„ … Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi, ci adesea renunţăm la multe plăceri, când din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi. Şi de multe ori considerăm multe suferinţe preferabile plăcerilor dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne aduce, ca urmare, o plăcere mai mare. De aceea, deşi toate plăcerile ne sunt, în mod firesc, un bun apropiat, totuşi nu orice plăcere este de ales, întocmai după cum, cu toate că orice suferinţă este un rău, totuşi, prin natură nu orice suferinţă trebuie totdeauna evitată. Toate aceste lucruri se cuvin să fie judecate, măsurând unele faţă de altele şi ţinând seama de avantaje şi dezavantaje. În anumite împrejurări tratăm binele ca pe un rău şi răul, dimpotrivă, ca pe un bine…”
( Scrisoare către Menoiceus – Epicur )
La aproape două milenii şi jumătate depărtare de naşterea filosofului grec Epicur ( 341 î.Hr. – 270 î.Hr.), unul din titanii gândirii universale, sentimentul apropierii până la contopire cu istoria, din prezentul încărcat al conştiinţei noastre, pare să ne copleşească. ”Atomismul cosmic” al atenianului, dar şi caracterul hedonic al vieţii relevat de acesta, sunt teme de actualitate şi astăzi, în pragul mileniului trei, confirmând parcă teoria lui Einstein despre curbura spaţiului şi timpului cu efect de bumerang. Născut în insula Samos, un loc paradisiac din nordul Mării Egee, cunoscut în mitologia greacă drept casa zeiţei Hera, urmându-şi părinţii exilaţi în oraşul ionian Colofon, din apropierea Troiei, unde îşi descoperă dragostea pentru ”ştiinţa minţii” şi pentru predarea ei în şcoli, se stabileşte definitiv la vârsta de treizecişicinci de ani în ilustrul oraş al zeiţei înţelepciunii, Atena, şi îşi înfiinţează propria şcoală de filozofie, strângând în jurul său pe toţi cei declaraţi idezirabili politic şi punând bazele curentului filozofic care îi poartă numele. Epicur vede în ataraxie ( înţeleasă ca o absenţă a tulburării ) aspiraţia omului către o înaltă stare de echilibru sufletesc prin detaşarea sa de toate frământările lumii, de spaimele şi superstiţiile venite din mitologii sau născute, pur şi simplu, din ignoranţa, cât şi prin statisfacerea cumpătată a plăcerilor, în special a plăcerilor spirituale, care sunt izvorul etern al fericirii. Exemplul mesei cu pâine şi apăin integrum, ilustrează structura ireproşabilă a discrusului epicurean ( Kanonika ), aşezată pe cunoaşterea naturii lucrurilor ( Physika ) şi pe o rafinată înţelegere a principiilor vieţii fericite ( Ethika ). din Scrisoarea către Menoiceus, prezentată aici
„ … O mâncare simplă ne face tot atâta plăcere ca şi o masă scumpă, o dată ce suferinţa din cauza lipsei a fost înlăturată, pe când pîinea şi apa dau cea mai înaltă plăcere posibilă, dacă sunt prezentate celui ce duce lipsa lor. De aceea a te obişnui cu mâncare simplă şi ieftină împlineşte tot ce este necesar pentru sănătate, dă putinţă unui om să facă faţă fără multă caznă la cererile necesare ale vieţii, îl pune într-o dispoziţie mai bună când uneori se află în faţa unei mese bogate şi îl face să nu se teamă de loviturile soartei…”
( Scrisoare către Menoiceus – fragment )
Epicur consideră că spaimele umanităţii pricinuite de zei, de suferinţă sau de moarte nu au temeiuri adevărate. Zeii, de pildă, sunt doar nişte entităţi cosmice, fericite şi nemuritoare, care întruchipează imaginea ideală a omului, a dorinţei sale către perfecţiune şi nemurire, iar moartea, care reprezintă „ răul cel mai mare, nu-i o problemă pentru noi, pentru că atunci când suntem, moartea nu este, iar când moartea este, noi nu suntem”, în timp ce suferinţa face posibilă înţelegerea fericirii.
„ …Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii, nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau din desfătări senzuale, cum socotesc unii din neştiinţă, nepricepere sau din înţelegere greşită, ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei în corp şi a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii, nu dragostea senzuală…nu desfătarea cu un peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută, ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânirea asupra sufletului. Dintre toate acestea, primul şi cel mai bun este înţelepciunea, din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi, căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută, dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă, cumsecade şi dreaptă…”
( Scrisoare către Menoiceus – fragment )
Epicur moare la 71 de ani împlinit şi fericit, alăturându-se zeilor…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.