Negruţa l-a privit cu duioşie în timp ce tremura în aşternutul lui de pe scări. Din cer fulgii se cerneau neîncetat, părea că zăpada va acoperi totul. […]
Negruţa l-a privit cu duioşie în timp ce tremura în aşternutul lui de pe scări. Din cer fulgii se cerneau neîncetat, părea că zăpada va acoperi totul. Pe malul celălalt, neaua era suspendată pe vârfurile semeţe ale brazilor. Clopoţeii de gheaţă zăngăneau pe crengile argintate.
– Dacă te-ai urca pe scara din lemn, ai sta cu noi în pod, în mijlocul fânului. Acolo este mult mai cald. Noi ne înghesuim unii în alţii şi privim de la înălţime cum ninge. Aici, când viscoleşte, vântul aduce toată zăpada peste tine!
– Nu pot, pisicuţă frumoasă, să mă caţăr ca voi! Sunt mic şi gras. N-ai auzit cum râd copii de mine că sunt o caricatură de câine?
– Nu este adevărat! Eşti prietenul meu, iar pentru mine reprezinţi cel mai frumos căţeluş de pe faţa pământului! Stăpânii te laudă că eşti foarte vrednic: latri de câte ori intră cineva străin în curte. Şi de mine râd copiii că nu am ochii albaştri şi blăniţa albă, dar important este că sunt sănătoasă şi că am un suflet bun!
– Ai suflet bun, spui? Atunci aşează-te peste mine şi mă încălzeşte, să îmi fie şi mie bine măcar câteva minute pe zi!
Ea îl ascultă şi se cuibăreşte în braţele lui. Îi toarce şi îi spune poveşti ca să nu mai audă Crivăţul urlând şi să se înfricoşeze. Fulgii albi se aşează acum pe blăniţa ei, dar un prieten scump merită toate sacrificiile din lumea aceasta. Adoarme ca un copil în timp ce îi spune poveşti cu zâne. Negruţa radiază de fericire că el doarme mulţumit şi că îi este cald şi uită că hăinuţa ei albă cu pete negre este acum udă. I-a intrat zăpadă şi în ghetuţe, poate să-şi stoarcă şosetele, dar nu se îndură să-l părăsească!
– El nu are mamă şi nici fraţi, ca mine! Este singur pe lume, de aceea trebuie să-l iubească şi să-l îngrijească stăpânii şi prietenii!
Gerul îi umple hainele de ace de gheaţă. Acestea îi pătrund adânc în carne, dar nu îndură îl abandonează. Nasul fin i-a îngheţat, abia mai respiră, unghiile o dor, oasele trosnesc de ger. În fân este atât de cald! Dacă ar avea o putere l-ar adăposti şi pe el acolo, cu ei! Stăpâna îi priveşte de la fereastră:
– Ce suflet bun ai tu, Negruţo! Uite am să vă aduc într-un castronel supă caldă de pui să vă încălziţi amândoi şi pâine scoasă din cuptor! Am să vă pun suficientă mâncare caldă pentru amândoi! Ca desert vă dau cozonac cu nucă, stafide şi rahat!
Pisicuţa a rămas cu el de dragul lui, nu doreşte răsplată, dar vorbele stăpânei valorează mult pentru ea. Hrana caldă este bine venită, acum când i-a îngheţat şi stomacul, iar poleiul îşi întinde tentaculele peste tot. Stăpâna îşi ţine mereu promisiunile, chiar şi faţă de animale, de aceea o iubeşte şi o respectă mult! Se va strădui să îi lase mai mult lui, pentru că stă toată noaptea în ger. Castronul este plin ochi, grăsimea pluteşte ca bănuţii de aur deasupra, coloanele de aburi se ridică spre cerul de oţel…Deschide ochii mici, ageri şi negri şi se repede la mâncare. Schimbare bruscă de strategie. Îmbrăţişarea ei nu mai este valabilă. Se aşează strategic deasupra vasului ca ea să nu poată băga botiţul în supă, adună cu ghearele pâinea caldă şi cozonacul în dreptul lui, mârâind ameninţător. Negruţa se simte jignită:
– Parcă eram prieteni! Nu-ţi fie frică! Nu-ţi mănânc toată mâncarea, iau şi eu câteva înghiţituri de poftă, să mă încălzesc!
– Frate, frate, dar brânza-i pe bani! Când oi fi eu dulău în toată firea, n-aş suporta să spui că am mâncat amândoi din aceeaşi farfurie!
Stăpâna asistă supărată la scenă şi intervine:
– Câine nerecunoscător ce eşti! A stat toată ziua cu tine să nu îngheţi, iar tu nu o laşi să mănânce! Vino la mama, Negruţa, să îţi dau mâncare separat, în bucătăria de vară!
El se uită de departe vinovat şi înfulecă totul pe nerăsuflate. Este atât de lacom, încât îşi arde limba şi cerul gurii cu mâncare. Începe să scheaune. Negruţa lasă mâncarea în bucătărie şi se apropie îngrijorată. Îl priveşte atentă în ochi. A rănit-o, dar nu-i vrea răul. Căţeluşul aleargă prin zăpadă să se dezmorţească, o clipă de neatenţie şi este proiectat ca o ghiulea în pivniţa casei. I-ar fi foarte uşor să spună:„ Aşa-i trebuie, că nu a vrut să mă lase să mănânc cu el!”, dar are inima prea bună ca să rămână nepăsătoare la nenorocirea altuia. Începe să miaune la uşa stăpânilor, iar când aceştia ies, îi conduce în pivniţă să îl salveze pe nerecunoscător.
El s-a săturat şi se culcuşeşte din nou, aşteptând-o, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. N-a mâncat toată hrana, o pojghiţă de gheaţă acoperă totul.
– Ce frig îmi este şi nu am pe nimeni care să mă încălzească, a început să se tânguiască, să o înduioşeze din nou.
– Când vei fi tu dulău în toată firea, cum vei suporta gândul că am dormit amândoi în acelaşi aşternut? Nu-ţi va fi ruşine atunci?
– Când am spus eu asta?
Tristă Negruţa se urcă în pod. Îi povesteşte lui Charlie cel Mic totul, iar ochii ei se umplu de lacrimi amare.
– Nu trebuie să te superi pe el! Noi suntem copii răsfăţaţi, întotdeauna stăpânii ne-au dat suficientă mâncare. El a fost aruncat pe câmp, într-un loc pustiu, pe unde nu trec oameni. A răbdat zile întregi până a ajuns la gospodăria noastră! De-atunci a rămas cu obiceiul de a strânge totul şi de a nu lăsa pe nimeni să se apropie de pâinea lui. Nu s-a vindecat de trecut, se teme să nu fie iar abandonat şi îi este teribil de frică să nu experimenteze foamea din nou!
„ Are dreptate afurisitul acesta de Charlie, dar se crede pisic boieresc. Se uită în ochii stăpânei, cu ochii lui albaştrii, face tumbe în faţa ei, toarce, iar ea îl primeşte în casă la orice oră din zi şi din noapte! Ba îi mai dă şi mâncare specială numai lui, dar eu îi miros botişorul şi îmi dau seama de nedreptate!”
S-a întunecat. Vântul poartă peste dealuri un schelălăit uşor. Zăpada se ridică în valuri uriaşe până la ferestre. În pod, miroase a fân parcă ar fi în august. Negruţa închide ochii şi visează la zilele verii în care stăpânii îi dădeau din îngheţata lor. Se zvârcoleşte în aşternut şi nu poate dormi. Căţeluşul se vaită singur pe trepte.
– E cumplit să nu ai nici un prieten pe lume!
Vorbele lui sunt pulverizate de vânt şi îngheaţă instantaneu. Negruţa apare din întuneric:
– Fă-mi loc, că am venit să te încălzesc!
Vântul urlă nebun rupând crengile, în timp ce două suflete mici înfruntă cu îndrăzneală vijelia!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.