În ţară, sub atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă, mutilată prin cenzură…
Motto : «Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată» (Lucian Blaga,1940).
Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o în anul universitar 1940-1941 la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu în timp ce noua administraţie ungurească masacra românii din jumătatea de Ardeal (1) oferită pe tavă Ungariei de către Hitler -, s-a adeverit întocmai.
E suficient să ne gândim la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu si multi, multi altii.
În ţară, sub atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă, mutilată prin cenzură, trecută la fonduri secrete, sau în subsoluri umede, ori în depozite de cărţi necatalogate, de existenţa cărora ştiau foarte puţini. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit oficial dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase.
Această tactică a ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a luat un nou avânt după abolirea comunismului, divulgată de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade(2). Dar si de încercarea de înlocuire a “celui mai mare istoric al religiilor din vremea noastră” printr-unul din discipolii săi români: nu Sergiu Al-George, cum ar putea presupune cineva umblat prin scrierile acestui remarcabil indianist, ci Ioan Petru Culianu, care se lăuda într-un interviu că a urmat ceva cursuri de sanscrită cu Sergiu Al-Geoge (v.Convorbiri cu si despre Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 1998, sub îngrijirea lui M. Handoca, p. 146).
Acel Culianu care nota succint, dar edificator: “n-am putut să-l urmez pe Mircea Eliade în India. Un mit mai puţin” (v. Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.262). În consemnarea de prin 1983, “un mit mai puţin” are înţelesul de: “o minciună mai puţin”, sens cu care se încearcă a se discredita gândirea mitică, în viziune blagiană. Dar si în accepţiunea lui Eliade, după care mitul este o “formă de cunoaştere”, tot aşa cum era la Nae Ionescu logosul ortodox filtrat prin iubire “ca mijloc de cunoaştere”. In campania de folosire improprie a termenilor derivaţi din cuvântul “mit” (promovată de Editura Humanitas prin cărţile lui Lucian Boia), s-a înscris cândva si Culianu, pentru care termenul de “mitologie” putea să aibă si sensul de “ideologie”, oricât de ciudată ar părea acestă opinie la un ins normal de inteligent. Pe 10 ianuarie 1978, Culianu scria în jurnalul său (inedit) că “ideologia” legionară si comunistă “seamănă foarte mult” (v. rev. “22”, nr 891, 6 martie-11 aprilie 2007) si că Mircea Eliade ar fi “rămas toată viaţa credincios mitologiei legionare” (ibid.).
Tendinţa oficială post-decembristă de a-l propune pe Culianu(3) în locul lui Eliade, coborându-l pe Eliade (până la a-l “exclude din cultura română”, apud. Sorin Alexandrescu, 2007) si înălţându-l pe psiho-sociologul născut în 1950, se vede cu uşurinţă din felul cum a fost tipărit la Editura Humanitas DICTIONARUL RELIGIILOR (1993, cu reeditări ulterioare), tradus de Cezar Baltag.
Desigur ea mai transpare si din modul în care este asiduu promovat Ioan Petru Culianu, ca istoric (genial) al religiilor, «uitând», prea sistematic spre a nu părea înadins, că în Olanda (din 1976) el nu a predat istoria religiilor ci a fost profesor de italiană, numit conferenţiar la Litere în 1986 (v. scrisoarea lui Culianu din Groningen către Mircea Eliade, 14 ian. 1986, în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iasi, 2004, p.279) şi că la universitatea olandeză, unde preda italiana, a ţinut doar o dată un curs facultativ (1981-1982) despre magia din Renaştere. E drept că în 1976 ar fi putut fi colaborator cu contract la Universitatea din Milano la Catedra de Istoria Religiilor cu 164 000 lire pe lună. El însă a preferat salariul mai substanţial din Olanda, unde avea să trăiască 12 ani (v. I.P. Culianu în rev. 22, nr. 862 din 15-21 sept. 2006)
Mijloacele moderne de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori, scria Vintilă Horia, laureatul premiului Goncourt, în Revista Scriitorilor Români (Muenchen, 1977). Tot ele orchestrează “execuţii”, vehiculând documente falsificate, cum s-a întâmplat chiar în cazul “dosarului Vintilă Horia”, fabricat de organele de represiune din R.P.R. si adus în Franţa prin Ambasada ţării aflată din 23 august 1944 sub atent control sovietic (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE în cyberspaţiu).
Perfect conştient că singura arma politică a românilor este cultura, Mircea Eliade a încercat în 1978 să-i tempereze lui Culianu fanteziile politice prin care acesta propunea interpretări la scrierile literare eliadeşti, precum si entuziasmele tânărului pentru date istorice imposibil de prezentat în mod obiectiv, prin insuficienţa “documentelor la îndemână” . Intr-o scrisoare din 17 ianuarie 1978, Eliade îi arăta limpede protejatului său că în privinţa mişcărilor naţionaliste “astăzi nu sînt acceptate decât apologiile (pentru un număr infim de fanatici, de toate naţiile) sau EXECUŢIILE, pentru majoritatea cititorilor europeni si americani” (Dialoguri întrerupte, 2004, p. 126).
Or, de o execuţie in toată regula avea să aibe parte însuşi Eliade. Numai că acţiunea de «lichidare» a istoricului religiilor – prin «atacuri la comandă» cu argumente preluate din Dosarul «Eliade» alcatuit in Israel spre blocarea (reiterată) a candidaturii la Premiul Nobel -, o vedem în Romania post-decembristă contrabalansată de propulsarea lui Culianu. In faţa studenţilor americani si a profesoarei Wendy Doniger O’Flaherty(4), cu care Eliade îşi ţinea seminarul si care i-a fost secretară la volumele Enciclopediei Religiilor, Ioan Petru Culianu l-a desemnat pe Eliade drept “cel mai mare istoric al religiilor din toate timpurile” (v. I. P. Culianu, Eros si magie în Renaştere, Ed. Nemira, Buc., 1999, p. 364).
Cu toate că Mircea Eliade în calitatea sa de coordonator al Enciclopediei religiilor (15 vol.), nu i-a publicat lui Culianu (ca istoric al religiilor) decât cele patru sau cinci fişe de dicţionar revizuite de profesorul Cicerone Poghirc (tipărite în colecţia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’ de Polirom sub titlul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor), de aproape două decenii se urmăreşte a-l impune ca istoric al religiilor pe Culianu, un psiho-sociolog, nerecunoscut de mediul academic occidental.
În campania, să-i spunem “românească’ (pentru că n-are şanse în altă parte!), de înlocuire a lui Eliade (acuzat pe nedrept de compromisuri politice) cu Ioan Petru Culianu, – pe care compromisurile politice l-au costat viaţa(5) si umilirea din momentul executării sale în WC ca trădător al celor cărora le făcuse (din tinereţe) jocul -, când nu se afirmă direct că urmaşul lui Eliade ar fi fost Culianu, minciuna se insinuează indirect:
Se invocă “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa … lui Mircea Eliade” (v. Leon Volovici, în rev. 22, nr. 905, din 10-16 iulie 2007), trecând sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, iar la Groningen era profesor de italiană si, mai ales, neglijând faptul că opera lui Ioan P. Culianu ţine de psiho-sociologie, cum bine a observat Mircea Eliade, “sub aripa căruia” Culianu a ţinut doar două conferinţe la Divinity School.
Si tocmai de încadrarea lucrărilor lui Culianu în domeniul psiho-sociologiei nu au ţinut seamă cei care au botezat cu numele lui Culianu recent înfiinţatul «Institut de istoria religiilor», trâmbiţat prin Observatorul cultural, Institut funcţionând în cadrul Academiei cu cinci salariaţi (v. rev. 22, iulie 2008) si cu Andrei Pleşu ca director interimar.
Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon (Paris, 1990) au marcat pe coperta Dicţionarului religiilor, cu corp de literă mare prestigiosul nume al lui Mircea Eliade drept autor, si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele necunoscutului Culianu, în manipularea ideologică post-decembristă s-a rătăcit de mult calea adevărului: La Universitatea din Iaşi se vorbeşte de «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar la Bucureşti, primul editor al Dicţionarului religiilor pune numele lui Culianu pe acelasi rând si cu acelaşi corp de literă cu numele lui Eliade.
Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit să sugereze minciuna unei consideraţii egale de care s-ar fi bucurat în lumea academică occidentală ambii autori ai dicţionarului atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea autorilor, cu acordarea de spaţii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte, ciuntirea operei lui Eliade până a rămas din ea mai puţin de un sfert. Si nici aşa nu a putut să ajungă la o dimensiune comparabilă cu opera pe psiho-sociolog a profesorului de italiană. De aceea, numărul scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: 11 titluri de cărţi ştiinţifice la Eliade, 9 titluri la Culianu, dintre care două romane.
Desigur, pecetea minciunii a trebuit să se lăţească si să multiplice volumele scrise de Culianu si prin subterfugiul prezentării drept cărţi diferite, una in franceză şi alta în engleză, a uneia şi aceleiaşi teze de doctorat de «troisième cycle» din 1980, publicată la Paris în 1984 sub titlul Experiences de l’extase (Paris, Payot) si tradusă în engleză cu titlul Out-of-this World (Boston, 1991) după ce a fost uşor remaniată. Cum spune Culianu în interviul din febr. 1990 de la Arezzo, în varianta engleză a descris “mult mai complet” aceleaşi experienţele extatice, desigur ţinând cont de publicul american amator de «ştiinţe ale cogniţiei».
Că în diversitatea operei ştiinţifice, în volumele personale (dovedind o reală aplecare spre erudiţie) şi în contribuţii la volume colective, Culianu a folosit cam acelaşi material din lucrările pregătite pentru examene, se vede din teza de licenţa (1975, Milano) publicată în 1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas), prelucrată zece ani mai târziu sub forma doctoratului (1987) de la Sorbona, Les gnoses dualistes d’Occident (Plon, 1990). Sistemul său de lucru este menţionat de Ioan P. Culianu când scrie despre geneza lucrării Eros şi magie:
Cartea publicată în 1984 cu ajutorul lui Mircea Eliade la Flamarion ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă (cu Nina Facon) de la Bucureşti din 1972 (Ficino si platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări în româneşte din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce i-au fost aduse din ţară de Cicerone Poghirc. Acest material ideatic a fost prelucrat si în Jocari serio – ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii.
Studiile despre gnoză din Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apar înglobate şi în volumul Experienţe ale extazului, publicat la Payot în 1984 tot cu sprijinul lui Eliade. Din cartea de la Payot, vreo 30 de pagini, sub titlul L’Ascension de l’âme dans les mystères a et hors des mystères, au fost cuprinse si în lucrarea colectivă La soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijită de Vermaseren. Cartea englezească a lui Culianu apărută la Leiden în 1983, cu titlul Psychanodia este o variantă intermediară a lucrării de «troisième cycle», obţinută prin prescurtarea si traducerea în engleză a Experienţelor extazului.
Prelucrarea diferită a aceluiaşi material pe tema gnosticismului a constituit o adevărată capcană pentru un comentator care îşi tot dă ifose de cunoscător avizat în multe, foarte multe domenii, dar mai ales în filosofie. Este vorba de Horia Roman Patapievici care a publicat (la Ed. Nemira) drept postfaţă a traducerii cărţii Les gnoses dualiste de l’Occident (Plon, Paris, 1990) un studiu şcolăresc despre gândirea lui Culianu.
Devenit astfel “culianist”, el avansează opinia că Ioan Petru Culianu (prin cele scrise pentru un examen sau altul, publicate cu sprijinul lui Eliade, iar apoi traduse in italiană si engleză) l-ar fi depăşit, vezi Doamne, pe Mircea Eliade, autor al unei opere ştiinţifice de patruzeci de volume.
Ca să-si argumenteze ideea, Patapievici face eroarea să creadă că ascensiunea sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când ambele indică acelaşi lucru, prima reprezentând doctrina centrală a gnozei.
Fără a sesiza acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele două succinte prefeţe la cărţile lui Culianu din 1984, H. R. Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două “contribuţii majore” ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor. Prin aceste inovatoare două contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe idolul lui “din adolescenţă” . Cele două contribuţii geniale ale lui Culianu ar depăşi demersul eliadesc, a cărui contribuţie la istoria religiilor s-ar fi limitat la modesta operaţie de ordonare a materialului, pe care Eliade l-ar fi dispus «în clase morfologice» (apud. H.R. Patapievici).
Gogomănia de a separa gnosticismul de ascensiunea sufletului pentru a le considera două “catene tematice” diferite este preluată de la Patapievici de E. Iricinschi în postfaţa la Experienţe ale extazului (Nemira, 1998).
Cum am notat deja, la prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor, Editura Humanitas alocă acelaşi spaţiu pentru Mircea Eliade (1907-1986), membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, si pentru I. P Culianu (1950-1991) care nu a apucat nici măcar momentul titularizării în postul de profesor de gnosticism, întrucât cartea verde nu-i ieşise decât cu o lună înainte de a fi asasinat (după spusa televizată a lui Ted Anton).
Ca să-l pună cu de-a sila pe Mircea Eliade la acelaşi nivel cu protejatul său (devenit din 1979 cetăţean olandez) care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns să ţină ca «visiting professor» două conferinţe la Chicago în 1986, Gabriel Liiceanu a trebuit să opereze masive amputări ale parcursului vieţii academice a lui Mircea Eliade, făcându-se că «uită » (ca pe site-urile de pe internet) distincţiile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE IN CYBERSPATIU, in www.geocities.com/isabelavs ).
In schimb, directorul Editurii Humanitas «aranjează» studiile lui Culianu să nu apară în banala lor realitate, anume că tânărul licenţiat în italiană la Bucureşti, ajuns în vara lui 1972 cu o bursă de trei luni în Italia, i-a tot cerut sprijinul lui Mircea Eliade pentru ca filosoful religiilor să-şi pună în mişcare relaţiile ca să-l ajute să publice si să treacă examene. Să nu apară că emigrantului român i-au trebuit trei ani pentru a-şi lua o licenţă despre Hans Jonas si gnoză. Că având o licenţă la o universitate occidentală, luată pe 5 nov. 1975 la Milano, şi ajutat fiind de Mircea Eliade, s-a putut înscrie la Paris să treacă hopul «doctoratului de troisième cycle» cu Michel Meslin, tot pe tema gnosticismului.
Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», directorul Editurii Humanitas nu va scrie (in prezentarea autorilor Dictionarului religiilor, 1993) că I.P.Culianu şi-a luat licenţa la Universitatea Catolică din Milano, ci că şi-a luat «doctoratul», pentru a putea mai încolo să noteze o altă minciună, anume că în 1980 Culianu susţine un «nou» doctorat la Sorbona (vezi Doamne, un al doilea doctorat) cu teza la Michel Meslin despre experienţele extatice.
Desigur, pentru cine are acces la noua accepţiune propusă magiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii din studiul despre Religie si putere scris prin 1980, parada mincinoasă de titluri apare de prisos, fiindcă ea nu sporeşte valoarea unor studii prin ele însele valoroase.
H.R. Patapievici repetă minciuna lui Gabriel Liiceanu, supralicitând că doctoratul de stat de la Sorbona, pe care Culianu l-ar fi trecut, vezi Doamne, în 1980 este «cel mai dificil doctorat din lume». Or, dacă s-ar face inventarul tuturor întemniţaţilor politici cu doctorate la Sorbona aflaţi după gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nikolski, era ţarul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al ţării, s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era o raritate în România.
Dar minciuna cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, două deja înşirate, si al treilea în 1987, este repetată si răsrepetată în scopul precis al modificării percepţiei cu privire la însemnătatea culturală a lui Eliade comparativ cu cea a protejatului său. După H. P. Patapievici, opera lui I.P. Culianu «bate mai departe decât opera lui Mircea Eliade. Mircea Eliade a rămas un excelent istoric al religiilor din şcoala morfologică (…), I.P. Culianu a fost altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare».
In 1976 la Chicago, articolul despre «Experiences of Ecstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisième cycle», cu acelaşi titlu, în pregătire) pe care Eliade l-a dat spre publicare în revista «History of religions» (fondată de el) nu l-a entuziasmat pe Charles Long, pentru că se baza pe erudiţie nudă si era lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din 6 febr. 1976). In cartea Experiences de l’extase (Paris, 1984), Culianu va adopta o interpretare a cărei originalitate ştia că va fi pe placul celor cărora se străduia din studentie să le facă totul pe plac. El reduce complexitatea experienţelor extatice aflate în miezul gnozei regăsind sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea interpretare neştiinţifică îi atrage replica lui Mircea Eliade din prefaţă, că tipul de extaz pe care Culianu ţine să-l numească «iudaic», putea fi numit mai degrabă «babilonian», pentru că are de fapt «o origine babiloniană».
După mai bine de patru ani, cu o comisie aranjată de Eliade (presedintele comisiei) să fie din patru profesori trei favorabili candidatului (Mircea Eliade, Michel Meslin si J. Flamant, v. Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, intitulată Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004, p. 202 si p. 210), la opt ani de la plecarea din ţară, I.P. Culianu a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona treapta «doctoratului de troisième cycle» (fără de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat) cu lucrarea «Experienţe ale extazului» (dedicată lui Mircea Eliade) în care textul este uneori supraîncărcat prin citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21 martie 1979).
Fără să ia în nume de rău insistenţa cu care tânărul devenit cetătean olandez îl tot înghiontea («ştiu că ideea acestei cărţi nu vă este tocmai agreabilă », Culianu, 18 sept 1984) să dea apă la moară calomniatorilor săi care, de mai bine de un deceniu, trăgeau sforile să nu cumva să-i fie decernat Premiul Nobel, Mircea Eliade i-a aranjat protejatului său publicarea lucrării de «troisième cycle» la Payot. Doar cu încercarea lui Culianu de a plasa editorului francez o prefaţă scrisă de el (Culianu) si semnată cu numele lui Mircea Eliade, maestrul n-a fost de acord («Imi pare rău că a trebuit să vă obosiţi cu prefaţa de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs.», îi scrie Culianu lui Eliade pe 4 aprilie 1984).
De altfel, chiar titlul pus de Editura Polirom corespondenţei dintre cei doi (Dialoguri întrerupte, 2004), -publicată în colecţia ‘Biblioteca I.P. Culianu’, când tot atât de bine putea figura în colecţia ‘Biblioteca Mircea Eliade’-, dezgroapă un proiect de carte de interviuri îngropat de Eliade, care a văzut cu întârziere (fiindcă nu vroia să creadă aşa ceva) că nu hermeneutizarea operei sale de ficţiune îl pasiona pe Culianu. Protejatul său avea pasiuni politice, el îl admira pe Elie Wiesel, a cărui probitate a fost vehement contestată de Israel Charmi si Norman Finkelstein, evrei americani (v. Jurnalul literar, noiembrie-decembrie 2003, p.16). Culianu era admiratorul acelui Elie Wiesel (“furnizor de mistificări”, apud. Norvick) care scrisese fără jenă că -în jumătatea de Ardeal administrată (între sept. 1940 si oct. 1944) de ungurii preocupati de maghiarizarea prin purificarea etnică a teritoriului românesc primit de la Hitler -, nu jandarmii unguri i-au prigonit pe evrei, ci nişte inexistenţi «jandarmi români».
Degeaba tot îl sfătuise Eliade să încerce să-şi vadă de lucrările ştiinţifice, să lase scrisul «la comandă»(6). Când de două generaţii rasismul înrola, de ambele părţi ale Cortinei de fier, combatanţi ai şantajului cu antisemitismul, răsplătindu-i pe cei înrolaţi, tânărul Ioan Petru Culianu se pare că n-a rezistat atracţiei exercitată de cei puternici, aproape atotputernici in R.P.R., după înfiinţarea Securităţii în România ciopârţită si condusă din umbră de “eliberatori”. Cam în această direcţie s-ar îndrepta gândul celui care află (de la Culianu) de accesul pe care-l avusese în studenţie de a citi din zorii zilei cărţi “la care nimeni din România nu ar fi avut lesne acces” (I.P. Culianu, rev. 22, nr.862), scoase cum erau din circulaţia publică de către paza ideologică din comunism.
După varianta “oficială” difuzată de Leon Volovici (rev. 22, nr.905, din 10-16 iulie 2007), Culianu ar fi refuzat “să colaboreze cu Securitatea” si de aceea ar fi fost “ostracizat”.
Tot surse “oficiale” lansează minciuna după care, rămas ilegal în Italia, “Culianu nu mai putea să revină [în România] nici ca turist” (Andrei Oişteanu, în rev. 22, nr. 702, 19 aug.-25. aug 2003).
Desigur, în privinţa lui Culianu, la mijloc a fost un soi unic de “ostracizare”, aplicat în exclusivitate acestuia. Deoarece prin anii optzeci, lui Ioan Petru Culianu i se luau interviuri publicate în reviste din ţară si i se recenzau cărţile în reviste tipărite în România pentru străinătate (v. recenzia lui A. Marino tradusă în engleză pentru rev. Ethnologica).
Pe de altă parte, doar “ostracizarea” de tip special a lui Culianu îi permitea acestuia să publice (v. interviul luat de Handoca lui Culianu pe 21 iulie 1981) în presa atent cenzurată de ideologi cu liceul pe puncte si cu functii bine plătite (gen Ion Ianosi).
Numai I.P. Culianu, “prieten” al muzicologului George Bălan (n. 1929, rămas în RFG în 1977; v. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004, p. 114), putea să revină nestingherit în România comunistă, unde era invitat să vorbească la Radio: “de curând am vorbit la Radio despre ediţia franceză [L’hermeneutique de M. Eliade] a cărţii lui Adrian Marino” (v. Ioan P. Culianu în volumul Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, alcatuit de M. Handoca, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 144).
In schimb, ostracizarea literaţilor care se impuseseră în lumea culturală occidentală, ajungând a fi citaţi în dicţionare de prestigiu, scriitori români ale căror cărţi erau premiate de Academia Franceză, a avut cu totul alte caracteristici:
Ea a însemnat atentă eliminare din cultura comunistă, prin scoaterea cărţilor acestora din toate bibliotecile publice, prin marginalizare cu interdicţia clară de a se face referire la numele celui ostracizat. In plus, pe acela care ar fi îndrăznit să revină în ţară, după ce a rămas ilegal peste graniţă, îl pândea pericolul închisorii politice.
In contrast cu mediatizarea lucrărilor lui Culianu, despre cărţile lui Ion Omescu (eseist, poet, dramaturg, regizor, director de scenă în Benelux, traducător din engleză, profesor la Academia de teatru din Maastricht si actor talentat), rămas la Paris în anul în care Culianu rămânea în Italia, nu s-a încumetat nimeni să scrie în 1987 în Anuarul Centrului de Stiinţe Sociale al Universităţii din Iaşi, cum scria despre cărţile lui Ioan P. Culianu securistul Sorin Antohi, care abia în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are gradul universitar de doctor, după cum a pretins (v. rev 22, 12 aug. 2008).
Valoarea scrierilor românilor plecati, -chiar când era vorba (ca in cazul lui Ion Omescu, din 1974 doctor în Shakespeare la Sorbona cu lucrarea publicată in 1978, La métamorphose de la tragédie) de volume foarte apreciate în cultura franceză -, nu impresiona pe nici un culturnic (azi devenit academician). Doar Alexandru Paleologu îi urmărea lui Ion Omescu, personalitate citată în Larousse, lucrările publicate de-a lungul unei vieţi rodnice în planul creaţiei, mărturisindu-mi odată că, faţă cartea despre Hamlet, el preferă volumul Othello, chef-d’oevre en sursis (1990). Despre eseul Shakespeare, son Art et sa Tempête (1993), Paleologu spunea că este o carte “magistrală”. Numai despre ultima lucrare publicată de Ion Omescu în 1999, L’homme a la balafre, în care a vorbit de cei 12 ani de închisoare politică, probabil ca nu aflase. Fiindcă despre existenţa acestui roman n-am aflat de la Al. Paleologu, ci din numărul din ianuarie 2001 al revistei Cuvântul românesc.
Cât despre revenirea în ţară, spre deosebire de Culianu care s-a putut întoarce în R.S.R. în 1981, dar ale cărui cărţi nu s-au putut impune în Franţa, fiindcă tipărirea la o editură mare este o condiţie necesară, dar nu şi suficentă (cum se spune în matematică), Ion Omescu, -devenit critic de referinţă pentru Hamlet la Comedia Franceză după ce Academia Franceză i-a premiat volumul Hamlet ou la tentation du possible (tradus de Maria Ivănescu si publicat fără prefaţă la C.R. în 1999) -, n-a putut reveni în ţară decât în 1992, când şi-a publicat la o editură oarecare (Editura Doris, Bucureşti) o piesă mai nouă (El & Celălalt) din importanta sa creaţie dramaturgică, neluată în seamă de culturnicii de ieri şi de azi.
In fine, numai si numai lui Ioan P. Culianu i-a fost permis accesul la mijloacele mass mediei când, pe calea undelor radiofonice, a avut ocazia să exagereze (omeneşte scuzabil!) ecoul cărţii sale mediocre despre Eliade, recenzată (prin reciprocitate) de Adrian Marino. Atunci, în 1981, el a vorbit despre cursul pe care-l va ţine (în 1981-1982) despre Mircea Eliade în Olanda, curs care în fapt a fost despre magia din Renaştere (v. I.P. Culianu, Cuvântul înainte la Eros si magie…, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, p.16).
Ca urmare a lecturilor sale de la cinci dimineaţa, studentul comunist Ioan Petru Culianu îşi uimea profesorii de la Bucureşti cu titluri de cărţi nemaiauzite (v. Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în nişte depozite imense pline de volume necatalogate, unde a putut pătrunde prin “îngăduinţa” cenzurii ideologice acordată la fel de exclusiv, precum i-a fost şi “ostracizarea” de după stabilirea în Italia. Fiindcă în asemenea depozite era cu mult mai greu de pătruns decât la cărţile Fondului Special al Bibliotecii Academiei (unde tipăriturile erau totuşi catalogate), de însăşi existenţa acelor imense depozite de cărţi necatalogate neştiindu-se probabil decât la vârful ierarhiei mercenarilor ocupantului din umbră al ţării.
La urma urmelor însă, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut să-şi dea seama cât a ajuns de mutilată ideologic mintea unui tânăr dotat ce a fost un elev silitor si răzbătător în condiţiile dure ale totalitarismului de stânga impus cu tancurile ruseşti si supravegheat ideologic pe toată durata sa (de patruzecisicinci de ani) de un Silviu Brucan si de alţii ca el.
Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de nemţi în primul război mondial, trebuie să se fi crucit citind opinia lui Culianu, după care realizarea unităţii noastre naţionale după Războiul întregirii din 1916-1919 nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară, «după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea din 17 mai 1979).
In iunie 1980, după ce a trecut «doctoratul de troisième cycle» cu acea comisie în care a participat Eliade (preşedinte), Michel Meslin si un alt profesor cu care se vorbise din timp (v.Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004), I.P. Culianu a trebuit să insiste în mod repetat ca Mircea Eliade să-l convingă pe Michel Meslin, agasat de arivismul lui Culianu (5), să-i conducă în continuare si lucrarea pentru doctoratul de stat la Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980 si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade, în vol. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004).
Dar au mai fost necesari încă şapte ani până să-si treacă doctoratul de stat la Sorbona (în 1987), cu lucrarea «Gnozele dualiste ale Occidentului» (Plon, Paris, 1990).
Faţă de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani, I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent acordat de Eliade, nu a reusit să devină doctor la Sorbona decât când ajunsese la 37 de ani. Comparaţia o face însuşi Culianu scriind prin 1983 «la vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douăsprezece volume şi cel puţin cincisute de articole» (v. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 262 ). In acelaşi interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole după licenţa cu U. Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina, 1981), traduse în franceză si înglogate în Experienţe ale extazului, mai scrisese împreună cu doi italieni un volum colectiv publicat la Torino (1981, despre Religie si putere). Iar la Assisi îi apăruse acea carte (rău difuzată, apud. Culianu, 21 iulie 1981) despre opera lui Eliade, cu citate prea lungi şi cu pagini slabe despre alchimie (v. scrisoarea lui Eliade către Culianu din 3 mai 1977 în Dialoguri întrerupte, Polirom, si interviul lui Culianu din cartea lui Handoca, Convorbiri cu si despre M. Eliade, Ed. Humanitas, 1998, p. 143).
Cartea lui Culianu despre Eliade fususe tipărită în 1978, tocmai anul când în Franţa, Constantin Tacou publica nr. 30 din «Cahier de l’Herne» în care Mircea Eliade era omagiat de personalităţi de mare prestigiu cultural. Din contribuţia lui Culianu despre Eliade scriitor, C. Tacou îndepărtase două treimi (“Regret că editorul mi-a tăiat din studiul consacrat lui Eliade tocmai jumătatea în care încercam să analizez opera sa literară dintr-o perspectivă inedită”, spunea Culianu pe 21 iulie 1981 (v.Convorbiri cu si despre Eliade, 1998 p.146), cenzurând paginile cu hermeneutizări de comandă politică (v. scrisoarea lui Culianu din 17 martie 1978, Dialoguri întrerupte, p. 136). O cenzură similară fusese practicată si de editorul italian al cărţii lui Culianu despre Eliade (ibid.).
In articolul «Per oposicion» Mircea Eliade punea in evidenţă diferenţa dintre «atacul la comandă» si polemica intelectuală, dusă între doi adversari individualizaţi. In «scrisul la comandă», din cei doi adversari unul este atotputernic si neindividualizat. El se află negresit de partea celor ce deţin mijloacele mass-mediei in democratie si de partea celor ce se ocupă de controlul ideologic in regimurile totalitare(7). De pildă, după 23 august 1944, desfiinţarea culturii româneşti de catre mercenarii ocupantului sovietic s-a făcut prin «atacul la comandă» de genul: «Nichifor Crainic, un ideolog al fascismului românesc» (Ion Vitner, 1947), fără nici urmă de respect pentru adevărul istoric. Tactica avea să fie reluată cu succes în democraţia de după 1990 spre a boicota integrarea exilaţilor în cultura ţării supraveghiată totalitar până în 1989, una din victimile ei de predilecţie fiind însuşi Eliade.
Tot în 1978 apăruse şi volumul de Entretiens avec Mircea Eliade al lui Rocquet (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978) care s-a bucurat si se bucură în continuare de un foarte mare succes.
In monografia scrisă în italiană, I.P. Culianu îl subordonase pe Eliade lui Jung, fără a remarca particularitatea si noutatea lui Eliade ca istoric al religiilor format în România, despre care, asemenea lui Vasile Părvan si Nicolae Densuşianu, credea că “a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei” .
In Italia, lucrarea ce purta amprenta tinereţii autorului român, apărea la doi ani după ce profesorul Leo Lugarini de la Roma publicase o carte despre tema sacrului la Mircea Eliade, care din 1975 devenise membru al Academiei Regale Belgiene, şi chiar în 1976 era făcut doctor honoris cauza al Universităţii Sorbona.
Intr-adevăr, religiozitatea omenească reprezintă tema centrală a scrierilor lui Eliade, pentru care culturile arhaice deţin o anume superioritate faţă de civilizaţia occidentală. Căci structurarea religioasă a vieţii dă sens libertăţii umane, nu numai ca eliberare din robia necesităţilor vieţii, dar si ca responsabilitate asumată de ins faţă de propria viaţă. Idei similare se pot citi în Dimensiunea românească a existenţei gândită de Mircea Vulcănescu.
Despre protejatul său căruia îi trimitea bani în vremea studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria (către Payot, pe 3 febr. 1983, în scrisoarea prin care îl delega pe Culianu să continue lucrul la Dicţionarul religiilor) că “promite să devină în circa zece ani” un nume important în istoria religiilor, cu conditia sa mai scrie vreo doua sau trei carti stiintifice (lucru pe care Culianu n-a mai apucat sa-l facă, ocupat fiind cu traducerea cartilor deja scrise).
In direcţia pregătirii acestui viitor mergeau însăşi insistenţele lui Eliade din acei ani, la Flamarion spre a-i convinge pe cei de la editură să publice Eros et magie à la Renaissance (Flamarion 1984) şi la Payot, care condiţionase publicarea lui Culianu de prefaţa pe care să o scrie Eliade la Experiences de l’extase.
Din 1984, anul în care îi apăruseră cele două cărţi în Franţa, Culianu a conferenţiat ocazional despre magia Renaşterii, având neşansa ca odată, la Chambery, să fie în public doua vrăjitoare adevărate, care l-au acuzat că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie. Din conferinţa lui Culianu ţinută pe 5 mai 1986 la Chicago se poate bănui de ce s-au supărat atunci acele vrăjitoare: pentru că vorbitorul le nega pur si simplu existenta.
In primăvara lui 1986, Mircea Eliade i-a aranjat lui Culianu să ţină (ca profesor invitat) două conferinţe la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi mai fi putut el auzi protejatul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler (v. Anexa XII din Eros si magie…, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999). Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de metodologie, ţintea spre «demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele(8). Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban, conferenţiarul a aranjat cum i-a plăcut argumentul ontologic, spunând că existenţa vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îşi închipuie ca există, atunci chiar există.
In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină un nume de referinţă în cei şapte ani câţi a mai trăit de când Mircea Eliade îi prevedea un viitor glorios, cei interesaţi nu vor afla răspunsul de la Sorin Antohi, pentru care o carte “mult comentată la apariţie” (v. Postfaţa la Eros si magie, 1999, p. 452) înseamnă o recenzie scrisă (în comunism) de el însuşi la Iaşi, la trei ani după apariţia cărţii lui Culianu, un text în rev. “Lupta” (de la Paris) si alte două semnalări în Italia scrise de prieteni după principiul “eu despre tine, tu despre mine”. Nici de la Liiceanu sau Patapievici nu vor afla un asemenea răspuns, ambii dispuşi să-l salte, cum l-or sălta, pe Culianu deasupra lui Eliade.
Probabil nu se vor lămuri în respectiva privinţă nici din lucrările simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de Universitatea Ebraică, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România si filiala Institutului Cultural Român aflată la Tel Aviv. In legătură cu această manifestare de preţuire a lui Culianu peste hotare, dă totuşi de gândit faptul că ea s-a ţinut în 2007, exact în anul când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade, în vreme ce Eliade fusese oficial «sărbătorit» (prin punere la zid pentru închipuite vini politice) în 2006, la 20 de ani de la moarte.
Note :
1.Din cauza terorii dezlănţuite de guvernul maghiar de ocupaţie (sept. 1940 – oct. 1944), 150 000 de români s-au refugiat (sau au fost expulzati cu de-a sila) din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au fost aruncaţi în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele Bihor
(3598), Ciuc (538), Cluj (6256), Maramureş (284), Mureş (2534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, Buc., 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de purificare etnică a teritoriului ocupat din srăvechime de români s-au adaugat evacuarea administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în “lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de victime în cazul armatei a 2-a maghiare la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16) .
2.Un rol important în calomnierea lui Mircea Eliade l-a avut Editura Humanitas care, deşi face bani din vânzarea cărţilor lui Eliade, nu s-a sfiit să publice stufosul dosar (de genul celor confecţionate de Securitate) construit din semi-adevăruri despre o aşa-zisa “uitare” a unei mişcări politice interbelice în care Eliade nu a fost niciodată înscris. Autoarea dosarului politic, traducătoarea lui Liiceanu în franceză, semnând Alexandra Carreau (n.1966) până să fie recunoscută de tatăl său si să devină nepoata lui Philippe Lavastine (care avea vederi de dreapta şi era un mare admirator al lui Eliade), s-a “măritat” cu cultura română printr-o iniţială căsătorie cu Emil Hurezeanu si prin ulterioare relaţii cu Mihnea Berindei, cu Liiceanu, si, last but not the least, cu Nicolas Weill, un jurnalist de la Le Monde (v. Jean-Claude Maurin, Trebuie interzişi Eliade si Cioran? – în Jurnalul literar, noiembrie-dec.
2003, p 13).
3.După spusa lui Richard Rosengarden (decanul Universităţii din Chicago, unde Eliade a fost profesor de istoria religiilor trei decenii), Culianu “nu există fără Eliade” (v. filmul despre moartea lui Culianu, difuzat de TVR1 pe 22 mai 2008).
4.Specializată în hinduism, în SUA se ştie bine că Wendy Doniger O’Flaherty este “the succesor to Mircea Eliade at University of Chicago”.
5.Asasinarea din 21 mai 1991 a lui Culianu nu a fost nici până azi elucidată de poliţia americană. Dar discuţiile abundent mediatizate în marginea unui asasin necunoscut, pe masură ce indică mai cu vehemenţă fie pe securiştii naţionalişti, fie pe legionari (sau pe securiştii naţionalişti drept continuatori ai legionarilor) drept autori ai acestei odioase crime nerezolvate, aduc din ce în ce mai mult cu vehemenţa ruşilor care la Nuerenberg voiau să pună pe seama hitleriştilor masacrul de la Katin făcut de ei.
6.I. P. Culianu s-a pretat la «atacul la comandă», a cărui victimă a fost Horia Stamatu. Degeaba au încercat atât Mircea Eliade, cât şi Virgil Ierunca să oprească «execuţia» lui Horia Stamatu pusă la cale de Culianu, cu invocarea motivului că nu-i plac poeziile acestuia. Nici unul din cei doi n-a avut succes. Marele poet si gânditor stabilit la Freiburg devenise «periculos» de îndată ce si-a dat seama că «nici pe partea naţională, nici pe partea internaţională, nici unul dintre magnaţii acestor părţi nu vroiau binele României » (v. scrisoarea din 2 febr. 1974, publicată în “România literară” din 7 febr. 1996). Virgil Ierunca, într-o scrisoare din 1978 l-a rugat insistent pe Culianu să renunţe la publicarea articolului scris împotriva lui Horia Stamatu. Dar «comanda», ca orice comandă a unui superior, trebuia să fie îndeplinită. Culianu a publicat articolul în revista lui Sorin Alexandrescu
(International Journal of Romanian Studies, vol II, 1977-1980).
7.Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război total» dominaţia politică totală a unor minoritari asupra instituţiilor sociale ale unui stat (guvernarea, mass-media, academia si învăţământul de toate gradele) într-o ţară populată în mod majoritar de o singură etnie. Cum bine se ştie, după ultimul recensământ, România are o populaţie românească de 90%. Dominaţia politică a minoritarilor reiese din faptul că televiziunile române, numite «naţionale», vorbesc de aproape două decenii, până la saţietate, de cele 14 minorităţi, «omiţând» de fiecare dată să specifice că minorităţile luate la un loc reprezintă doar 10% din populaţia ţării, in cele 10 procente fiind cuprinsă si minoritatea maghiară de 6%.
8.Serban C. Andronescu (din 1969 exilat in Franţa, într-un an a trecut doctoratul « de troisieme cycle » si în doi ani doctoratul de stat; în 1971 devenea «master of Arts» la Brooklin College, New York ; în 1973 îşi lua în America al doilea doctorat de stat, PhD la City Univ, New York). Necăjit de prostiile pe care le mai debita Culianu pe seama ortodoxiei, Andronescu scria în articolul A fost I.P. Culianu ‘discipolul lui Eliade’? că prin temele legate de magie şi satanism, acesta a abordat «zone condamnate de religia creştină». Foarte probabil însă, St. Andronescu (Bucureşti, 1924- SUA, 2004) n-a ajuns să citească această conferinţă despre vrăjitoarele din Evul Mediu (v. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Ed. Nemira, 1999, pp 364-386).
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.