Sâmbătă. Zi de toamnă roşcată. […]
Sâmbătă. Zi de toamnă roşcată.
Dimineaţă. Feţe somnoroase, visătoare, triste, voioase,şterse sau machiate unele lejer, altele strident. Este imaginea dintr-un tramvai încalzit prea mult pentru o toamnă călduţă cu cer înnorat.Fiecare este purtat de gândul a ceea ce are de făcut în această zi.
O doamnă în vârstă, cochetă, cu pălarie gri-petrol, cu un braţ enorm de crizanteme roşii şi albe, galbene şi mov, se aşează pe primul scun. Dintre rotocoalele florilor, doi ochi superbi-albaştri emană poftă de viaţă, ardoare, voioşie şi dorinţă de luptă şi învingere. Doamna elegantă spune că buchetul este un leu. Domnul cumpără două buchete. Femeia i le oferă cu un zâmbet larg repetând întruna:” nu-i grabă domnu’… Nu-i grabă!”
Intre două staţii îşi spune povestea. Este singură de douazeci de ani, iar fiica are familia ei. Are viaţa ei. Ea, mama ei, are optzeci de ani, dar se mişcă şi arată ca o femeie de cel mult cincizeci şi cinci de ani. Ochii ei spun în continuare povestea. A trăit frumos lângă un bărbat pe care l-a iubit şi a iubit-o foarte mult. Dar, de douazeci de ani este singură cu florile ei şi cu vizitele rare ale fetei şi nepoatei care “au viaţa lor”.
Trăieşte pentru că i-a promis omului ei iubit că va respecta viaţa atâta timp cât i-o va mai da Dumnezeu. Este legământul lor din clipa în care s-au cunoscut, să meargă înainte împreună în viaţă şi când unul va pleca dincolo, cel rămas aici să trăiască în numele dragostei care i-a făcut să îşi continue drumul vieţii. Ea respectă promisiunea şi trăieşte cu dragostea bărbatului iubit. Şi mai zice o vorbă: “mă lupt cu viaţa asta grea şi nu mă las că nu vreau ca omul meu să simtă de dincolo tristeţea ce mă acoperă uneori. Când voi pleca şi eu acolo vom fi iar unul, aşa cum am fost şi pe aici.
Tristeţea asta care mă înăbuşă vine din singurătate şi e mare păcat că oamenii, mai ales cei tineri, aleg singurătatea.
Singurătatea e rea şi parşivă şi ucide tot ceea ce este omenesc în noi. Poate mulţi nu ştiu sau nu vor să aibă răbdare şi încredere în cei de lângă ei. Dacă ar face asta, oamenii nu ar mai fi singuri.”
Şi iar ma uit la albaştrii ei ochi. Sunt luminoşi şi calzi şi formidabil de frumoşi şi fără pic de lacrimă tristă. Parcă toată viaţa ei, doamna aceasta distinsă a plâns de fericire, de împlinire, de bucuria de a oferi şi de a primi iubire. Aşa citesc în ochii ei. Pare că pe scara vieţii femeia asta a urcat şi niciodată nu a căzut, nicodată nu a coborât. Numai inima ei ştie câte dezamăgiri o fi îndurat, dar faptul că a avut parte de dragoste adevărată, a facut-o să nu simtă greutăţile vieţii şi i-a dat curajul sa meargă mai departe, mereu mai departe.
Ochii şi florile ei aduc prospeţime în sufletul şi in mintea mea crispată de prea multă vreme. Într-o secundă îmi dau seama că frica m-a inrobit. Ce frică ? De cine? De ce?
Întâi a fost frica de cuvânt, de vorbire. Într-o casă în care continuu se ţipă, un cuvânt şi un zâmbet de copil supără atât de mult încât jignirile se îndreaptă direct spre el la fel ca tot ceea ce este rău în casa aia. Prin urmare copilului i se interzice să mai zică ceva şi de fiecare dată i se spune că este prost. Frica s-a decalnşat în momentul în care copilul şi-a dat seama ca nu poate ţipa şi nu poate vorbi urât. Şi atunci şi-a inghiţit cuvintele care, nci ele nu ştiau şi nu puteau fi dure, murdare şi urlate. Bunica era singura care vorbea frumos şi liniştit. Dar, într-o zi bunica a plecat în viaţa cealaltă şi copilul a rămas cu cei doi oameni care ţipau şi despre care a aflat că îi sunt părinţi. A fost trimis la grădiniţă şi acolo a văzut că toata lumea vorbea frumos. Atunci a fost convins că bunica nu l-a uitat. Aşa a început copilul să prindă drag de vorbit. Numai că el pendula între două lumi; acasă şi la grădiniţă, şcoală, faculate şi alte locuri în care l-a purtat viaţa.
Lumea de acasă a devenit treptat, dar sigur, iad, iar lumea de afară era călduţă, oarecum normală dar şi perfecta. Atunci, copilul, a luat din cele doua lumi în care era obligat să trăiasca, ingredientele pentru lumea lui şi numai a lui. Aşa a apărut vorbăraia cu sine şi cu fiinţele ce-i populau creierul şi inima. Vorbea mult, până la epuizare cu gândul său, cu vântul, cu jucăriile, cu pisicile, cu albinele, cu iarba, cu florile, cu stelele cu absolut tot ce îl înconjura, mai puţin cu oamenii care aruncau cuvinte ţipate şi ură. Şi tot el îşi răspundea pentru că, pe rând, devenea gândul, vântul, jucariile, pisicile, iarba, florile, stelele, părinţii pe care îi visa a fi oameni buni aşa cum va ajunge şi el odată etc. Şi îi plăcea că aşa, într-o fracţiune de secundă, era copilul-gând, copilul- vânt şi tot aşa….. la nesfârşit. Ajunsese să refuze a răspunde cu voce tare celor care-l jigneau, ţipau la el sau în jurul lui. Era metoda lui de răzbunare. Şi se răfuia cu ei în gând până în ziua în care a constatat că nici măcar atât nu merită ăştia.
Atunci a apăsat pe “delete-ul” din adâncul propriei fiinţe şi aşa oamenii- neoameni au dispărut de pe ecranul existenţei lui. Îşi selecta oamenii pe care îi dorea în conversaţii. Regula era simplă: cei care nu ţipau din senin şi nu jigneau, pătrundeau în inima lui şi acolo rămâneau. Copilului îi era frică de acasă şi de locurile în care îi era interzis să vorbească şi unde era dispreţuit. Curios este că frica aceasta îi dădea rapiditate în gândire şi în vorbirea lui interioară. Trecând anii, pe lângă această frică a apărut frica de oameni, frica de notele de la şcoală, frica de examene, frica de durerea fizică, frica de foaia pe care trebuie să înşire rezolvarea temelor, frica de întuneric, frica de a nu dezamăgi pe cineva. Treptat a ajuns să-i fie frică de el însuşi şi de tot ceea ce se zice că înseamnă viaţă, deşi simţea că nu aşa trebuia să fie.
Uneori, sufletul îi era plin de bucurie, dar ajunsese să-i fie frică şi să se bucure pentru că ştia că după asta vine durerea, oricare ar fi fost ea.
Numai de moarte începuse să nu-i mai fie frică. O dorea şi o gândea ca fiind singura posibilitate de a scăpa de marea şi totala frică.
Undeva, în creier şi în inimă se cuibarise Dumnezeu pe care copilul îl întreba tot ce-i trecea prin cap. Uneori primea raspuns, dar, de cele mai multe ori se zbuciuma cu propriile gânduri şi voci ce se izbeau de pereţii minţii. A avut momente în care se certa cu Dumnezeu şi îi cerea răspunsuri pe înţelesul lui. Obosea şi o lua de la capăt cu trăitul vieţii. Cel mai rău este că cel care fusese copil cândva ajuns adult trăia frica să iubească şi să fie iubit. Atât de frică îi era uneori încât ramânea fără aer.
A venit şi frica de şefi, frica de a rămâne fără serviciu, frica de a se blaza, frica de a nu mai putea gândi corect, frica de penibil, frica de a avea un copil, deşi încă mai visa la o familie frumoasă căreia să-i dăruiască dragostea ce i se zbătea în toata fiinţa şi pe care nu avea cui să i-o ofere.
Mai era frica de boală, de compromisuri, de frig, de examene, de neîmpliniri, de sărăcie lucie, de singurătatea de unul singur sau de singurătatea în doi, frica de a nu pierde libertatea, de a nu deveni un om ipocrit ca mulţi alţii de lângă mine şi de lângă tine, frica de a nu ajunge total golit sufleteşte, frica de a nu-şi pierde şi cei câţiva prieteni(1-2) din cauză că, la un moment dat, eşti înţeles greşit, deşi intenţiile tale sunt bune, sau invers, frica de a nu te transforma încet, dar sigur într-un marţian verde de invidiile altora, dar şi de ale tale,, proprii şi personale” şi cea mai rea dfintre frici, frica de a nu-l pierde total pe Dumnezeu care este mereu acolo şi aici………. Şi, mai departe, tu vei adăuga fricile tale şi vei recunoaşte că acesta este un mod jalnic de a trăi, al unui om de peste treizeci de ani, om perceput de cei din jur ca fiind o fiinţă puternică.
Nimeni nu ştia şi nu credea că această fiinţă este om, un om care s-a trezit repede adult deşi a simţit că, de fapt, aşa se născuse: prea adult pentru nişte timpuri, în care nu-şi găsea locul, deşi acest om suferea, plângea şi, de multe ori, avea sufletul ciobit. Pentru toată lumea rămânea un om căruia nu îi este permis să sufere şi să aibă sentimente de oricare natură ar fi fost ele.
De ce asta? Poate pentru că mereu era sincer şi sinceritatea nu este un ingredient al acesti vieţi.
Numai că, doamna cu florile toamnei în braţe i-a implantat copilului –adult sau adultului-copil (nici el nu mai ştia aşa de bine) un gând: acela că în dragostea adevărată este sinceritatea. Şi acum ştie că ochii doamnei dintr-un tramvai din România i s-au lipit de suflet şi de proprii ochi cu un singur scop : acela de a-i spune ca trebuie să alunge frica, deşi aceasta-i pătrunsese pâna în măduva oaselor. A mai aflat că golul rămas în urma decapitării fricii va fi luat de dragostea ce va creşte pe zi ce trece, deşi, momentan pluteşte în tristeţe.
Este greu dar, acei fascinanţi albaştri ochi ai unei doamne de optzeci de ani, i-au transmis în câteva secunde secretul vieţii: dragostea şi sufletul larg, neîncătuşat de gânduri negre.
Aşa trebuie să fie de acum înainte pentru că altfel tramvaiul vieţii deraiază.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.