Pe unde m-ai putat,
nebuno,
cu pǎrul despletit?
Şesuri,
lanuri întinse
cu flori îmbǎtǎtoare?
Nu, asta visam doar,
aşa credeam cǎ eşti
nebuno,
cu pǎrul despletit.
M-ai purtat prin pustiu,
mereu singurǎ,
pe prǎpǎstii primejdioase
şi-acolo, mǎ lǎsai sǎ alunec,
sǎ cad,
sǎ mǎ zdrobesc,
îmi ziceai mereu:
– “Aşa se-nvaţǎ omul!”
Nu ţi-a fost milǎ
nici când mǎ prǎbuşeam istovitǎ
de drumurile tale
stâncoase,
m-ai lǎsat însetatǎ
de adevǎr,
înfometatǎ
de iubire,
nicicând n-ai lǎcrimat pentru mine
repetai mereu:
– “Aşa vei deveni puternicǎ,
fierul cǎlit nu poate fi distrus!”
Tu însǎ ai uitat un lucru,
eu nu sunt din fier,
sunt doar o formǎ din ţǎrânǎ,
ce poartǎ un biet suflet,
ce trebuie sfinţit,
m-ai ajutat tu sǎ fac asta?
nebuno,
cu pǎrul despletit.