPTUL DE A  PLECA LA CERURI în linişte, sătul până peste poate de viaţa de tranziţie…

    Cineva, persoană importantă, nu spui cine… afirma că sunt prea mulţi pensionari, în raport cu salariaţi din România. Păi, cine a forţat, direct sau indirect,  pensionarea lor, nu guvernările care au distrus ţara? Ba au dat şi bani pentru munca nemuncită, numai pentru a scăpa de salariaţii proprii, pentru a putea vinde intreprinderile desfiinţate, pe câţiva bănuţi (contra comisioane mamut); unii au avut de ales între a se pensiona fortuit, chiar pe caz de boală – fie ea şi inexistentă, sau a rămâne fără nici o posibilitate de a-şi asigura traiul. (Cine mai angajează astăzi oameni trecuţi de 40-45 de ani mai cu seamă femei)? De parcă totul ar fi mers ca pe roate în sistemul sanitar, de curând, minţi luminate ale unor capete de lemn s-au gândit să arunce pisica moartă, din curtea farmaciştilor, în cea a medicilor de familie.     Cum? Simplu: vor fi repartizate fonduri din care, aceştia din urmă pot elibera atâtea reţete cât îi ţin cureaua, adică până la epiuzarea sumei alocate.

    De ce? Chipurile, pentru că medicii – vezi generalizarea – s-ar fi nărăvit să prescrie medicamente extrem de costisitoare (desigur, pot fi şi astfel de cazuri, unele absolut justificate).

    Mă întreb şi vă întreb: ce rezolvă noua abureală ? Răspunsul este la îndemâna oricui: în loc de cozi la uşile farmaciilor, deranjante pentru imaginea mototolită a României, se vor organiza asalturi la cabinetele medicilor de familie, mai puţin vizibile din stradă.

    Ce implică această găselniţă ? Medicul de familie va fi obligat să angajeze personal suplimentar pentru pază şi ordine, să investească fonduri în dotarea cu calculatoare conectate la reţeaua farmaciilor, ca şi la cea a controversatei Case Naţionale de Sănătate, un contabil pentru ţinerea evidenţei fondurilor şi nu în ultimul rând, lista cu preţuri şi denumirile convenţionale a medicamentelor, lista bolilor pentru care pot fi eliberate reţete cu sumele alocate pe căprării şi Dumnezeu mai ştie câte nerozii inevitabile,…investiţii, pe cât de nerentabile, pe atât de inutile, ineficiente şi departe de a rezolva situaţia de colaps a sistemului sanitar românesc. Păi cu banii irosiţi astfel nu se puteau trata mai mulţi pacienţi? Actul medical, şi aşa destul de precar, va deveni o simplă formalitate iar medicul, umilit, se va metamorfoza într-un banal hârţogar, scriitor de reţete, jandarm printre pacieţii exasperaţi sau în orice altceva, numai slujitor al lui Asclepios, nu.

    Nedumerit, dezorientat, din nou vă întreb: de asta aveam nevoie? Qui prodest? Cum va putea reacţiona un medic de familie, pus în situaţia ingrată de a selecta între doi pacienţi cu acelaşi diagnostic şi probabil cu o medicaţie similară? Unuia îi va elibera reţetă, celuilalt, din motive restrictive (vezi suma alocată de Casa Naţională  de Sănătate (?), va fi obligat să-i spună: ţie nu-ţi mai pot elibera reţeta compensată, s-au terminat fondurile! După repetarea acestor încercări stresante, viitorul personal al medicilor de familie se va orienta, fie către cabinetelor colegilor psihiatri, fie spre abandonul practicării nobilei profesii de medic, în favoarea celei de om de afaceri, mult mai facile şi mai rentabile. Nu am cunoştinţe economice de specialitate, dar ştiu măcar atâta lucru:  utilizarea unor fonduri destinate unui scop declarat într-o direcţie diferită se numeşte DELAPIDARE.

    Pe dumneavoastră, capete luminate , domnilor guvernanţi, vă întreb: Cum se numeşte utilizarea fondurilor reţinute fiecărui contribuabil, fiecărui salariat, pentru SÃÆNÃÆTATE (CAS)  în alte domenii decât cel al Sănătăţii, nu tot DELAPIDARE? Diferenţa este una singură: celei comise individual i se spune delapidare, fiind pedepsită de lege, iar cea comisă sub adăpostul dumneavoastră poartă numele de Hotărâre de Guvern, ori Ordonanţă de … urgenţă (?) şi este menită să distrugă ceea ce a mai rămas din amărâta asta de ţară, din populaţia ei,desconsiderată premeditat. Se pare că mai important decât orice este faptul că românul trebuie să aibe cât mai multe preocupări, pentru a nu mai avea vreme să gândească. Nimic nu-i nou sub soare, nu-i aşa ? Vrând, nevrând, gândul mă poartă la Luceafărul poeziei româneşti , obligându-mă să-i dau, încă odată dreptate, pentru înţelepciunea sa: Unde eşti tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei /  Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei / Şi în două taberi large cu de-a sila să-i aduni /  Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni …