Păşim zi de zi pragul refugiului cu patru pereţi goi în care trăim iluzia unei linişti aparente şi ferite de ceea ce este acolo… dincolo…
Păşim zi de zi pragul refugiului cu patru pereţi goi în care trăim iluzia unei linişti aparente şi ferite de ceea ce este acolo..dincolo…În locul unui paradis terestru ne trezim într-o galerie de artă urbană şi oricâte tablouri s-au perindat de-a lungul vremii pe aceşti pereţi invizibili..unul rămâne mereu acolo: „Societate fără chipuri”. Îmi amintesc ziua în care am sesizat existenţa sa incontestabilă.
Zi călduroasă de iunie în aglomerata şi zgomotoasa capitală proaspăt europeană…Eterna fântână de la Universitate se chinuie să arunce în aer stropi de apă cu existenţa compromisă de aerul poluat încă de la începuturile lor, ca parte integrată a peisajul autohton…
Cu un ziar cultural în mână, mă îndrept cu tălpile tenişilor topite de asfaltul încins şi suprapopulat de paşii grăbiţi ai trecătorilor cu chipuri obosite şi sictirite, spre o bancă.
Ca si majoritatea mă aflu acolo pentru a întâlni pe cineva, ca apoi să bat în continuare străzile Bucureştiului…în observarea societăţii româneşti.
Nimeni… pe banca ce mă lasă să-mi trag puţin sufletul la umbră…fapt ce mă încântă, căci socializarea îmi este peste puteri în această zi călduroasă de vară. Singurul personaj ce îndrăzneşte să-mi ţină companie este România literară şi articolul despre filmele bizare ale lui Pier Paolo Pasolini.
Detaşată de lumea exterioara a agitaţiei continue mă cufund în Sodoma modernă şi detaliile şocantei şi scandaloasei pelicule Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei , ultimul film al celebrului scriitor, cineast şi eseist. Trăind parcă cele 117 minute de torturi, sadism, dezumanizare şi cuvinte ce îmi lasă fiori pe piele, sunt întreruptă şi smulsă din această lume ireală şi hipnotizanta de un cuplu din generaţia tânăra a ţărişoarei noastre ce tocmai a bătut cu succes la uşa gigantului european…
Catalogaţi de ochiul meu ager ca naivi boboci ai sistemului de învăţământ universitar, îmi pierd repede interesul de a face parte din lumea lor de replici monosilabice şi puţine cuvinte ce conturează o lume superficială…Scuturând ziarul liniştită şi deloc surprinsă de tânăra generaţie, îmi îndrept din nou atenţia spre cuvinte ce mă poartă în altă lume…După scurt timp sunt întreruptă din lectura de aceasta dată de mirosul apăsător de alcool ce vine dinspre individul, care clătinându-se se îndreaptă determinat spre banca care demult nu mai oferea linişte. Un om cu trupul acoperit neglijent de straie sărăcăciose şi parcă torturate de timpul şi locurile ce le-a fost dat să întâlnească, aflat în beatitudinea mizeriei, zâmbeşte cu cei doi dinţi, îndreptându-se parca ca un nor negru spre noi. Cu interesul trezit îl cercetez pe îndelete. Observ că o mână este în ghips, iar cealaltă pare a fi mai încătuşată decât prima de patima alcoolului, căci din ea se scurg stropi de condens de pe o bere ieftină…Deja îmi imaginez că cei doi dinţi distanţaţi sunt incapabili de a deschide cutia, iar alte metode probabil că nu se arătau la orizontului minţii tulburi a bietului om…
Deşi ajuns destul de repede la banca unde mă aflam împreuna cu anostul cuplu, trebuie să recunosc că parcursul celor câţiva paşi clătinaţi ai bărbatului, hiperbolizaţi de minte mea prin imagini conturate cu umor negru, mi-a dăruit clipe nesfarsite de entuziasm si bucuria anticipării unei „Sodome româneşti”…După cum prevăzusem, omul avea nevoie de ajutor pentru a elibera pe gâtul însetat, stropul de alcool ce îi menţinea beatitudinea…
Zâmbind de parcă lumea îi dăruieşte frumosul ei, cuvinte stâlcite de „Bună ziua!” ies din gura noului personaj, care avea să devină în scurt timp protagonistul principal al peliculei ce se desfăşura sub ochiul meu atent.
Bărbatul îi cere tânărului student ce pare de pe acum deranjat de prezenţa “cerşetorului” să-i deschidă cutia de bere şi dacă nu cere prea mult şi o ţigară care să-i completeze deliciul. Acesta îi deschide în graba berea sub privirile confuze ale jumătăţii sale, care pare tulburată vizibil din conversaţia sărăcăcioasă, ce o condimenta din când în când cu râsul ce îmi amintise de gâştele de pe uliţa satelor vizitate.
Prima mea anticipare se concretizează. După câteva replici şi încercări disperate de a salva “interactiva” conversaţie, tinerii devin exasperaţi de întreruperile vagabondului şi renunţă a-şi mai masca calmul şi dorinţa de a o lua la sănătoasa. Observ indiferenţa şi privirea de dezgust, ironica a celor doi la sfaturile şi complimentele ce le dă acel om bătut de soartă. Posibilitatea de a-şi fi provocat prezenta condiţie nu este deloc absentă din analiza mea, dar mă mulţumesc cu rolul de observator şi ipotetic scenarist.
Bărbatul sorbea zgomotos din bere, manifestând o satisfacţie trivială, iar între pauze, îl sfătuia pe studentul României de a nu se lăsa prada patimii alcoolului, de a rămâne pur şi dedicat studiului său…Replica generaţiei tinere mi-a confirmat o altă anticipare care s-a concretizat şi aceasta în determinarea celor doi de a prezenta indiferenţă, de a nega existenta acestui „zdrenţăros” şi de a-şi lua la propriu “tălpăşiţa”, ignorând cu desăvârşire o realitate a lumii din care fac parte.
Numărul personajelor se restrângere, decorul rămâne acelaşi. În anticipările mele, nu gândisem că voi deveni intrusul ce avea să fie martor al monologului “cerşetorului”, ce dăduse curs satirei cu tentă de reality show.
Extenuat de propriul destin, bărbatul se aşează cu un oftat pe banca ce mă găzduise şi căreia îi rămăsesem fidelă după incidentul cu “înaripatele uliţelor româneşti” ce se îndreptau spre alte locuri. Bărbatul îşi drege glasul, încearcă să-şi găsească o coerenţă şi îmi adresează o formulă de introducere, urmată de prezentarea scuzelor formale de a-mi tulbura universul. Scenariul se repetă, încercând să găsească un alt sfârşit. Îmi ridic capul din lectura mea ce devenise o pagină goală, căci demult atenţia îmi fusese direcţionată spre realitatea în care mă aflam. Am ocazia să văd de aproape chipul unui om chinuit de demoni, vapori de alcool şi pânze de tutun ieftin. În spatele acelui aspect aflu că se află un om cu educaţie, cuvintele folosite în monologul său fiind cu mult peste media celor schimbate de tânăra generaţie, ce părăsise în grabă “locul crimei”. ”Cerşetorul” poseda chiar şi cunoştinţe de limba engleză, pe care posibil să o fi ştiut cândva, când minte nu-i juca feste. Individul ce stătea în faţa mea era un filosof veritabil al condiţiei umane, probabil amestecând cunoştinţele acumulate de-a lungul existenţei sale cu şcoala străzilor din capitala europeană…Primesc şi eu sfaturi de evitare a viciilor ce înrobesc mintea umană, apoi complimente, apoi înalta apreciere şi stimă de a nu fi părăsit peisajul. Din scurta conversaţie aflu cât de marcat fusese bărbatul de indiferenţa tinerilor şi de crima acestora de a-i nega existenţa. Conştient de propria mizerie şi culpabilizându-se pentru fabricarea unui destin nefavorabil atestării sale într-o societate cu mentalităţi arhaice, transmise din generaţie în generaţie, lucru dovedit de altfel în acea după-amiază, prezenţa mea pare să-i ofere bărbatului o umbră de recunoaştere a existenţei sale într-o lume indiferentă şi superficială. Încerc să-l urmăresc şi să-i răspund la întrebări. Majoritatea sunt întrebări fără importanţă, o scurtă conversaţie cu privire la tineri, educaţie, nimic care sa aprofundeze subiectele.
Conversaţia capătă fond odată cu problema existenţială a bărbatului. Acesta pare să se întrebe în mod obsesiv, dacă societatea este capabila să îl perceapă ca şi marginal datorită circumstanţelor în care s-a desfasurat viaţa sa.
După întrebarea pe care şi-o punea bărbatul nu pot decât să bănuiesc că acesta trăia aceeaşi zi la nesfârşit, prins în tortura labirintului realităţii, o matrice a vieţii sale, în care de ambele părţi ale diagonalei prezentul se raporta la trecut, încercând cu disperare să ajungă la un răspuns care să-i legitimeze, dar în primul rând să-i confirme existenţa, chiar şi aceea precara pe care o poseda.
Această căutare neîncetată, de a afla un răspuns care să-l deculpabilizeze, să-l detaşeze de destinul său îşi pusese amprenta pe apucăturile nebunului ce încearcă să-şi păstreze ultima fărâmă de luciditate. Scurta conversaţie se încheie cu o ultimă încercare disperată a bărbatului de a se legitima prin nominalizarea sa. Privirea sa tristă monopolizează imaginea de sfârşit a peliculei cu iz de realitate românească, atunci când îşi rosteşte numele, de parca purta acolo, departe, în acel labirint interior cheia misterului a ceea ce odată fusese propria identitate.
După-amiaza se încheie cu paşii mei care acum, apăsaţi, continuă să se topească în asfaltul unei capitale în care realitatea, un puzzle de imagini, nu de puţine ori este negată de o societate în veşnică tranziţie spre nicăieri. În acea după-amiază iese în prim plan chipul trist al unui bărbat stând pe o bancă…deposedat de demnitate, cu stigmatul anonimatului.
Un tablou ce pe deplin îşi poartă numele : Societate fără chipuri.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.