Intre lumina si intuneric

Am învăţat că numai iubind poţi aduce lumii în care trăieşti speranţa  care înnobilează spiritul şi îl face mai puternic.

În întuneric paşii se rătăcesc undeva şi gândul  simte povara atâtor clipe dornice de adevăr.
S-a făcut lumină, o lumină care îmbracă  totul în diafan şi nostalgie. Binele luptă împotriva răului cu singura arma curajoasă care există.

Binele universal la care aspiră  omul care n-a suferit transformarea în bestie.

Omul de azi şi de ieri stăpân pe faptele sale, devotat misiunii pe care o are într-o lume ostilă încorsetată de griji cotidiene, mai puţin dispusă să privească  la semenul său.

Dumnezeu n-a uitat omul dar omul l-a uitat pe Dumnezeu, pentru că  puterea îi dăruieşte aura falsă a superiorităţii închipuite.

Iubirea e singurul sprijin într-o lume agoniei a drogului învăluit în  halucinaţii  a  sentimentului pierdut în neant.

Am învăţat că  iubind, golul se încarca de semnificatia plinului, visul devine realitate, omul se apropie de oameni cu toleranţă si înţelegere Lumina  dăruieşte lucrurilor contur şi alungă întunericul, universul  tresare zâmbind în mii de înţelesuri şi suspine.

Omul a păşit  în umanitate fără teama că  va fi respins, sensibil la idealurile sale.

Există un bine pentru fiecare rău.

Răspunzi urii cu iubire.

Pământul se mai învarte o dată şi încă o dată  cu apele cu munţii şi câmpiile sale, fiii îşi sărută părinţii şi bunicii nepoţii, noaptea   aleargă spre zi cu stelele sale. Atunci putem spune că am trăit într-o viaţă   cu  demnitate şi modestie cu un suflet năvalnic, mereu tânar şi înţelept.

Iubind, ne desăvârsim în încercarea de a deveni fiinţe umane…