OSUAR sau magazinul de jmelţuri

Vestea arestării faimosului traficant internaţional de moaşte, Valentin Turcescu, la numai câteva sute de metri de Osuar, înfirbântase zile la rând imaginaţia cocârjiţilor, şi aşa îmbibată în alcool, mulţi fiind de părere că interlopul fusese „dat în primire” lui Bulucea de către Mortu pentru a beneficia, în continuare, de protecţia Poliţiei. Bulucea era, la rându-i, un prosper om de afaceri alături de nevastă-sa, Alice, de profesie avocat, controlând toate afacerile cu cherestea şi ţigări netimbrate din zonă, cât şi reţelele de traficanţi moldoveni, cele de cămătari ori de valutişti, ale căror căpetenii locuiau în aceeaşi zonă selectă a oraşului, poreclită Coasta de Azur, unde acesta îşi ridicase ditamai „hangarul” cu patruzeci de camere, piscină, teren de tenis, club de distracţii private şi multe alte acareturi. Urcase în profesie treaptă cu treaptă folosindu-se de influenţa covârşitoare a banilor, dar şi de susţinerea „primarului etern” al Clopotarilor, Ghiţă Alui Petre, cu care era văr de-al doilea, sau a „prefectului voiajor”, Gelu Preoteasa, unchiul după mamă al Aliciei şi fratele preşedintelui Consiliului Judeţean, Grigore Lupu, al cărui fiu, Cătălin, conducea serviciile secrete de informaţii locale. Practic Bulucea era intangibil în Clopotari, având pe lângă protecţia locală şi susţinerea centrală, unde trimitea cu regularitate de vasal „ploconul” în valută forte. Cu toate acestea nu se culca niciodată pe o ureche şi nu lăsa lucrurile să degenereze, s-o ia razna, încercând pe cât posibil să menţină un echilibru satisfăcător între interesele celor protejaţi de dânsul şi interesele instituţiei, adică ale cetăţenilor. „Pontul” nesperat, servit de Mortu, venise la ţanc şi era piesa de care mai avea nevoie pentru a accede la funcţia de comandat al Poliţiei din Clopotari.

Doctorul Spiridonescu, un bărbat colţuros, cu aspect neângrijit, trecut de şaizeci de ani, îl supuse pe Ghiţă Zvârcolici unui tratament de şoc extrem de eficient pentru că a doua zi, când Mortu trecuse să-l vadă, era deja pe propriile picioare şi cerea să fie externat.

– Din punctul meu de vedere, îi spuse doctorul lui Mortu, care se arătase mai mult decât generos cu dânsul, poate pleca şi acum ! Ca recomandare generală, dacă vă interesează, ar fi de preferat să bea mai puţin şi să mănânce mai mult, deşi nu-l văd apucând Crăciunul cu ficatul ăsta!

–  Nu există niciun …

–  Din punctul meu de vedere, nu! V-aş minţi lăsându-vă să vă faceţi iluzii ori să vă cheltuiţi banii inutil…

–  Vă rămân îndatorat pentru sinceritate, domnule doctor!

–  Eu vă rămân îndatorat, domnule Mortu! Mi-a părut bine să vă cunosc!

Zvârcolici se urcă sfios în singurul Mercedesul din Clopotarii-Cocârjiţi, cel al lui Mortu, şi se chirci pe marginea scaunului de lângă şofer.

– Mulţam’, şefule!

– N-ai pentru ce, îi răspunse acesta întinzându-i o sticluţă cu „matrafox”. Cred că i-ai dus dorul?

– Dumnezeu să-ţi dea sănătate, şefule!

– Să ştii că m-am gândit la propunerea ta şi am hotărât s-o accept! Am să-ţi plătesc un leu de bucată!

Zvârcolici făcu ochii mari.

– Un leu de bucată?

– Mai exact 1,24 lei, adică plus TVA, numai că va trebui să mergem la un notar să punem totul pe hârtie.

–  Asta mai costă ceva!

– Ştiu, omule, dar legea ne obligă să încheiem o înţelegere, un fel de testament, ca să zic aşa, prin care d-ta îmi cedezi toate drepturile, iar eu te iau în grijă până la sfârşitul zilelor, îi explică Mortu zâmbind, lucru pe care am să-l fac începând chiar de azi. Greta o să se ocupe de toate. Singura mea rugăminte este să nu baţi toba prin Cocârjiţi şi să-ţi vezi, în continuare, de viaţa ta ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai ai vreo rudă apropiată?

– Nu, şefule. După moartea soţiei mele, petrecută acum douăzeci de ani, am rămas singur. Copiii mi-au plecat în Australia şi s-au înstrăinat de mine. Ultima dată nici n-au mai trecut pe la casa părintească!

Mortu dădu din cap în semn de înţelegere.

– Nici eu nu m-aş simţi prea bine cu un tată beţiv şi boschetar, însă nu l-aş părăsi pentru nimic în lume! N-ai încercat o reconciliere cu ei?

–  Le-am scris acum câţiva ani, şefule, dar fără folos. Nu mă mai recunosc ca tată!

–  Sunt, totuşi, moştenitorii d-tale!

– Moştenitorii unui boschetar ? Nu, şefule, au renunţat chiar şi la calitatea aceasta. Am rămas singur ca un cuc!

În timp ce Mortu se ocupa de externarea lui  Zvârcolici, Greta se apucase de curăţenie în casa acestuia, trudind din greu pentru a scoate mizeria şi gunoaiele adunate de-a lungul vremii afară. Spălase pardoselile, înlocuise perdelele afumate, selectase rufele murdare de cele curate şi scuturase aşternuturile nefolosite de ani de zile. Aproape de amiază descoperise într-un cufăr de lemn, ascuns sub pat, actele de identitate şi cele de proprietate ale lui Zvârcolici, mai multe scrisori de la copiii săi şi o statuetă voluminoasă din aur, reprezentându-l pe Poseidon, zeul mărilor, despre care se ştia că dispăruse cu ani în urmă de la Muzeul Cocârjiţi. Transferase totul în mare secret la Osuar, după care se întoarsese şi inspectase beciul de sub casă, descoperind mai repede decât se aşteptase câteva guri de tunel zidite cu cărămidă. Mortu îi spusese despre o galerie care trecea pe sub Osuar şi stradă în direcţia casei lui Zvârcolici, iar de acolo, pe sub munte, până la casa boierului Ghineţ, din Clopotarii de jos, unde se afla sediul Prefecturii. Boierul Ghineţ fusese capuchehaie pe lângă Poarta Otomană din partea domnitorului Iliaş Alexandru, cel care pusese călăul să-i taie nasul spătarului Milescu, şi consultant militar mai târziu, când domnul ţării îi poruncise să construiască un sistem de tuneluri prin care să se refugieze în caz de primejdie sau să-şi mişte oştenii strategic, în spatele duşmanului, din Cocârjiţi spre Clopotarii de jos. După moartea lui Ghineţ, care-şi legase casa de aceste tuneluri, ingeniosul sistem de repliere şi de asalt căzuse în uitare, fiind redecoperit câteva sute de ani mai târziu, cu totul şi cu totul întâmplător, de către Ion Mortu. Galeriile, săpate în calcar şi armate cu lemn de fag, erau perfect practicabile, iar vagoneţii şi şinele din acelaşi lemn, tratat cu catran, erau perfect funcţionale. Mortu credea că şi tunelurile din nord, la care ar fi avut acces prin beciul lui Zvârcolici, se păstraseră la fel de bine ca şi cele din sud, trebuind doar să le electrifice ca şi pe celelalte. Importanţa noului traseu pentru contrabanda cu ţigări, alcool şi droguri era, după părerea propietarului Osuarului, covârşitoare, fără a pune la socoteală posibilităţile oferite pentru înlăturarea concurenţei sau a celor incomozi.

 

Capitolul VI

 

Până în anul acela cumpănos, umblat de ploi şi de arşiţă cum arareori mai văzuseră bătrânii din Clopotari, minsusculul partid al verzilor, condus de Gigi Gălbază, şezuse în urma democraţilor-cocârjiţi, aflat la remorca lui Ghiţă Alui Petre, mulţumindu-se doar cu resturile. Scandalul de corupţie iscat la centru, în care fusese implicat şi „primarul etern”, îl proiectase brusc pe Gălbază în prim plan, fiind creditat cu un procent zdrobitor la alegerile locale din acel an. „Verzii” nu aveau nimic în comun cu ecologiştii, cum s-ar putea crede, ci mai degrabă cu legionarii de altădată, militând constant în contra cuiva sau a ceva şi profitând la maximum de orice oportunitate. Adepţii lui Gălbază, oameni de afaceri, bişniţari, derbedei, bătăuşi sau interlopi de „vază”, erau cunoscuţi ca oameni extrem de lacomi şi de violenţi cu relaţii dintre cele mai diverse printre politicieni şi oficialităţi corupte. Cu toate acestea, puterea adevărată, cea emanată de la popor, se afla la Ghiţă Alui Petre, poreclit hopa – mitică, care supravieţuise tuturor meandrelor politicului şi acumulase o avere uriaşă. Gălbază nu ţintise niciodată funcţia de primar, aspira la una de prefect sau de ministru, astfel că nu ezitase deloc atunci când Alui Petre venise cu o propunere de colaborare. Dacă pentru Alui Petre câştigarea scaunului de edil nu reprezenta o problemă, numirea altui secretar în locul lui Vladimir Carada, care îi era şi ginere, ori configurarea altui consiliu local, cu necunoscutele sale inerente, puteau deveni tot atâtea pericole în această ecuaţie complexă a puterii şi a afacerilor.

Întîlnirea dintre cei doi, intermediată de Preoteasa, prefectul de Clopotari din partea „verzilor”, se consumase într-o seară de septembrie, în mare taină, chiar în sala de recepţie a Prefecturii, cu tot protocolul destinat unui asemenea eveniment: nu lipsiseră nici purceluşii la proţap, nici delicatesele specifice cocârjiţilor şi nici vinul franţuzesc vechi de o sută de ani.

– Eu, frate Gălbază, îi mărturisise Alui Petre, un dolofan bondoc şi peltic, semănând mai degrabă cu un prostănac decât cu un politician versat, simt nevoia unei schimbări de substanţă. Şi ţărăniştii, şi liberalii şi sociali-democraţii şi-au cam ars gazul în aceşti douăzeci de ani, s-au osificat şi s-au apropiat ca imagine într-atât încât e greu să mai faci o deosebire între unii şi alţii. Există o stare de lehamite generală, un fel de lasă-mă să te las, care se transmite şi populaţiei pe un fond de sărăcie lucie, inechitate şi lipsă de autoritate. Trebuie să ia cineva taurul de coarne şi să aşeze lucrurile pe alt făgaş înainte ca nemulţumirile oamenilor să escaladeze necontrolabil.

Gigi Gălbază, poreclit şi Momâia din cauza constituţiei sale deşirate, pe care hainele nu şedeau niciodată cum trebuie, rânji cu gura până la urechi.

– Sloganul următoarei guvernări va fi „reforma”, domnule Petre, şi nu-ţi ascund că sub pretextul acesta vom stăvili ofensiva prostimii lăsată de capul ei. Nu lipsa mijloacelor de subzistenţă nemulţumeşte prostimea, domnule Petre, ci lipsa jugului, a biciului, a călăritului, ca să zic aşa, o nemulţumeşte, fiindcă altfel, dacă te uiţi în jur, te cruceşti de ce vezi: maşini, vile, cozi interminabile la orice, distracţii, cazinouri, staţiuni, vagoane de bani împrăştiate de stat şi risipite aiurea de te miri cine. Cheltuim miliarde de euro pe salarii nesimţite, pe alocaţii şi pensii, pe suvenţii, ajutoare, medicamente şi mai ştiu eu pe ce în loc ca banii ăştia să ajungă la noi, la cei care deţinem controlul, puterea asta efemeră cu care ne întîlnim o dată în viaţă.

Prefectul Preoteasa sorbise vorbele de pe buzele lui Gălbază. Era tipul omului şters, fără vârstă şi fără fizionomie, mic de statură, complexat, labil comportamental şi, cel mai adesea, cameleonic.

–  Da, domnule Gălbază, zise acesta, stricăm orzul pe gâşte şi nu primim în loc decât înjurături. Cu cât le dai mai mult cu atât te înjură mai mult! Soluţia este, într-adevăr, să le iei permanent, nu să le dai întruna! Să-i vezi omorându-se pentru un kil de zahăr şi unul de ulei!

– Altfel spus, râse primarul, să le abatem atenţia de la afacerile noastre către spaimele lor! Dacă Guvernul le taie în fiecare zi câte ceva sau îi ameninţă cu tăierea în viitor, lăsându-i şi fără speranţa, poţi fi sigur că se vor apuca cu toţii de socotit şi o vor lăsa mai moale cu ciripitul. Românul e solidar atâta timp cât nu este afectat direct!

– Asta este şi ideea, domnule prefect, intervenise Gălbază, să lovim în interesele fiecărui individ în aşa fel încât nimeni să nu mai fie sigur pe nimic, să le potenţăm egoismul feroce şi să le distrugem speranţa în idolii lor politici sau  sindicali. Nici acum nu se omoară cu mitingurile, cu grevele sau cu mişcările de protest, darmite când se vor trezi cu veniturile ciuntite la jumătate, cu portăreii la uşă şi cu plozii fără lapte praf! Esenţial va fi să compromitem o serie de instituţii de impact pentru populaţie precum justiţia, poliţia, Avocatul poporului sau Curtea Constituţională, pe de o parte, şi să încurajăm procuratura, garda financiară, executorii judecătoreşti şi recuperatorii de orice fel, pe de altă parte.

Ghiţă Alui Petre se scărpină în chelie.

– Pare prea frumos ca să fie adevărat, domnule Gălbază, dar ce ne facem cu Uniunea Europeană?

– Facem exact ceea ce am mai făcut în trecut: plătim tribut şi ne vedem de treburile noastre! Uniunea Europeană nu este ceva abstract, aşa cum şi-o imaginează prostimea, este, ca să mă exprim plastic, o şleahtă pestriţă de politicieni la fel de corupţi şi lipsiţi de scrupule ca şi noi. Avem, slavă Domnului, încă destule de oferit şi de furat, numai să înhăţăm puterea şi să fim sănătoşi!

– Asta depinde şi de servicii! strecurase prefectul printre două închiţituri de Teacher’s. Nu mai vorbesc de „Poartă” şi de FMI!

Gălbază pufni în râs.

– Am deja, domnilor, sprijinul serviciilor şi acordul americanilor pe filiera europeană. Nu ajunge, desigur, pentru câştigarea alegerilor, dar reprezintă un ascendent pe care liberalii şi social-democraţii l-au pierdut. Diferenţa o va face organizarea, furatul pe rupte, banii şi pomenile electorale! O să trebuiască să ne scociorâm serios prin buzunare şi să umblăm creanga prin ţară, fiindcă lupta cu rivalii noştri va fi pe viaţă şi pe moarte. Dacă nu reuşim nici de data asta, ceea ce nu cred, nu ne mai rămâne decât să ne facem harachiri!

 

Capitolul VII

 

Ion Mortu cotizase din plin la puşculiţele partidelor politice din Clopotarii de sus şi de jos, îşi făcuse relaţii trainice atât în cercurile puterii cât şi în cele ale opoziţiei şi se bucurase tot timpul de o imunitate cvasi-generală, care-i profitase afacerii sale exotice. Cu toate acestea, îl rodea faptul că nu reuşise să deţină supremaţia în branşă, fiind concurat de clanurile ţigăneşti, pe de o parte, şi de cartelurile afaceriştilor, care lucrau mână în mână cu primăriile şi cu consiliile judeţene, pe de altă parte. Cel mai de temut era clanul lui Hollywood, un ţigan care operase ani în şir în Germania şi care, împreună cu cei doisprezece fraţi ai săi, se stabilise în Cocârjiţii-Clopotari, unde exista o importantă comunitate romă. El controla traficul cu ţigări şi femei din Moldova, alături de clanul muzicanţilor, condus de Kundalini, prieten şi cumnat cu Hollywood, poreclit regele heroinei. Acesta trafica droguri şi maşini scumpe din Olanda împreună cu un englez, Tom Cruse, care deţinea un hangar în Clopotarii de jos şi un bar pe lîngă Gara din Cocârjiţii de sus. Toţi aceştia se aflau sub protecţia controversatului politician şi om de afaceri, Gigi Gălbază,  preşedintele Partidului verzilor, despre care se spunea că împrumutase mai degrabă culoarea dolarilor americani, veniţi de la interlopii coloraţi, decât pe cea a bradului de pe siglă. Zona industrială era dominată de cartelul cherestegiilor, numărând câteva sute de gaterişti, transportatori şi comercianţi de material lemnos, aflaţi cu toţii la cheremul fraţilor Cotoarcă, care se îmbogăţiseră din cămătărie şi prosperaseră sub oblăduirea lui Ghiţă Alui Petre şi a lui Gelu Preoteasa. Al doilea mare cartel, cel al asfaltatorilor, în spatele căruia şedea Cătălin Lupu, şeful serviciilor secrete locale, şi Vasile Carda, secretarul primăriei din Clopotari, era condus de Rudolf Rinhard, unul dintre moştenitorii fostului industriaş Rinhard von Finck, care construise, acum o sută de ani, uzinele Deutsch Werk Stein şi deţinuse în propietate toate balastierele de piatră din partea de sus a oraşului. Pe locul trei se situa cartelul marketiştilor, stăpânit de italianul Giuliano Bosci, acţionar în toate cele zece supermagazine, alături de o şleahtă cosmopolită de afacerişti dubioşi. Capii acestor clanuri şi carteluri acţionau prin zeci de locotenenţi, unii de cea mai joasă speţă, dar şi  prin sute de intermediari, care prosperau văzând cu ochii sau înfundau puşcăriile din Clopotari în locul celor din vârf.

 

Ion Mortu nu ducea lipsă de bani, dar posibilităţile sale de operare, faţă de aceste clanuri şi carteluri, care numărau zeci de oameni, erau limitate, obligându-l să se mulţumească cu statutul de “mic jucător”, cum îl etichetase odată prieteneşte primarul din Clopotari, ceea ce nu corespundea deloc cu apucăturile şi cu aspiraţiile sale.

– Vă caută un domn de la Bucureşti! îi spuse Greta în şoaptă, trezindu-l din gânduri. Mie, cel puţin, mi se pare dubios! Să aveţi grijă!

Omul, un bărbat la patruzeci de ani, slab, de statură medie, cu o fizionomie comună, de om plictisit, îmbrăcat într-un impecabil costum gri, se ridică în picioare şi-i întinse mâna.

– Procuror Dionisie Arghir!

– Să fii sănătos! îi răspunse Mortu circumspect. Cu ce-ţi pot fi de folos?

– Deocamdată cu un scaun! N-ar strica să-ţi găseşti şi d-ta unul!

– Scuteşte-mă de politeţuri, omule, şi treci la subiect!

– Am aruncat o privire prin Osuar, continuă străinul în aceeaşi notă, şi m-am crucit văzând la vânzare oseminte! Din câte ştiu eu, comerţul cu rămăşiţe omeneşti nu este reglementat!

Mortu ridică din umeri.

– Asta înseamnă că sunt autorizat pe jumătate!

– Am mai văzut şi alte lucruri… curioase! D-ta le spui jmelţuri! Cuvântul acesta nu există în dicţionar!

– Înseamnă că nu există nici în realitate! Despre ce vorbim?

– În niciun caz despre jmelţuri!

Greta aduse cafelele şi le aşeză în dreptul celor doi.

– Vreţi şi o picătură de rom, domnule procuror? întrebă ea mecanic. Domnului Mortu i-am pus deja una!

– Dacă i-ai pus lui Mortu, pune-mi şi mie! râse acesta. Dar să fie rom! Am auzit că uneori mai încurci sticlele!

– Pari un om destul de informat, domnule Arghir, scrîşni Mortu agasat de înţepăturile străinului, numai că eu m-am cam plictisit de apropourile d-tale! Spune ce ai de spus sau pleacă! N-aş vrea să te arunc pe scări şi să-ţi stric frumuseţea asta de costum!

– E “multe” de spus, domnule Mortu, aşa că lasă-mă cătinel! În primul rand, să lămurim un lucru: nu sunt aici în calitate de procuror. Aceasta este profesia mea, cartea mea de vizită, dacă vrei, însă de profesat nu mai profesez demult! În al doilea rand, e adevărat că m-am informat înainte de a veni aici, dar n-am făcut-o spre a pricinui necazuri cuiva, ci dimpotrivă, pentru a mă feri eu de ele! În al treilea rand, nu-ţi ascund că mă aflu în misiune prin locurile acestea şi că sunt, material vorbind, destul de strâmtorat! În al patrulea şi ultimul rand, vreau să ştii că te-am ales pe d-ta pentru ceea ce urmează să realizăm împreună dintr-un singur motiv: mi-a plăcut denumirea afacerii d-tale!

– Concret, mârâi Mortu, ca o fiară care simte mirosul de sânge în aer, ce vrei de la mine? Informaţii? Bani?

– Şi una şi alta, răspunse bărbatul cu un tupeu extraordinar, dacă vrei să te pui bine cu viitorul prefect!

Mortu simţi cum îi fuge pământul de sub picioare

– Să fiu al dracului dacă nu m-ai făcut praf! bolborosi el. Cum dracu’ să nu vreau?

Dionisie Arghir izbucni în râs.

– Aşa ziceam şi eu, Mortule! Acum că ne-am înţeles, vreau două lucruri: o sută de mii de euroi cash şi o radiografie detaliată asupra Clopotarilor!

În liniştea care se lăsă în urma cuvintelor lui Arghir se auzi vocea piţigăiată a Gretei!

– Poftiţi la masă, domnilor!

 

Trecură în salon unde Greta pregătise, aşa cum obişnuia în fiecare seară înainte de ora opt, cină “şefului”, la care mai adăugase un tacâm împreună cu toate cele necesare unei cine în doi.

– Iată ce înseamnă să ai un om potrivit la locul potrivi! exclamă Arghir luat prin surprindere. Chiar îmi era foame, să ştii!

– Greta se va ocupa şi de bani, zise Mortu, recăpătându-şi siguranţa de sine, nu am ascunzişuri faţă de ea, deci nici d-ta nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta! Clopotarii, domnule prefect, este un orăşel mic, de circa cincizeci de mii de locuitori, dar cu potenţial. Trei oameni dictează aici ce se poate face şi ce nu se poate face: prefectul George Preoteasa, primarul Ghiţă Alui Petre şi angrosistul Gigi Gălbază. Preoteasa este de departe cel mai influent om din oraş, dispunând de resurse, relaţii şi suport cetăţenesc, însă are un mare defect: femeile. Ghiţă Alui Petre deţine al cincilea mandat de primar şi nu are nicio problemă în a-l câştiga şi pe-al şaselea, gâlgâie de bani şi este venerat de oameni, numai că s-a cam plictisit de chestia asta şi vrea să devină preşedinte sau ministru. Celălalt, Gigi Gălbază, învârte milioane de euro din afaceri cu legume şi flori, fiind cunoscut ca un protector al clanurilor ţigăneşti, dar are şi o mulţime de dosare la Parchet, care îl face extrem de vulnerabil.

–  Prin urmare, conchise Arghir, nu mă aşteaptă o viaţă prea confortabilă în muşuroiul acesta!

– Depinde şi cum îţi faci viaţa! răspunse Mortu sec. În lumea aceasta loialitatea ţine atât cât ţine prosperitatea! Dacă mâine Preoteasa este tras pe linia moartă, cum zici, toţi cei care l-au pupat în fund până acum te vor pupa tot acolo şi pe d-ta! Iar dacă peste o lună vei fi tras şi d-ta pe linia moartă, ceea ce nu-ţi doresc, îl vor pupa în fund pe următorul. Şi tot aşa. Sfatul meu este să nu te bagi în nicio troacă pentru că rişti să te mănânce porcii!

– Şi “mălaiul” de unde mai vine?

– De la partenerul loaial, adică… de la mine! Preoteasa s-a întins mai mult decât îi permitea plapuma. A dat mână liberă ţiganilor şi interlopilor, care s-au înmulţit peste măsură şi care în prezent ameninţă să dărâme şandramaua. Banii se dijmuiesc de jos în sus, calitatea jucătorilor este din ce în ce mai proastă, iar riscurile sunt tot mai mari din cauza interfenţelor dintre clanurile de aici şi cele dinafară. Când băşica răsuflă trebuie s-o arunci pe foc! Asta trebuie să faci d-ta, domnule prefect, să dai cu toata şleatha asta de pământ! De rest mă ocup eu.

– Fără Poliţie şi Parchet seamănă a misiune imposibilă, Mortule!

– Asta e treaba d-tale! Eu nu te implic în afacerile mele, d-ta nu mă implici în daraverile d-tale!

– Atunci cine dă “mălaiul” ăstora!

Mortu pufni în râs.

– Ăştia îşi iau “mălaiul” singuri, domnule prefect!

 

Capitolul VIII

 

Cu o zi înaintea întîlnirii cu Dionisie Arghir, Ion Mortu făcuse o spărtură în zidul din beciul lui Zvârcolici, sperând ca bănuielile sale cu privire la existenţa acelui tunel pe sub munte să se adeverească. Nu se înşelase. Tunelul era, într-adevăr, acolo, aşa cum scrisese boierul Ghineţ în memoriile sale, făcând joncţiunea cu tunelul de sub Osuar, care acoperea partea de sud a Clopotarilor-Cocârjiţi şi se îndrepta spre nord, către fosta reşedinţă a acestuia, devenită între timp sediul Prefecturii din Clopotari. Lampa de minier de pe cască, cât şi lanterna puternică din mână, achiziţionate împreună cu restul echipamentului de la un fost ortac căzut în patima băuturii, îi dezvăluia pe măsură ce înainta o galerie imensă, conservată perfect, cu aceleaşi şine şi traverse de lemn ca şi în segmentul celălalt, de sub Osuar, şi cu acelaşi sistem de ventilare natural, care îi permitea să respire fără probleme. La fiecare cincisute de paşi exista câte o scobitură în peretele lateral şi câte un vagonet cu platformă, instalat pe două şine mobile, acestea fiind adaptate cuplării la şinele principale prin acţionarea unei simple pârghii. Vagoneţii, la rândul lor, aveau manete de frânare pentru controlul deplasării şi felinare cu gaz pentru iluminarea drumului sau pentru semnalizare. Cu un asemenea vagonet ajunse mai repede decât îşi imaginase la destinaţie, undeva într-un scuar larg, în formă de cerc, urcase nişte trepte şi se trezise în faţa unui zid de cărămidă, neşlefuit, care bloca intrarea secretă în Prefectură. Fiind noapte şi presupunând că nu mai era nimeni în incintă, Ion Mortu dărâmase o margine a zidului, care răspundea în subsolul clădirii, într-un fel de beci cu tot felul de vechituri, forţase o uşă ruginită de tablă şi pătrunse în holul central, de unde se auzeau voci grave. Observase din timp chelnerul care intra şi ieşea mereu din sala de protocol cu platouri şi sticle de băutură, apoi şi pe cei dinăuntru, după ce escaladase tubulatura de aerisire aflată la nivelul geamului din interior al sălii. Asistase siderat la discuţia aprinsă dintre prefect, primar şi Gălbază până aproape în zori, iar după plecarea acestora, pe mai multe cărări, făcuse drumul înapoi, jubilând la gândul că din clipa aceea deţinea controlul asupra acţiunilor prefectului, oricare ar fi fost acesta, Preoteasa sau Arghir. “Facem exact ceea ce am mai făcut în trecut, îi răsunau încă în minte cuvintele lui Gălbază, plătim tribut şi ne vedem de treburile noastre! Uniunea Europeană nu este ceva abstract, aşa cum şi-o imaginează prostimea, este, ca să mă exprim plastic, o şleahtă pestriţă de politicieni la fel de corupţi şi lipsiţi de scrupule ca şi noi. Avem, slavă Domnului, încă destule de oferit şi de furat, numai să înhăţăm puterea şi să fim sănătoşi! repetă el în gând. Asta este şi ideea, domnule prefect, să lovim în interesele fiecărui individ în aşa fel încât nimeni să nu mai fie sigur pe nimic, să le potenţăm egoismul feroce şi să le distrugem speranţa în idolii lor politici sau  sindicali. Nici acum nu se omoară cu mitingurile, cu grevele sau cu mişcările de protest, darmite când se vor trezi cu veniturile ciuntite la jumătate, cu portăreii la uşă şi cu plozii fără lapte praf! Esenţial va fi să compromitem o serie de instituţii de impact pentru populaţie precum justiţia, poliţia, avocatul poporului sau Curtea Constituţională, pe de o parte, şi să încurajăm procuratura, garda financiară, executorii judecătoreşti şi recuperatorii de orice fel, pe de altă parte”.

Greta nu reuşise să-l potolească pe Zvârcolici în lipsa lui Mortu cu toate că îi dăduse să bea şi-l lăsase să fumeze la discreţie. Îi intrase în cap ideea că Mortu urmărea să-l omoare şi să pună mâna pe tot ce agonisise el o viaţă întreagă.

– Dacă ar fi dorit aşa ceva, îi spuse Greta, erai mort demult! Cui îi trebuie  gunoaiele astea spurcate?

– Spurcate sau nespurcate, sunt ale mele! răspunse Zvârcolici cuprins de furie.  De douăzeci de ani trăiesc din gunoi, mănânc din gunoi şi exist pentru că gunoiul este raţiunea mea de a fi, condiţia mea existenţială, dacă înţelegi ce vreau să spun!

– Halal condiţie! Să trăieşti precum maidanezii sau şobolanii! Şi să mai fii şi fericit pe deasupra!

– Uite că se poate! Dumnezeu a dat omului orgoliu şi liberul arbitru. Eu am ales liberul arbitru. M-am eliberat de toate orgoliile minţii, de toate constrângerile sociale şi morale, impuse în numele ideii de civilizaţie, cu preţul scrântelii, şi am devenit un om liber. Am scăpat de reguli, oprelişti, îngrădiri, tabu-uri, aspiraţii sau cum dracu’ s-or mai fi numind prostiile astea pe care ni le-am impus singuri fără să ne gândim ce facem cu instinctele noastre! Înţelegerea mea cu Mortu a fost una punctuală, un troc, dacă vrei, şi doresc să rămână doar o înţelegere, o afacere…

– Nu cred că eşti în situaţia de a pune condiţii, i-o reteză Greta, fiindcă d-ta ai încercat să vinzi pielea ursului din pădure chiar vânătorului. Şeful a acceptat să cumpere acest drept litigios nu atât din dorinţa de a realiza un profit cât mai degrabă din compasiune faţă de d-ta! Nimic nu-l împiedică acum să-şi valorifice dreptul!

– Nu există nimic scris, deşteapto!

– Spune-i  asta şefului!

– Am să-i spun, se oţărî Zvârcolici cu bravura pe care i-o dădea vodka, de ce să nu-i spun? Oamenii se mai răzgândesc. Câtă vreme nu există bună credinţă, nu există nici înţelegere! Mortu se şi vede stăpân peste bunurile mele, atâtea câte sunt, deşi aceste bunuri n-au făcut şi nu fac obiectul niciunei înţelegeri.

– Nici asupra oaselor d-tale nu există nimic scris, dar banii i-ai luat!

– Aşa cum ne-am înţeles. E drept că urma să mergem la notar şi să perfectăm înţelegerea, însă acum, când am priceput ce urmăreşte şeful tău cu adevărat, prefer să-i restitui banii!

– Şi spitalizarea cine-o plăteşte, bre? Îngrijirea, mâncarea, băutura?

Zvârcolici ridică din umeri.

– Habar n-am! Nu am cerut nimănui să-mi poarte de grijă! Eu am interpretat situaţia asta ca pe un gest creştinesc!

– Dumnezeu să te aibă în pază! spuse Greta clătinând din cap în timp ce părăsea încăperea şi se gândea cu spaimă la reacţia lui Mortu în faţa nerecunoştinţei lui Zvârcolici.

 

Nu se luminase bine de ziuă când o explozie violentă, urmată la scurt timp de alte patru explozii la fel de puternice, zdruncină oraşul din temelii. Zgomotul venea dinspre cartierul romilor din Cocârjiţii Clopotari, mai exact din zona palatelor ţigăneşti, situate în extremitatea sudică a oraşului şi aparţinând clanului Hollywood. Imediat după aceea se auziră sirenele salvărilor, ale maşinilor de pompieri şi poliţie, care se îndreptau în trombă către locul cu pricina în mijlocul unui haos generalizat.

–  Pare o reglare de conturi, spuse colonelul Bulucea prinvind stupefiat imaginile de coşmar lăsate de cele cinci explozii. Aici e mâna lui Kundalini şi a lui Tom Cruse!

Unda de şoc sparse toate ferestrele palatelor pe o distanţă de douăsute de metri, năruise unul dintre ele, iar cele care rămăseseră în picioare suferiseră avarii de nedescris. Zeci de ţigani cu  mâinile şi capetele însângerate se văietau gălăgios în mijlocul străzii, iar pompierii, aduşi şi din localităţile limitrofe, scoteau de sub ruine zeci de cadavre mutilate, care erau luate apoi de paramedici şi încărcate în salvări.

Sosiţi la faţa locului, primarul Ghiţă Alui Gheorghe şi Gigi Gălbază se precipitară către colonelul Bulucea, care arăta ca un om depăşit de situaţie.

– Deja am apărut la ştiri! spuse Gigi Gălbează închizând telefonul. Închide dracului perimetru acesta şi alungă-i pe ziarişti!

Bulucea ceru imediat prin staţie subordonaţilor izolarea zonei şi reveni la cei doi.

– Sunaţi careva la Antal! Văd că a trimis un dobitoc care face valuri la televiziuni!

– Încearcă tu la Antal, îi zise primarul lui Gălbează, şi nu uita de prefect! L-a anunţat cineva pe prefect?

– L-am sunat eu de la Poliţie, răspunde Bulucea, dar nu-i de găsit! Secretara spunea ceva despre o şedinţă!

Gigi Gălbează le făcu semn să tacă.

– Să trăiţi, domnule prefect! Poftim!!! Vreţi să mai repetaţi o dată?

– Nu mai sunt prefect, omule, auzi vocea răguşită a lui Preoteasa. Spune-le şi celorlalţi! A fost numit cineva de la Bucureşti, un procuror pe nume Arghir, dracu’ să-l pieptene! Este la curent cu tot ce se întâmplă pe aici! Daţi-vă dracului la fund că aţi şi apărut la ştiri!

Ghiţă Alui Gheorghe îi smulse telefonul lui Gălbază.

– Bulucea îi bănueşte pe muzicanţi! Ştii ceva despre procăria asta?

– Nu ştiu nimic, Giţă, dar nu-mi miroase a bine! Aici nu-i mâna ţiganilor! Ne vedem într-un sfert de oră la …ştii tu unde!

Bulucea se uită pierdut la primar.

– Şi eu ce fac?

– Temporizezi, frate, temporizezi! Nu dai nicio declaraţie oficială, iar la ai tăi le spui că e vorba despre o reglare de conturi între clanuri!

 

Capitolul IX

 

Alice Bulucea, soţia şefului Poliţiei din Clopotarii-Cocârjiţi, o femeie mărunţică, blondă, cu ochi albaştri, extrem de volubilă şi de lipicioasă, răspunse cu promptitudine chemării lui Mortu, ajungînd la Osuar aproape de amiază. Întocmise deja actul notarial după documentele pe care i le înmânase Greta cu o zi înainte şi pregătise terenul pentru îndeplinirea celorlalte proceduri legale.

– Putem să-i dăm drumul! îi zise ea lui Mortu, care tocmai îşi terminase cafeaua şi îşi mai aprinse o ţigară. Cum procedăm?

– Îl aducem aici! Chestia de aseară a făcut şi aşa prea multă zarvă!

– Da, e plin de lume pe străzi! Soţul meu zice că sunt peste cincizeci de victime! Trei deja au murit!

– Se ştie cine-i în spatele acestei porcării?

– Nu se ştie deocamdată nimic! Pare să fie o acţiune dinafară… cu dedicaţie! Eu, cum zicea şi Victor, nu prea cred în coincidenţe! Nici n-a apărut bine acest Dionisie Arghir şi lucrurile au luat-o razna!

– La televiziuni se vorbeşte despre o luptă între clanuri!

– În afară de Arghir, care s-a întâlnit astăzi dimineaţă cu presa, nimeni n-a pomenit despre aşa ceva. Ce lupte? Ce clanuri? Au fost nişte explozii provocate de la distanţă cu tehnică şi material militar! Chiar şi cei de la SRI au spus că un asemenea dezastru nu putea fi provocat de civili!

Mortu se holbă uluit la nevasta lui Bulucea.

– Atunci de cine?

– În nici un caz de-ai noştri! Îi cunosc pe toţi oamenii de afaceri de pe aici, aşa cum te cunosc şi pe d-ta, şi pot băga mâna în foc că nimeni din Clopotarii- Coârjiţi nu se găseşte la originiile acestei diversiuni. Ca să faci un asemenea lucru trebuie să fii ori prea prost, ori în necunoştinţă de cauză! Am fost aseară la nunta lui Bosci unde erau prezente toate oficialităţile oraşului, reprezentanţii de vază a partidelor politice, a sindicatelor, a clanurilor ţigăneşti, a marilor afacerişti şi n-am sesizat existenţa vreunei tensiuni între aceştia, ba chiar aş putea spune dimpotrivă. Şi atunci te întrebi, nu-i aşa, de unde şi până unde răbufnirea aceasta de ură? Aş fi înţeles dacă ar fi fost o bătaie între ţigani, că din acestea se mai întâmplă, dar cele petrecute te duc cu gândul la o reglare de conturi între grupări mafiote scăpate de sub control care ar necesita intervenţia Statului! Să fim serioşi, domnule Mortu, e cum aş spune eu despre d-ta că eşti mafiot pentru simplu motiv că te descurci în afaceri şi că eşti prieten cu mine sau cu procurorul Antal, care mai dă în particular şi bani cu camătă! Să spui despre ţigani, de pildă, că sunt mafioţi doar pentru că negustoresc nişte blestemate de ţigări fără timbru  ori pun la produs nişte curve, care se prostituează şi se droghează oricum, când alţii devalizează bănci şi prăduiesc tot ce le pică în mână, iartă-mă, e prea mult! Sunt fraţii Cotoarcă mafioţi pentru că au investit în utilaje forestiere şi mai pun câteva păduri la pământ ori asfltatorii care îi îndestulează pe toţi cei care deţin puterea şi toarnă asfaltul mai subţire cu un deget ca să le rămână şi lor de un Mercedes sau de-o vacanţă în arhipelagul Canare? Cum să-i faci mafioţi pe marketiştii din Clopotari care mai sar, ce-i drept, calul, dar au şi ei obligaţiile lor faţă de cei care-i controlează, faţă de furnizori sau autorităţi, iar banii, cum ştii, nu cresc din pământ!

 

Ghiţă Zvârcolici intră în camera de zi, unde Mortu îşi primea vizitatorii, sprijinit de Greta, fiind atât de beat încât abia se ţinea pe picioare, dar, ca mai toţi beţivii profesionişti, avea mintea limpede şi conştientiza tot ce se întâmpla în jurul său.   Bănuia că blonda aceea ascuţită, pe care o mai văzuse undeva, însă nu-şi mai amintea unde, fusese adusă acolo să perfecteze actele de înstrăinare a propietăţii sale şi se blestema în gând că băuse într-un asemenea moment.

– Aş vrea să consemnaţi că sunt beat! se adresă el femeii ocolind privirea lui Mortu. Şi aş mai vrea să consemnaţi că nu vând nimic şi că am fost adus aici cu forţa!

Alice Bulucea zâmbi.

– Eu aş zice că ai fost mai degrabă ajutat, domnule Zvârcolici, decât forţat, iar asta se datorează exclusiv angajamentului d-tale faţă de domnul Mortu, aici de faţă, pe care, bănuiesc, nu-l denunţi!

– Nu.

– D-ta ai condiţionat angajamentul de plata unei sume de bani în avans, pe care ai primit-o, iar domnul Mortu de semnarea unui act de moştenire sau donaţie, pe care d-ta nu l-ai semnat!

– Corect.

– Întrucât legea nu permite tranzacţionare de oseminte omeneşti, iar d-ta ai primit nişte bani pentru ceva care nu se poate vinde sau cumpăra, domnul Mortu îţi solicită fie să-i restitui banii pe loc şi să anulaţi înţelegerea, fie să-i donezi propietatea de peste drum, constând în teren şi casă, iar el să se oblige la întreţinerea d-tale până la sfârşitul zilelor.

– Am să-i restitui banii, răspunse Zvârcolici, dar nu pe loc, fiindcă momentan nu am de unde!

– Legea spune că în asemenea situaţii creditorul poate să se înfrupte din bunurile debitorului, fără să fie necesar acordul acestuia! La această sumă de bani, pe care o datorezi domnului Mortu, se mai adaugă şi alte sume cheltuite de dânsul pentru spitalizarea, întreţinerea şi îngrijirea d-tale, aşa cum rezultă din facturile şi centralizatoarele de cheltuieli depuse la dosar.

– Nu i-am cerut eu să facă toate astea!

– Nici nu era cazul, zâmbi din nou femeia, fiindcă domnul Mortu n-a făcut altceva decât să-şi protejeze investiţia! Dacă te-ar fi lăsat să mori, aşa cum probabil s-ar fi întâmplat, înainte să semnezi contractul de vânzare-cumpărare, domnul Mortu ar fi pierdut şi banii şi marfa, ca să zicem aşa, ceea ce n-ar fi fost tocmai corect!

– Şi asta este adevărat!

– În această situaţie, conchise Alice Bulucea, nu-ţi rămân la dispziţie decât două variante: ori să semnezi actul acesta de donaţie şi să rămâi în grija domnului Mortu până la sfârşitul zilelor, ori să nu semnezi şi să rămâi pe drumuri, fiindcă oricum vei pierde casa!

– Poate chiar şi viaţa! articulă Mortu abţinându-se cu greu să nu-l pocnească. Vreau imediat banii mei!

Ghiţă Zvârcolici se făcu mic în fotoliu, realizând pentru prima dată primejdia de moarte în care se afla.

 

În timp ce la Osuar se perfectau actele de donaţie dintre Zvârcolici şi Mortu, noul prefect al oraşului, Dionisie Arghir, flancat de două gorile îmbrăcate în negru, vizita locul dezastrului împreună cu şeful Poliţiei şi cu o echipă de mascaţi în prezenţa procurorului Antal, care trecuse deja la percheziţionarea palatelor ţigăneşti cu efective impresionante de poliţie şi jandarmerie. Acţiunea se dovedise inspirată şi fructuoasă întrucât în mai puţin de jumătate de oră Bulucea prezentase presei un prim lot de arme, bani, droguri, minore şi maşini furate, alături de deţinătorii acestora, apoi al doilea lot cu materiale pirotehnice găsite în locuinţele lui Tom Cruse, Kundalini şi Hollywood. Acesta din urmă apucase să declare presei că drogurile şi materialele explozive fuseseră plantate de poliţişti la indicaţia procurorului. În paralel, televiziunile prezentau adevărate lupte de stradă între ţigani şi forţele de ordine, interviuri cu soţiile celor arestaţi şi imagini cu victimile dezastrului de la spitalul din Clopotari.

– Totul e o făcătură! protesta soţia lui Hollyood, o ţigancă voinică şi plină de temperament. Nu vedeţi că e cusută cu aţă albă? Cum să-şi arunce Hollywood propria casă în aer şi să-şi betegească copiii, cumnaţii, prietenii cei mai buni?

– Dar minorele acelea ce căutau în casă la d-ta! o întrebă un ziarist. Fetele ziceau că erau ţinute cu forţa şi exploatate sexual!

– Da de unde! Paraşutele alea-s nişte curve ordinare! Le-au cules cu dubele de pe străzi aseară, iar acum zic că le-au găsit la noi!

– Şi maşinile furate?

– Avem acte pe ele!

– Şi pe arme?

– Şi pe arme, bre, dacă le poţi zice arme unor pistoale cu bile de cauciuc! Ne-au luat săbiile din panoplii, din colecţii, cică ar fi arme albe! Ne-au luat cuţitele din bucătărie şi topoarele de la trunchiurile de tăiat lemne! Nişte nenorociţi!

– S-a găsit şi un TIR  de ţigări la d-ta!

– TIR-ul era pe stradă, frumosule, nu în curtea mea! Şi din câte ştiu a rămas în pană acolo de alaltăieri! Noi nu avem TIR-uri, oameni buni, şi nu ne omorâm între noi cum vor ăştia să ne ponegrească!

– E adevărat că soţul d-tale are doisprezece fraţi?

– Da, maică, acesta este singurul lucru adevărat!

 

Capitolul X

 

Aşa cum se întîmplă de obicei în orăşelele mici, unde oamenii se cunosc între ei, iar orice eveniment capătă proporţii astronomice, timp de aproape un an în Cocârjiţii – Clopotari atentatul cu bombă din cartierul ţigănesc ţinuse paginile presei locale şi centrale, dar mai cu seamă a unui site de atitudine şi cultură, denumit E pur si muove, care îl luase în vizor pe Ghiţă Alui Petre, primarul etern, şi îl tocase mărunt în editorialele cotidiene scrise de un oarecare Crinişor Neamţu,  ajuns în scurt timp vedeta agenţiilor naţionale de ştiri. Ca urmare a acestor dezvăluiri incendiare şi autosesizării Parchetului, primarul, prefectul, preşedintele Consiliului Judeţian şi secretarul Primăriei Clopotari fuseseră reţinuţi şi puşi sub acuzare pentru deturnare de fonduri, constituire de grupări de criminalitate financiară şi asociere cu entităţi interlope în scopul săvârşirii de infracţiuni. Unda de şoc lovise la toate nivelele, ducând la destituirea Lui Cătălin Lupu din cadrul serviciilor secrete judeţene şi a procurorului Constantin Antal, care se împuşcase înainte de a fi arestat. Dintre toate oficialităţile oraşului doar comisarul Valer Bulucea şi soţia sa, Alice, avocat şi notar, supraveţuiseră tornadei, deşi gurile rele susţineau că cei doi controlau afacerile cămătarilor şi a traficanţilor de ţigări, iar dintre interlopii de anvergură, şefi de clanuri sau de grupări mafiote, doar Ion Mortu, care se dăduse la fund o bucată de vreme până când intrase şi el în malxorul site-ului E pur si muove, devenind nu mult după aceea subiect naţional. Editorialistul site-lui urmărise iniţial crearea unei pete de culoare în acel peisaj asfixiat de arestări, dezvăluiri, puneri sub acuzare sau sinucideri, şi luase în tabârcă Osuarul împreună cu semnificaţia atribuită de Ion Mortu ( „propietarul predestinat” ), afacerii sale, observând că termenul jmelţ nu exista în nici un dicţionar, iar comerţul cu oase omeneşti nu era reglementat de legislaţia comercială. Televiziunile preluaseră subiectul, filmaseră Osuarul şi pe Greta, înseraseră declaraţii şocante ale boschetarilor, care erau principalii clienţi şi furnizori ai magazinului de jmelţuri, şi filmaseră osemintele omeneşti expuse la vânzare. Dacă la început Ion Mortu trecuse cu vedere atacurile sarcastice ale site-ului la adresa sa şi a Osuarului, cu timpul realizase că făcuse o greşeală lăsând lucrurile să evolueze necontrolat şi atunci hotărâse să intervină. Trimise un drept la replică înjurios, apoi o rugase pe Greta, care făcuse deliciu fotografilor şi cameramanilor de la televiziuni, să-şi deschidă un cont pe internet şi să se infiltreze printre colaboratorii publicaţiei pentru a putea contracara asemenea atacuri din start. Câteva zile mai târziu, o oarecare Liberta S. publica un articol fulminant la adresa lui Neamţu, susţinând că acesta îşi violase mama, pierduse moştenirea la jocuri de noroc şi era întreţinut de o prostituată, dispusă să ofere şi alte detalii. Articolul provocase o dispută fantastică, zeci şi sute de useri comentând în delir, pro şi contra, sau adăugând detalii picante despre viaţa editorialistului, tot mai multe de la o zi la alta.

 

În acel an sucit, pe fondul crizei mondiale, trei din cele patru bănci din Clopotari intraseră în faliment, aducând la sapă de lemn peste douăzeci de mii de cocârjiţi şi scoţând din circuitul comercial mii de societăţi şi intreprinderi familiale. Banca centrală nu putuse executa garanţiile băncilor falimentare, ea însăşi fiind pe muchie de cuţit, iar promisiunile guvernatorului potrivit cărora  banii vor fi înapoiaţi fiecărui deponent în parte, eşalonat, dar fără o delimitare în timp, nu contribuise la redresarea păgubiţilor, ci dimpotrivă. Mulţi dintre aceşti oameni, care supraveţuiseră jumătate de an din ajutoarele de şomaj, se treziseră peste noapte în stradă, îngroşând numărul boschetarilor, a prostituatelor, a hoţilor sau a drogaţilor. Nici afacerile negre nu înfloriseră aşa cum se întîmplă de obicei în perioadele de criză pentru că oamenii cu bani, interlopii, erau ţinuţi la răcoare, iar furnizorii moldoveni sau ucraineni, care pierduseră enorm în urma confiscării de către Parchet a mărfii date pe credit, se fereau să mai rişte. Locul interlopilor fusese luat de „tarabagii” din pieţe şi de ţigani, aceştia investind sume infime în marfa de contrabandă sau în produsele cumpărate la preţ de nimic de la agricultori. La cealaltă extremă, oficialităţile oraşului, lovite şi ele atât în afaceri cât şi în venituri, preferau să lase lucrurile slobode în perspectiva alegerilor locale, care se profilau la orizont. Locurile rămase vacante, ca urmare a reţinerilor operate de Parchet, erau ocupate provizoriu de personaje apropiate noului prefect, aduse dinafara în ideea reconfigurării scenei politice şi administrative a Clopotarilor. Pe fondul acesta de sărăcie lucie şi de lehamite, dar şi de instabilitate instituţională, afacerile lui Mortu înfloriseră peste nivelul celor mai optimiste aşteptări, iar mulţi comercianţi, invidioşi şi în pragul falimentului, se reprofilaseră pe comerţul cu oase, sperând într-o îmbogăţire miraculoasă. Se pare că atacurile site-ului E pur si mouve profitaseră afacerii lui Mortu chiar acolo unde era mai vunerabilă şi-i dăduseră chiar o oarecare legitimitate după ce fiul lui Gigi Gălbază,  Adrian, inaugurase un magazin cu suveniruri din oseminte omeneşti. Personajul încercase să-l surclaseze pe Mortu, aşa cum se şi lăudase, fiind dispus să încastreze, la cerere, fragmente din rămăşiţele pământeşti ale decedatului în inele, cercei, brăţări sau alte podoabe, care ar fi semnificat pentru purtătorul unei asemenea talisman dovada recunoştinţei veşnice. Multora ideea în sine le păruse macabră, însă se găsiseră şi destui interesaţi de a purta la gât, de exemplu, o părticică din corpul celui dispărut.

 

Timp de aproape un an Greta ţinuse în secret coperta unei reviste pentru adulţi în care apărea fotografiată de aproape într-un pictorial de excepţie, denumit „Portret de femeie cu gheb”. Ştia că era frumoasă, i-o mai spuseseră şi alţi bărbaţi, dar acolo, în revista aceea exclusivistă, populată de VIP-uri, găsea pentru prima oară în viaţa sa confirmare palpabilă. Fotograful îi surpinsese cu  măiestrie nuanţă aceea de turquoise a ochilor, nici verde, nici albastru, care o făcea specială, insistase pe trăsăturile delicate ale buzelor, pe formele desăvârşite ale frunţii, bărbiei, gâtului şi pomeţilor încadrate într-un oval perfect şi nu în ultimul rînd pe strălucirea de abanos a părului în contrast cu albul marmorean al pielii. Deşi mărunţică de stat, Greta avea un corp perfect care ar fi făcut pe orice bărbat să întoarcă privirea după dânsa dacă n-ar fi existat, desigur, cocoaşa aceea urâtă de pe omoplatul drept. Infimitatea ei însă exercita asupra bărbaţilor o atracţie irezistibilă, ţinând, probabil, de natura perversă a bărbaţilor în general, şi nu de puţine ori această atracţie se transforma  în dependenţă, dorinţă iraţională, patimă, exemplu cel mai sugestiv fiind Haralambie Chiorul, primul ei iubit. Imaginea fostului procuror îi readuse în minte coşmarul prin care trecuseră amândoi cu ani în urmă şi o făcu să se înfioare, să plonjeze în vâltoarea amintirilor. Aşa o găsise Ion Mortu în după-amiaza aceea mohorâtă de toamnă când terasa Osuarului se golise mai repede ca obicei din cauza ploii.

– Ce ascunzi acolo? o întrebă el mirat, fiindcă nu i se mai întâmplase s-o surprindă vreodată ascunzându-se de dânsul. Trebuie să văd!

– E ceva strict personal! şopti ea speriată. Vă rog să nu insistaţi!

– Ştii bine că un asemenea lucru nu este posibil!

Greta scoase coperta de sub registrul de evidenţă şi i-o întinse spăşită.

– E doar o poză!

– Să fiu al dracului! exclamă Mortu bătând din palme. Asta eşti chiar tu, nu-i aşa?

– Da, sefu’!

– În Slyk?

– Da, şefu’!

– Altele dau zeci de mii de euro ca să apară în Slyk!

– Eu n-am dat nimic, şefu! Mi-a adus-o Van Gogh! Zicea că a rupt-o dintr-o revistă! Să ştiţi că n-am pozat în mod special şi nu-mi amintesc să fi dat cuiva acceptul să-mi publice poza în vreo revista!

– După tot tămbălăul care a fost pe aici, nu mă mir! Şi eu şi Osuarul am fost, ştii bine, subiect de prima pagină săptămâni întregi! Nesuferiţii ăştia de la televiziuni îşi bagă nasul peste tot, dar de data asta n-am ce să le reproşez! Fotografia este bestială!

– Şefu’…

– Să-i spui lui Van Gogh să caute revista şi s-o cumpere! Vreau să fac o reproducere după posterul acesta pentru Capelă!

– Pentru Capelă!!!

Exclamaţia îi scăpă fără voie. Nici în visele sale cele mai frumoase nu sperase să ajungă acolo, în templu lui Mortu, singurul loc în care nu primise îngăduinţa de a intra până atunci..

– Intenţionam mai demult să-ţi cer un poster cu tine, îi spuse Mortu, dar m-am luat cu treburile şi am tot amânat! Cred că-ţi datorez asta!