O altfel de toamnă

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Kelly sta la fereastra dinspre răsărit a castelului şi dirija mişcarea frunzelor şi a picăturilor de apă după bunul plac. […]

 

Kelly sta la fereastra dinspre răsărit a castelului şi dirija mişcarea frunzelor şi a picăturilor de apă după bunul plac. Privea îndelung cerul cu stele, atâtea câte mai erau, şi se bucura de misterele ascunse în pădurea întunecată. Era o pădure cu mulţi copaci, atât de deşi, încât nu te puteai strecura printre ei. Scoarţa lor era neagră ca penele corbilor care croncăneau a pustiu, iar crengile dezbrăcate de frunze erau îndoite într-un unghi nefiresc.

– Noaptea totul se schimbă! a spus şoptit, plecând de la fereastră.

Şi avea dreptate. În acea noapte pădurea părea mai neagră decât întunericul, dar şi mai fermecătoare decât luna. N-a rezistat tentaţiei şi a ieşit din castel, alergând desculţ spre pădure. Deşi frigul îi ciupea obrajii, iar frica pusese stăpânire pe sufletul ei, înainta, încercând să pătrundă în inima pădurii.  Într-un anumit punct copacii erau atât de aproapiaţi, încât nu se mai putea strecura printre ei. Nici să se întoarcă nu mai avea cum. Obosită, s-a ghemuit lângă un trunchi de copac bătrân, a închis ochii şi se gândea…A adormit. Visul care-i liniştea acum mintea a făcut-o să doarmă fără să facă vreo mişcare. Parcă înţepenise.

Era într-un loc ce îi părea gol. Nu ştia că era înconjurată de… Deodată totul s-a luminat de parcă pădurea avea mii de becuri care au fost aprinse de la un întrerupător! Fiinţele din jurul ei o priveau ca şi cum ar fost de-a lor, fără nici un interes. I-a atras atenţia un tânăr, care stătea pe ramurile joase ale unui alun şi citea într-o carte veche. S-a apropiat de el, întrebându-l cu vocea tremurândă:

– Te rog, spune-mi, unde sunt?

– Forestland! i-a răspuns băiatul, fără să-şi ridice ochii de pe carte.

– Cum am ajuns aici? Cum să mă întorc la castel?

– Nu ţi se pare că pui prea multe întrebări? i-a răspuns tânărul, lăsând cartea din mână, supărat. De unde să ştiu eu asta? Şi de ce mi-ar păsa mie de ce vrei tu să afli!?

Dezamăgită de atitudinea băiatului s-a întors şi a dat să plece. Trebuia să găsească pe altcineva care să o ajute.

– Stai puţin…! Cum te cheamă?

– Kelley. Acum, pot să plec?

– Ţine minte! Eu sunt Shan. Acum poţi pleca.

Ajunsă într-o margine a Forestland-ului a văzut o masă întinsă în mijlocul drumului de frunze, pe care erau aşezate farfurii ca pentru desert şi căni de ceai. De sub masă a ieşit Shan.

– Îţi aminteşte de ceva masa asta? a întrebat-o el.

– Te crezi în “Alice în Ţara minunilor”? Nu-mi aminteşte de absolut nimic. Vreau doar să ştiu cum să ies din locul ăsta şi să ajung la castel. Mai am multe de făcut prin grădini, vii, livezi!

– Ghiceşte despre cine este vorba în povestea mea şi drept răsplată îţi voi spune cum să ieşi din lumea noastră, care într-un fel este şi a ta.

– Te ascult, Shan!

– De câteva zile nu am văzut lumina soarelui pe obrajii fraţilor şi surorilor mele. În căderea spre moarte am urlat de supărare, dar nimeni nu m-a auzit. Din depărtări cineva îmi striga numele şi-mi spunea că semăn cu mâna unui pictor. Cine sunt, de unde vin şi cine mă striga?

Kelley a ridicat din umeri şi a plecat. S-a urcat într-un copac care avea sculptate în trunchi scări cu bare din spini, s-a aşezat pe ultima treaptă şi se gândea la întrebările lui Shan. Răspunsuri nu-i veneau în minte şi dezamăgită s-a hotărât să coboare. A simţit o adiere prin pletele răvăşite şi de undeva o frunză a căzut şi i s-a aşezat în braţe. Am venit la surorile mele, repeta tremurând frunza. Kelley a tresărit, găsind răspuns la întrebările din povestea lui Shan. Se grăbea spre coborâre. Neatentă la barele de spini, umerii îi sângerau la fiecare atingere a acestora. Din câţiva paşi a ajuns la marginea Forestland-ului. Masa nu mai era. Shan stătea în locul ei, cu spatele. Şi zâmbetul îi dispăruse de pe faţă.

– Am găsit răspunsuri la întrebările tale! a spus Kelley.

– Ştiu…Mă gândesc acum că ar fi bine să rămâi aici cu noi, dacă îţi place.

– Shan, nu pot rămâne! Asta nu e lumea mea. Iar voi?  Sunteţi frunzele pe care prinţul meu le trimite pământului.

În acel moment, Shan a rămas nemişcat, în timp ce hainele şi părul s-au colorat în nuanţe de portocaliu, roşu şi galben, numai ochii au rămas verzi. Era o frunză superbă care se unduia într-un dans lent şi ciudat, apoi a căzut printre celelalte. Peste Forestland s-a aşternut din nou întunericul nopţii.

Zorii au găsit-o pe Kelley la marginea pădurii, privind luna, stelele, pădurea… Castelul începea să prindă contur în lumina dimineţii.

– Astăzi voi lucra la un nou proiect. Cum poate fi o toamnă altfel?  Colaboratori îmi vor fi Vântul, Norii, Soarele şi Vara, gândea cu voce tare Kelley.

Iarba, de un verde spălăcit, îşi arunca talismanele de rouă peste pământul uscat al pădurii. Păianjenii dansau pe firele prinse între trunchiurile decojite ale copacilor îngălbeniţi.

O altfel de toamnă mă strânge la piept, aducând mirosul de gutui al copilăriei, iar  pe dealuri adună umbrele fumurii în cercuri înalte, încât voalurile lor răcoroase se agață cu un capăt de streașina cerului şi cu altul de fereastra inimii de copil.

Este o altfel de toamnă!