Ion Luca Caragiale şi Loja Iohanică Românească

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

I.L.Caragiale este membrul Lojei Iohanice Româneşti, a sec. al XIX-lea.

 

 

Poziţia sa în Loja Iohanică Românească[1] este de intermediaritate: intermediară între SLAVA-SLAVICI şi CREANGĂ-CREANGA COPACULUI PARADISIAC (Creanga de Aur). Mai exact, I.L.Caragiale trebuie, prin misiunea (primită şi asumată) în cadrul Lojei Iohanice  Româneşti  –   să producă emergenţa curenţilor malefici ai lumii acesteia. Să-i facă evidenţi şi să-i ofere, astfel, potenţelor exorcizatoare ale spiritului uman veghetor. El este SPINUL NEGRU (etimologie dată şi de Şerban Cioculescu)   –   deci, el trebuie să înţeleagă resorturile oculte prin care Spinul Negru a acceptat rolul de ÎNCORONARE ÎNTRU CALVAR –  a lui Iisus Hristos. Asta nu înseamnă că Spinul Negru nu a participat la transfigurarea lumii prin mesajul Golgotei. Dar trebuie să înţeleagă oamenii  din ce cauze oculte a trebuit să apară şi să devină  absolut necesar CALVARUL   –    pentru  Mântuire, adică pentru re-normalizarea raporturilor dintre Om şi Dumnezeu   –   dintre omul terestru dinamizat în multiplicitate   –  şi prototipul său etern, imuabil, din Paradis: ADAM PROTOGONOS.

Latura demonică, luciferică –  forţele care au intervenit în lume pentru a “bruia” raporturile sacre, numite RITUAL  –  trebuia evidenţiată de cineva din cadrul Lojei Iohanice De aceea, Spinul Negru a trebuit, în proiectul ocult, în virtualitatea sacră a Lojei Iohanice Româneşti  –  să primească numele de ION şi pe cel de LUCA: adică, de la baza Logos-ului pur pornind  –  să se încerce revelarea imaginativ-dinamică a cauzelor degradării Logos-ului, a căderii în deriziune  –  a DHARMEI cosmice. Şi aprofundarea intuitivă a acestor cauze.

Biografiile “personajelor” lumii, cu relevanţă de entităţi spirituale, sunt atât de crunt mistificate şi mutilate (şi acest lucru se face cu atâta rea-credinţă, de către ignoranţii, furioşi pe propria ignoranţă, dar obnubilaţi în propria ignoranţă) încât ne sunt cu desăvârşire inutile, atunci când este vorba să explicăm relevanţa spirituală a unei personalităţi, în epoca sa, în cadrul eonului său etc.

În schimb, mai greu de mistificat sunt operele acestor personalităţi. Ele pot fi ascunse, uneori chiar mutilate, cu tendinţă (căutând a se extirpa tocmai partea cu relevanţă spirituală)   –  dar, de cele mai multe ori, profanii nu se pricep să opereze cu adevărat distrugător  –  pentru că în starea lor de entropie spirituală, le lipseşte discernământul –  atât în rău, cât şi în bine.

Spre exemplu, rău-voitorilor, care ar fi vrut să discrediteze şi să oculteze relevanţa iohanică-spirituală a lui I.L.Caragiale, le-a fost imposibil să intuiască importanţa următorului text, din schiţa Monopol[2] :

“Ne-am oprit. Ne pupăm în gondolă ca doi patricieni de pe timpul ilustrului doge Francesco Morosini. Se dă jos încetinel pe trotuarul plin de apă  şi intră, leoarcă de ploaie, pe portalul bătrânului său palazzaccio (s.a.)

-Ia  sama (îi strig) pe SAN GOVANNI, PADRONE MIO (s.a.), nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas vreun sâmbure de maslină pe talpă!

El se întoarce, smulge cu vârful degetelor o sărutare unsuroasă de pe buze şi mi-o aruncă magnific din depărtare.”

Celui care ar replica, iritat, că se caută elemente oculte de simbolistică ritualică doar pentru că NOI am vrea să descoperim astfel de elemente, în opera unui scriitor care n-a avut în viaţa lui habar de astfel de elemente, îi vom răspunde, pe loc, printr-un  fragment de schiţă (Tren de plăcere[3]), în  care numai rău-voitorii de meserie şi orbii din naştere nu vor recunoaşte viziunea profund ritualică şi iniţiatică a lui I.L.Caragiale asupra lumii  –  viziune confruntată (şi de aici rezultă punerea în evidenţă a stării de emergenţă în care se află azi efectele malefice ale luciferismului asupra Logos-ului cosmic, asupra Dharmei universale  –  efecte  de tip catastrofic, tragic şi apocaliptic, având trasă, pe faţa ameninţător-divină, masca, uneori bonomă, alteori cinică, a comediei) cu rezultantele distructive, din lumea Logos-ului persiflat, persecutat, răstignit, prin lenea spirituală umană. Şi chiar dacă “porta-vocea”divinităţii nu e conştientă de mesaj  –  mesajul există în sine, în esenţa lui divină.

“Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpare mai mult sau mai puţin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală:<<Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura.>>”.

Capra[4] este simbolul Fulgerului şi Iniţierii. Ea este MAMA LUMII PRAKRTI  –  şi, cu ajutorul ei, spiritul poate evolua  pe verticala GUNELOR (stărilor spirituale  –  şi calităţi primordiale): SATTVA-albul şi strălucirea etherului, RAJAS –  roşul patimii-pătimirii întru  dinamism, necesar atât vieţii biologice, cât şi iniţierii spirituale, TAMAS –  negrul pasivităţii, din zona malefică, a Materiei-borboros.

Saltul iniţiatic (pe verticala gunelor) se face dinspre Prahova spre Ialomiţa (ca văi-caverne iniţiatice): tracologul Adrian Bucurescu, în vol. Dacia  secretă, Arhetip, Buc., 1997 – dă tălmăcirea sacră a etimologiei traco-getice a acestor două toponime:

a – Prahova –  ar veni de la ARCO-DA-BARA=CURCUBEUL, ARCUL DE FOC;

b – Ialomiţa – ar veni de la AURU-METTI=DRUMUL CELUI (CEL) STRĂLUCITOR. (op cit., p.18. şi op. cit., p. 99).

Iniţiatul, deci, trebuie să atingă (prin zbor spiritual iniţiatic) Arcul de Foc –    pentru  a se putea înscrie, apoi, pe Drumul Cel Strălucitor.

Dar nimeni din “familia Georgescu” (derizoriul Sfântului Gheorghe[5] : O AGIOS GEORGIOS) nu este reabilitat iniţiatic, în vederea zborului spiritual. De aceea, “familia Georgescu”, departe de a atinge Arcul de Foc şi a se înscrie pe Drumul cel Strălucitor  –  este silită la închiderea în caverna infernală: SINAI-a (stomacul Caprei, având două deschizături la extremele verticale).

Acum, să zicem şi că ortografierea noastră SINAI-A  are rostul ei. Domnitorul Şerban Cantacuzino, unul dintre cei mai străluciţi voievozi, din punct de vedere al iniţierii spirituale  –  după ce a făcut drumul (pelerinajul) la Muntele Sinai (şi el un MUNTE AL CAPREI   –   al Saltului Iniţiatic-FULGER), acolo unde i s-a arătat Dumnezeu-Iehova lui Moise  –  întors în Ţara Românească, a pus să se zidească  bisericuţă în Munţii Rifei  –  ai lui Orfeu (Munţii care nasc Valea Prahovei şi o străjuiesc-ocrotesc)  –  zicându-i SINAIA. De la această ctitorie, ca epifanie românească a miracolului Logosului Revelat pe Muntele Sinai  –  îşi ia numele aşezarea, ştiută azi ca “staţiunea” (pasivizarea, obturarea sacră?) Sinaia.

“Înghiţirea” e un act ritualic, cu finalitate iniţiatică. Încăperea-stomac (“mai mult sau mai puţin largă”, în funcţie de cel înghiţit…), ca şi burta –  are semnificaţia labirintului infernal. Labirint care, în mod normal, are funcţie iniţiatică, pentru cei care au intrat în labirint cu VOINŢA de a fi iniţiaţi.

Aceşti “binevoitori” întru iniţiere au două ieşiri-şanse, din labirintul sinait:

a  – spre Miazănoapte (Hyperboreea, Zona Ocultă)  –  numită PREDEAL  –  adică pe deal (şi, în cartea despre ION CREANGĂ, am lămurit că DEALUL  este al AUM-ului , al Vibraţiei Primordiale-Paraşabda-Logos Recuperat, echivalent cu Fiinţa Recuperată-Adam Protogonos), sau

b – COMARNIC (spre Miazăzi, locul luminii profane  –  marcând ratarea iniţierii. COMARNICUL înseamnă COLIBA CIOBANULUI, Adăpostul CAŞULUI-LUMINĂ. E o poliţă, o zonă-purgatoriu, pentru cei cu voinţă de iniţiere, dar care n-au acumulat, încă, putinţă de iniţiere.

Şi d-l Georgescu trage concluzia logică, având în vedere faptul că el ştie despre lipsa de apetenţă iniţiatică a familiei sale (adică,e conştient de dezastrul spiritual în care se complace degeneratul-profanatul, prin oameni-pământeni, Sfânt Gheorghe):

„Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura”.

Cei degeneraţi spiritual nu pot căpăta aripi şi, deci, nici locuri pe unde să zboare (în traducere:spaţii-coridoare iniţiatice). Ei trebuie să rămână, mult şi bine, pentru a se supune unei operaţii de-a dreptul apocaliptice, în BURTA-STOMAC-SINAIA. N-au pe unde zbura, căci nu merită, încă, nici Comarnicul-Purgatoriu.  –   şi, cu atât mai puţin, integrarea în Paraşabda-Dealul AUM-ului (PREDEAL).

Am  spus toate acestea, pentru a ne putea întoarce, nestingheriţi (prea mult) de cârtitori –  la pasajul prim, pe care l-am citat, în deschiderea PRELIMINARIILOR, unde vorbeam despre apartenenţa lui I.L.Caragiale la Loja Iohanică Românească din sec. al XIX-lea.

I.L.Caragiale reconstituie, în plin veac al XIX-lea, atmosfera Evului Mediu veneţian (“doi patricieni de pe timpul ilustrului doge Francesco Morosini”   –  1618-1694)   –  în care diluviul şi-a aflat compensaţia în GONDOLA-ARCA-ARC (spiritual), cu care se ţinteşte în Soare (simbol al Izbăvirii prin Hristos). ARCA deci este, ea însăşi, un SÂMBURE al diluviului –accesoriu. SÂMBURELE este grija supremă a SENIORULUI I.L.Caragiale, care atrage atenţia AMICULUI X(interesant: la I.L.Caragiale există, totdeauna, o onomastică a derizoriului, în care/spre care degenerează lumea: Lache, Mache, Mitică etc.  –  de data aceasta, însă, companionul din gondola-arcă-sâmbure este notat cu CRUCEA SFÂNTULUI ANDREI, echivalentă cu iniţiala lui Hristos): “Ia sama (…) nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas vreun sâmbure de maslină pe talpă!”

Adică să aibă grijă SENIORUL X (Stăpân Spiritual al “bătrânului palazzaccio” al lumii) să nu calce în picioare, să nu ascundă sub talpă, deci sub apele primordiale  –    Sâmburele Şansei de Împăcare (a Omului cu Dumnezeu). Căci sărutul din interiorul sâmburelui-gondolă (arcă) nu este decât emergenţa-expansiunea spre evidenţă a împăcării microcosmice, oculte, dintre NOE-Omul fenomenal şi AUTORUL DIVIN al Diluviului-Veneţia.

TALPA care ar afunda SÂMBURELE  –  ar fi asimilabilă TĂLPII IADULUI, borboros-ului. Traducerea exoterică a textului ar fi: “Stăpâne, scoate de sub talpa TA (care, din TALPĂ CU CARE CALCĂ Iisus pre Moarte  –  se poate transforma în talpa-temelia borboros-ului şi diluviului fără contenire)   –  SÂMBURELE  –  şi LASĂ-L SĂ PLUTEASCĂ PE APE  –  pentru a resorbi, treptat, fenomenalul (diluviul) şi a se întări în luz –  lumina secretă divină, sâmburele indestructibil al fiinţei.

Dacă tot se face trimiterea la Evul Mediu-Renaştere şi la Francesco Morosini,  –  dogele care, la Naxos (insulă grecească) i-a zdrobit pe turci (demonii întunericului)  –  să spunem şi că SÂMBURELE (miezul migdalei) simbolizează, esoteric, pe MAICA ÎNDURĂRII, a Şansei Soterilogice a Omenirii. Pe Fecioara Maria: “o aureolă în elipsă înconjoară uneori pe Maica Domnului, în reprezentările picturale”(cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri,vol.II, p.304).

Să nu scăpăm din vedere esenţialul. Recapitulăm şi completăm:

a – e stare de diluviu expiatoriu pentru omenire (migdala este vulva Yoni, despre care Upanishadele spun că este „simbolul apelor cosmice şi al agitaţiei învârtejite a posibilităţilor infinite ale esenţialităţii”[6] ;

b – diluviul este cauzat, se pare, de degenerarea Logos-ului: Amicul X, la clătinarea gondolei-trăsură (Carul Lumii), în stare dionysiacă, stâlceşte ciudat cuvântul ALCOOL (care, în tradiţie alchimică, este identic cu VITRIOL   ): “ac’cololului”.Dar dacă starea dionysiatică este una cu finalitate soteriologică, iar AMICUL X (Ciudatul Necunoscut…) nu voia să spună, oare, ALCOOL  –  ci, prin clătinarea-răsturnarea CARULUI LUMII (ceea ce, pe româneşte, se cheamă NAŞTERE-RENAŞTERE INIŢIATICĂ A LUMII) a vrut să indice PARADISUL LUI DUMNEZEU  –  adică, mai “concret”: ACOLO-AL-LUI? Oare n-avem dreptul să-l bănuim pe I.L.Caragiale a fi Stăpân Deplin asupra Logos-ului Secret (Ocult, Mascat)? Dovezi ale stăpânirii Logos-ului, de către triada Eminescu-Caragiale-Slavici, le avem încă de la ziarul Timpul, unde creaseră o gondolă-arcă a Logos-ului, o Carte Ocultă a Lumii Româneşti (cf. cartea noastră anterioară, Ion Creangă – PARAŞABDA…).

c – Diluviul este ridicat la rang de OPERAŢIE ARISTOCRATICĂ (“Veneţia patricienilor”). Şi, care, se cuvine să uităm că ALCHIMIA se numeşte ARTA REGALĂ şi CALEA REGALĂ?

d – VENEŢIA ALCHIMICĂ (dogele Francesco Morosini a fost el însuşi iniţiat alchimist, iar victoria de la Naxos a fost o operaţie alchimică) este transfigurată în MOLDOVA ALCHIMICĂ (doar se ştie bine că alchimiştii desfiinţau dimensiunile profane  –  şi re-creau un Centru Spiritual al Lumii: în cartea noastră Ion Creangă – PARAŞABDA… demonstrăm, pe urmele lui VASILE LOVINESCU, faptul că Centrul Spiritual al Lumii, Ierusalimul Ceresc, este MOLDOVA). “Munteanul” I.L.Caragiale nu uită de acest lucru. Dar de unde l-ar şti  –  dacă n-ar aparţine lojei iohanice a AMINULUI (EMINESCU), care este lojă întru LOGOS-ul MOLDAV?

e – Ploaia nu stârneşte nelinişti –  ci PACE: I.L.Caragiale şi AMICUL X, situaţi în gondolă (Trăsura-Car al Lumii, “diminutivată”sacral la nivel de sâmbure-arcă a Lumii)se sărută, SUB SEMNUL MASLINULUI şi al CUECUBEULUI. Avertimentul esoteric adresat de I.L.Caragiale, Amicului X are drept răspuns: I – o atitudine magnifică, II – pe fondul unei sărutări care anulează spaţialitatea profană: “smulge cu vârful degetelor o sărutare unsuroasă, de pe buze”  –  SMULSUL sărutării este SMULGEREA RĂDĂCINII TERESTRE a SĂRUTĂRII   –  pentru a o reda unsului-unsurosului Logos al Buzelor (Logos al MIRULUI-UNGERE-mirungere). Magnificienţa este şi de Stăpân-Patrician al Carului Lumii-Sâmbure, şi de Mag-Stăpân al Secretelor Duble (ale apelor primordiale şi ale Sâmburelui Soteriologic Etern-Prototipul Adam Protogonos).

f – În definitiv, gondola, sinecdocă a Carului Lumii, cuprins în vârtejul apelor cosmice, al “agitaţiei învârtejite a posibilităţilor infinite ale existenţei”  –  este şi sinecdocă a LOJEI SPIRITUALE IOHANICE. Dar, atunci, de ce sunt doar DOI în gondolă-arcă  –  şi nu 3+1 (Maestrul+Ucenicii)? Pentru că, pur şi simplu, Amicul X (Ciudatul necunoscut, purtând iniţiala grecească a lui Hristos) îi conţine, rezumativ, pe Maestrul Amin, pe ION-ul Orfeu al Crengii de Aur şi pe Slava-Slavici al Topicii Cosmice. A rămas, ca o contrapondere a treimii benefice  –  I.L.Caragiale, agentul de relevanţă a maleficului din lume. Dualitatea sacră din gondolă este una compensatorie, iar nu exhaustivitate cosmică.

g – În fine, să marcăm lucrul cel mai important, cauza pentru care am deschis discuţia despre apartenenţa lui I.L.Caragiale la Loja Iohanică Românească: în acest final de schiţă, doar trei elemente lingvistice sunt subliniate de I.L.Caragiale, prin italice (ca formă, dar două dintre ele şi ca LIMBĂ…)   –  şi toate trei ţin de sacralitate:

I-“ac’cololului” – pe care noi l-am descifrat în chip de mesaj al lui Dionysos-Orfeu-Iisus: ACOLO-AL-LUI=PARADISUL;

II-“bătrânul său palazzaccio” – Palatul Mic  –  pentru că e văzut din perspectivă umană  –  iar omul e departe de a fi izbăvit şi, deci, vede Paradisul Mic-Departe, ca perspectivă. CEL BĂTRÂN, de deasupra Diluviului – rămânând, mereu  –  Paradisul…

III-“Pe San Giovanni, padrone mio!”  –  “Pe Sfântul Ioan, patronul meu!”(=Sfântul sub a cărui ocrotire stau şi cu care mă identific). Într-un moment sacral, într-un spaţiu sacral  –  şi numele trebuie să-şi reveleze sacralitatea: ION (Luca Caragiale) este, de fapt, Sacrul ION, al sacrei Loje a lui ION –  Loja Iohanică Românească, fixată (sacral!) în Nordul Moldovei (al Împărăţiei Verzi, a Paraschevei-Venus  –  HIPERBOREEA).

*

Dar I.L.Caragiale şi-a mai marcat (într-un fel esenţial  – diferit ca expresie) transpersonalitatea onomastică: prin cristicul personaj ION, din drama Năpasta –  unică dramă, unic personaj-misteriu al transcenderii, sub masca sacră a Nebuniei.

Este evidentă confruntarea dintre preceptele Vechiului Testament – şi cele ale Noului Testament, soluţionarea stării conflictuale şi restabilirea DHARMEI COSMICE realizându-se prin emergenţa preceptelor Noului Testament:

a-se confruntă legea talionului, manifestă şi exprimată la nivelul principiului feminin acţionând în piesă (Anca), dar consimţită, în mod tacit, şi de elemente din cadrul expresiei umane a principiului masculine (Dragomir, Gheorghe)  –  cu hristicul autosacrificial al lui ION . Anca, total opacă la semnificaţia profundă, revelatoare de esenţă, a gestului autosacrificial al lui ION  – îi şopteşte “răspicat” lui Dragomir cel arestat prin NĂPĂSTUIRE: “Dragomire, uită-te la mine (el o priveşte) – pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!” Ca şi pentru farisei şi saduchei, epifania lui Iisus Hristos nu are relevanţă pentru cei încrâncenaţi asupra unui principiu al JUSTIŢIEI foarte strâmt înţeles  –  încorsetat de o logică sălbatică, joasă, meschină. JUSTIŢIA, neechilibrată de MIZERICORDIE  –  naşte mari bulversări în cosmosul interior al personajelor (fixaţii, coşmaruri, stări onirice etc.). Dragomir acceptă şi “achiesează” şi el la principiul Justiţiei Implacabile şi fără dubletul armonizator, esenţial  –  al împăcării prin POCĂINŢĂ (aspect esenţial al MIZERICORDIEI divine) : el aşteaptă, sub un chip sau altul, plata brutală, concret-materială, pentru uciderea rivalului în dragoste  –  DUMITRU CIREZARUL. Iar Dumitru, la rândul său, intră în profundă stare de complicitate cu asasinul  –  prin muşcarea/muşcătura braţului lui Dragomir  –  un fel de euharistie inversă – în care, în loc să se împărtăşească din harul ceresc, prin Duh Dumnezeiesc  –  îi înseamnă pe cei doi cu semnul Veşnicei Dihonii, cu semnele distinctive, pentru istoria umanităţii întregi  – ale lui CAIN, respectiv ABEL.

b-ION apare ca NEBUNUL  –  cel care nu e situate în ordinea “firescului” (veterotestamentar) uman. Picat din alte sfere, din alte rânduieli. Şi Iisus e categorisit de Ponţiu Pilat drept “slab la minte”. Căci aşa-zisa “normalitate” umană nu poate accepta ek-stasis-ul, “ieşirea din pielea” umană, şi situarea în trans-personalitate  –  ca pe ceva firesc, chiar necesar. ION vine cu două mituri fundamentale[7]:

I – MITUL BORBOROS-ULUI, prăpastia Gheenei (Prakrti) eterne: “Măi! …este la noi o ocnă părăsită…În fund e o baltă neagră…Dacă arunci o piatră-n fund, numa, de departe, din inima pământului, începe să auie, şi auie tot mereu, şi tocm-a doua zi tace, când zice Maica Domnului: destul” Această baltă, însă, ca o expresie a NADIRULUI AXEI POLARE COSMICE  – este doar pentru ilustrarea noţiunii de CĂDERE LUCIFERICĂ, de cădere fără pocăinţă. Îi spune ION lui DRAGOMIR, în primă instanţă, sub şocul aflării vinovatului (ADEVĂRAT!) de crimă: “Tu…eşti dracul! Dacă tu eşti dracul, de ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica Domnului?…or de ce nu mergi pe pustii locuri? Or de ce nut e întorci în fundul iadului? De ce?“ Ultimul DE CE?  – este sinteza dharmei cosmice: lumea este echilibrată polar prin situarea la ZENITUL  FIINŢEI – ARBORE SEPHIROTIC, a Cununii de Spini a Autosacrificiului ( ION îşi pipăie mereu CAPUL  –  care-l doare  –  de fapt, se încredinţează permanent de persistenţa semnului misiunii sale autosacrificiale: CUNUNA DE SPINI de pe cap, Cercul Larg (nu “Cel Strâmt!”) al înţelegerii semnificaţiilor Arborelui Sephirot  –  Arborelui Cosmic al Vieţii Spirituale)  –   şi, la NADIR, de prezenţa triadei demonice (care trebuie supusă operaţiei alchimice de transfigurare spirituală): Borboros (balta neagră)-Pustiu (pustiirea de conştiinţă asupra lui Dumnezeu cel Viu) – Fundul Iadului (punctul de unde, prin transfigurare spirituală, urmează, cu necesitate, URCAREA PRIN FÂNTÂNA CU APĂ VIE, la Lumina Feţei lui Dumnezeu).

II-În faza a doua a discursului său către Dragomir, ION dezvoltă MITUL AUTOSACRIFICIULUI NECESAR (pentru transfigurarea lumii): îi spune lui Dragomir despre cel care a păcătuit maxim, ucigându-şi tatăl şi băgându-l, “cu năpastă”, la ocnă, pe fratele său.Dar ucigaşul a înţeles misterul MIZERICORDIEI DIVINE ŞI MISTERUL EUHARISTIEI:  1 – “Vezi ce l-a învăţat pe el Maica Domnului, să vie la ocnă şi să spuie:eu am răpus pe taica, lui neica să-i daţi drumul, că nu e vinovat”   –  şi, despre acelaşi[8]: “E unul la noi la ocnă…Ce om bun, vere! Cum mă miluieşte el pe mine: mănâncă numai o fărâmiţă şi tainul lui mi-l dă mie!”

Euharistia ucigaşului şi falsului ucigaş, punerea în comun a PÂINII VIEŢII SPIRITUALE (veşnice)  –  se produce în contextul STĂRII DE FOAME PERMANENTĂ a lui ION. Este foamea de DHARMA, de armonizare, a ARBORELUI SEPHIROTH  –  prin echilibrare simultană, miraculoasă, a talerului JUSTIŢIEI cu cel al MIZERICORDIEI. Cum? Prin pocăinţă.Atunci când se va autosacrifica, eventrându-se, aruncând din el labirintul infernal  –  măruntaiele  –  şi, el va da CÂINELUI FENRIR  –  transfiguratorul-în-noitorul lumilor, FOAMEA i se va stinge: va apărea SETEA (aceeaşi cu a lui Iisus pe Crucea Golgotică) de se reintegra mai degrabă planului celest.

Iată cât de convingător şi în spirit cristic îi vorbeşte, acum, după parabola cu ucigaşul pocăit şi euharistic, ION lui Dragomir[9]: “-Vezi… Tu la ce n-ai venit să spui cum că Ion nu-i vinovat… Pe Ion l-aţi bătut în cap degeaba… Luaţi-mă pe mine. Ce-am avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar pe Ion lăsaţi-l, săracul(cu obidă adâncă) şi Ion s-ar fi rugat la Maica Domnului buna pentru păcatele tale… Vezi!… Vezi…”

Această repetiţie, cu dublă valoare (interogativă şi imperativă) a verbului vederii  – se referă la necesitatea revelaţiei MIZERICORDIEI  –  a veveriţei Maica Domnului. Căci fără Mizericordia-Maica Domnului nu se poate elibera omul de păcat, nu se poate sui, înapoi la zenitul divin, prin SALTURILE DIN CREANGĂ. ÎN CREANGĂ (simbolizând treptele iniţiatice)[10]: “Pe urmă, vere, m-am dus la fântâna de sub deal şi am pus doniţele jos…Ei! era frumos şi cald” etc.

Moartea lui Ion este, în fapt, atât  revelarea Zenitului Mizericordiei Marianice  –  cât şi şansa, oferită cuplului uman degenerate (Adam-Eva, degradaţi la Dragomir-Anca) de a înţelege sensul mizericordiei, pocăinţei,mântuirii[11]: “-Uite veveriţa!… colo sus… pe cracă (CREANGA DE AUR!)…uite-o! (Vrea să se închine şi-i cade mâna  –   în extazul suprem) Maica Domnului! tu eşti? tu mă chemi? … stai, că viu!… (Expiră)”.

Imaginea-simbol a crăcii-creangă trădează iniţierea lui I.L.Caragiale în Loja Iohanică, în care Ioan al Inimii era ION Creangă, în consubstanţialitate spirituală cu AMINUL-Maestrul)   -Eminescul-Lojei Iohanice. Să se observe şi că semnul CRUCII este abandonat în favoarea extazului  –  sau, mai exact, înglobat sintetic în starea de extaz –  viziune-transcendere a/în nadir(ului). Practic, ION Creangă şi Aminul Lojei Iohanice sunt urmaşii acelei COLLEGIA FABRORUM, despre care vorbeşte V.LOVINESCU[12] –  organizaţie secretă a “lucrătorilor spirituali”, care avea drept scop armonizarea reciproc-integrativă, a simbolurilor credinţei vechi cu simbolurile credinţei noi.

Tragedia (aparent – „drama”!) lui ION din NĂPASTA este tragedia existenţei atât individuale (I.L.Caragiale), cât şi a Lojei Iohanice Româneşti, din sec. al XIX-lea: oamenii nu înţeleg sensul autosacrificiului hristic   –  îl blochează pe Ion-Hristosul în FÂNTÂNA DINTRE LUMI (Cer-Pământ)   –  şi se blochează şi pe ei în borboros, în balta neagră a iadului, pe care-l întreţin cu o anumită savoare perversă. Orbul Dragomir începe, după litania de tip evanghelic a lui ION, să lumineze beciul propriei fiinţe, parcă încercând să pipăie uşorii Porţii Mântuirii. Dar în Poartă stă, neânduplecată, veterotestamentara ANCA, blocată pe talerul JUSTIŢIEI. Această blocare, fără perspectiva MIZERICORDIEI   –  va transforma JUSTIŢIA în NĂPASTĂ  –  iar năpasta într-un şir fără capăt al năpastelor. Nimic nu poate fi vindecat prin unilateralitatea tratamentului: dacă vindeci doar trupul, rădăcina spirituală a bolii înmulţeşte (aparent miraculos) atât rădăcinile, cât şi bolile.

ION e aruncat în PUŢUL PĂRĂSIT (părăsit de înţelegerea uman-spirituală)   –  şi totuşi, efectul gestului autosacrificial se răsfrânge, în pofida obnubilării întru rău a cuplului adamic degradat  –   peste lume: Moartea sa dezlănţuie ZORII, RUGĂCIUNEA COSMICĂ (UTRENIA) şi CLOPOTELE. Anca numeşte noroc această aparenţă coincidenţă între moartea autosacrificială a lui ION  –  şi utrenia cu bătăi de clopot. Nu: este DHARMA  –  legea cosmică a echilibrului, care se impune, peste ambiţiile şi întunecările demonice ale microcosmosului uman[13]:  “Toacă de utrenie… Ai avut încai noroc de moarte, Ioane, îţi trage clopotele ca la toţi creştinii!”

Anca n-a perceput miracolul: CUŢITUL din mâna lui Ion este, de fapt, CRUCEA GOLGOTICĂ  –   Aborele Sephiroth şi Axul Balanţei-THULE. Căci Ion nu se sinucide, la modul profan-ordinar  –  ci face gestul măreţ al autosacrificiului pentru deblocarea DHARMEI cosmice: el vine din MUNTE (OCNA GOLGOTICĂ) şi se întoarce în  MUNTE(VÂRFUL COPACULUI COSMIC, ULTIMA CRACĂ A VEVERIŢEI-MAICA DOMNULUI)[14]: “Nu puneţi mâna!… Să nu daţi!… Ion a murit! (se smuceşte şi le scapă, se repede la tarabă, ia un cuţit mare şi ridicându-l în sus măreţ:) Nu puneţi mâna!… Ion merge la Maica Domnului (…) (Ion cu figura radioasă, reapare ţinând în sus cuţitul plin de sânge, face doi paşi şi se prăbuşeşte, amândoi se reped la el şi-l ridică)” .

Traducerea exoterică a scenei esoterice, pe trei sferturi mute, jucată ca MISTERIU, iar nu ca simplă piesă de teatru: “Să nu pună mâna nimeni dintre spurcaţi, să nu spurce jertfa supremă.Eu mă ridic spre măreţia Mea   –   care este măreţia Spiritului Transpersonal, Divin. Fiinţa umană trebuie să fie renăscută de Pântecul Sfânt al Maicii Domnului, pentru a putea căpăta viziunea divină şi a putea atinge cu mâna pe Dumnezeu. Sângele Crucii şi Sângele Meu sunt una   –   şi scăldaţi veţi fi în acest sânge, chiar împotriva voinţei voastre. Eu fac doi paşi, în calitate de călăuză divină  –    oameni orbiţi de patimă, faceţi-l pe-al treilea, ca să renaşteţi puri.”

MĂREŢIA, IRADIEREA LUMINII FEŢEI, EXTAZUL SUPREM pe care le arată-exprimă fiinţa ION-ului   –   fac din el o hieroglifă cristică, iar din piesă un misteriu al mântuirii omenirii, prin depăşirea atitudinii primitive, involutiv-spirituale, a veterotestamentarismului. De ce a scris I.L.Caragiale această piesă? Probabil pentru că ea, şi nu altă piesă   –   nu este teatru, ci este BULETINUL IDENTITĂŢII SPIRITUALE A  LUI  I.L.Caragiale. Căci I.L.Caragiale este ION Nebunul   –   adică cel ce cunoaşte dharma şi, chiar dacă vine în casa omului, degradată până la casa-borboros   –   are tăria să privească borborosul şi să vadă dincolo de borboros. Aşa, doar, se explică diferenţa între intoleranţa ştiutorului şi revelatorului încălcărilor dharmei (cf. şi intoleranţa lui ION din povestirea Ion...)    –  scriitorul I.L.Caragiale   –   şi toleranţa, aproape excesivă, exprimată (faţă de lumea lui alde Dragomir sau Anca) de către omul-I.L.Caragiale (iniţiatul Lojei Iohanice Româneşti)   –  exprimată  în scrisorile către Al.Vlahuţă, unul dintre prietenii cu care a întreţinut o corespondenţă relativ abundentă.

Doar un membru al Lojei Iohanice Româneşti poate  avea o atât de sintetică şi, în acelaşi timp, aparent antitetică (dichotomică) viziune asupra lumii. O viziune care trădează SCHIZOFRENIA SACRĂ, de care suferă orice iluminat spiritual, iniţiat. Dar, mai cu seamă, cel care a avut, poate, cea mai ingrată misiune: de a înregistra, analiza, condamna, prin opera-Logos   –   încălcările dharmei cosmice de către poporul român   –   pentru ca, apoi, cu concursul tuturor membrilor Lojei Iohanice Româneşti (inclusiv el însuşi, I.L.Caragiale), să producă Yantrele (gesturile ritualice) şi Mantrele (vibraţiile ritualice, restauratoare ale AUM-ului) necesare actului soteriologic, exercitat asupra Neamului Românesc. Să păstreze, în Neamul Românesc, forţa “limpezitoare” a CREDINŢEI[15]: “Frate Vlahuţă, în vremea asta aşa de tulbure, de acră şi de lipsită de orice credinţă, rostul literaţilor ar fi, cred eu, s-o limpezească şi să-i inspire un pic de credinţă”(s.n.).