Forţat de împrejurări, după ce am îndurat vreme de două ore un frig crunt în gară la Timişoara pe scaunele acelea lucioase şi neîncăpătoare, cu căruţa de bagaje după mine, aşteptând ora plecării trenului spre Arad, mi-am luat boscârţele în spate, în faţă şi în mâini şi am intrat în sala de aşteptare.
Evit să o fac de obicei. Deşi trenul era tras, nu îţi puteai lua bilet decât după ora trei. De ce, nu mă întrebaţi. Aşa îmi comunicase doamna de la ghişeu prin geamul de sticlă măturându-şi de zor înăuntru. În fine, oricum, abia la patru treize’şi ceva o lua din loc trenul meu, aşa că mai aveam. Era doar unu şi ceva.
No cameras, please. Într-o zi lucrătoare, noaptea târziu, când e trecut deja de miezul nopţii, orice gară goală arată părăsită, orice pungă care flutură în vânt îţi poate părea a fi o ameninţare, orice sunet pe care îl auzi te sperie. Fără oameni, fără trenuri, anunţuri din megafoane şi controlori, totul pare staţionar. În acea noapte, peisajul galben al luminilor la care orbecăleam citind era completat de femela care îşi alăpta căţeluşul şi se juca cu el în centrul gării. Ce scenă… Înduioşător, nu-i aşa ? Mi-am scos repede camera, lăsându-mi ghiozdanul pe jumătate deschis, moment în care, de nicăieri se apropie de mine un boschetar să mă roage insistent, furios, repetitiv şi aproape deranjat să nu filmez. Iniţial m-am speriat, crezând că voia să atenteze la conţinutul rucsacului. Văzându-l însă inofensiv, frecându-şi mâinile de frig, dând autist din cap în stânga şi în dreapta, purtând o căciulă supradimensională ce-i accoperea sprâncenele şi care mi-l readucea în faţa ochilor pe Axinte, cu vârful acesteia căzându-i în faţă ca la un ştrumf, i-am replicat că este spaţiu public şi că nu este interzis, încercând să îl calmez în acelaşi timp. Mă gândeam la ipoteza: ,,Poate-s câinii lui sau aşa vrea să creadă şi simte că are drept de proprietate asupra lor.’’ A plecat şi s-a întors înapoi fâstâcindu-se după nici cincisprezece metri parcurşi să-mi spună motivul, evident preocupat de acest lucru minor. ,,Da, e spaţiu public, dar vezi tu, aici sunt boschetari, iar tu ai o cameră. De aia îţi spun, las-o jos, pune-o în husă şi vezi-ţi de bagaje.’’ Înţeleaptă remarcă, pentru că, spre surprinderea mea, fără să îi văd, doi oameni ai străzii dinspre ieşirea gării mă filau atent, sau mai bine-zis erau foarte atenţi la obiectul pe care îl manevram din butoane. Cine ştie câte furturi şi multe altele văzuse cel ce mă atenţionase la viaţa lui boschetând. prin gară. Aşadar, m-am abţinut.
Waiting room. Sala de aşteptare era plină. Am intrat, mi-am eliberat umerii de genţi şi m-am aşezat pe un scaun care stătea să cadă, desfăcut din ţâţâni. Lângă mine, o doamnă rezolva integrame. Un domn plescăia şi scăpa mâncare pe jos, fredonând cu gura plină o manea sârbească pe care o asculta de pe un walkman (de când nu am mai văzut unul), învârtindu-se periodic prin sală în cercuri de vals, mormăind vocale în loc de versuri. O bătrână suspina cu capul în mâini, probabil terifiată, iar altul tuşea convulsiv. Din colţul opus mie, un fanatic religios (din câte-mi dădusem seama, penticostal) echipat cu folii de plastic şi icoane, mai pe la patruze’şi, predica ca o moară stricată despre Iisus întregii săli, asemenea unui pastor căruia ai crede că cineva i-ar fi luat minţile. Hăituia oamenii, deranjându-le liniştea, batjocorindu-i, îi provoca neobrăzat cu ofense, mustrându-i, blestemând, lamentându-se frustrat. ,,Beşinosule, uită-te la tine cum dormi. Te doare-n cur aaa? Păcătosule. (…) Căci eu sunt corabia, iar tu eşti epava ! Nemernicule ! Că nu ai ruşine. ’’ M-am enervat şi l-am rugat să nu mai vorbească despre aproape, având în vedere că el se răstea zeflemitor şi cu ură la toată lumea. Ultragiat, s-a aprins repede şi a devenit incoerent, luându-se copilăreşte de faptul că purtam ochelari. ,,Poftim ? Ce ai spus ? Ce ai spus filozofule ? Te crezi filozof, filozofule, cu ochelarii ăia pe nas? Filozofi sunteţi toţi.“ Prin urmare l-am ignorat şi m-a lăsat în pace, clocotind totuşi, neaşteptându-se la o replică potrivnică din partea căruiva. Mi-am adus aminte însă că în urmă cu doi ani îl găseam tot în sala asta prăpădită de aşteptare, la fel de rătăcit. De parcă încăperea respectivă ar fi un labirint fără scăpare. Adevărul este că sala aceasta a devenit un rai al boschetarilor timişoreni.
Thriller. Aici, timpul capătă alte valenţe. Sunt oameni care aţipesc împreună, sforăie şi ai impresia că stau acolo de o veşnicie, fără să aştepte vreun tren, ci eventual sfârşitul lumii. De parcă s-ar afla la un miting pe viaţă. Şi stau toţi înghesuiţi unul într-altul (deşi înăuntru e cald), îmbrăcaţi identic, în haine spălăcite, sacouri, în jersee şi treninguri de sport contrafăcute, cu bluze în trei rânduri şi paltoane pe deasupra. Ai avea impresia că eşti chiar singurul care are ca scop aşteptarea plecării unui tren şi că tot restul oamenilor din jurul tău sunt nişte stafii, nişte suflete pierdute care bântuie camera ca fantoma din staţia de metrou în filmul ,,Fantoma mea iubită’’. Momentele de linişte sunt piperate cu zâzâitul electric şi apăsător al neoanelor, cu respiraţia grea a persoanelor, după care din nou se mai găseşte vreunul să scuipe câte o flegmă, expectorând-o zgomotos sau să tragă din punga de aurolac, fâşâindu-i plasticul. Te simţi ca-n Thriller, toţi arată ca nişte zombi, cu pielea pământie, nespălaţi, cu straiele rupte, jerpelite şi izoprenele de staniol lucindu-le în bătaia neoanelor. Ai crede că sunt într-atât de bine îmbinaţi încât dacă ai scula unul de pe locul lui s-ar dărâma întreaga grămadă de suflete, ca nişte piese de domino.
*
Murdar, era. De mirosit, duhnea a toate lucrurile combinate ce îţi împut existenţa: aer închis (toţi tresăreau când cineva deschidea uşa), ciorapi, transpiraţie, putrezeală, gaze, îmbâcseală, mortăciuni, chiştoace stinse… Pe dinafara uşii mai vedeai din când în când patrula ciclică şi relaxată a unui grup de poliţişti, în timp ce un jandarm bine stătea de gardă lângă uşă. Rareori însă trăgea câte un ochi înăuntru să vadă ce se întâmplă. Era preocupat probabil să numere şinele de tren.
D-nul Lăzărescu. Din senin, un bătrân de vro’ 80 de ani a început să tremure şi să scoată sunete ciudate. Cu gura deschisă, vizibil chinuit, urla isteric de parcă nu putea lua aer. Cu palmele desfăcute şi privirile tulburi, îndreptate înspre tavan, asfixiate şi acestea, alunecase de pe şezut, prăbuşindu-se în spasme la pământ. Criză de epilepsie. Scenă şocantă în orice caz, mai ceva ca în filmele acelea cu exorcizări şi demoni. Răsucea din încheieturi şi învârtea din glezne, dârdâind inconştient. Unul dintre zombies s-a ridicat grăbit de pe scaun să cheme pe careva în ajutor. Eu nu mă puteam mişca, îngrozit, contrariat. Un poliţist tinerel aflat prin preajmă a chemat imediat ambulanţa, comunicând nenorocirea. Între timp, jandarmul îi verifica pulsul suferindului. Abia peste un sfert de oră dacă au ajuns şi paramedicii, îmbrăcaţi ca nişte infanterişti în roşu, brodaţi până la glezne cu reflectorizante. Putea omul să-şi înghită limba până atunci. Şi-au scos repede trusele de lucru, deschizându-le important ca pe nişte serviete Samsonite. Parcă erau nişte tehnicieni veniţi la depanat. Au dezbrăcat bolnavul de pantaloni, i-au dezbumbat nasturii de la veston şi i-au tras căciula de pe cap, lăsându-i craniul gol pe cimentul rece. L-au ,,tratat’’ acolo, pe jos, cu toată lumea de faţă. Haos, nebunie, România, şoc ! Cei de faţă se uitau de fapt la ştirile de la ora cinci in the making, la un spectacol penibil fără montaj. Dar se uitau ! Niciunul nu-şi ferea privirea ! Stăteau toţi să vadă, cu gâtul alungit înspre necazul vârstnicului. Nicio dovadă de compasiune, niciun semn de minimă intoleranţă la asemenea lucruri.
The technicians. Ba se uitau la panou, ba unul la altul, ba la bietul om. Parcă le era frică să-şi murdărească mănuşile de unică. Parcă nu voiau să îl atingă. Parcă nu ştiau ce trebuia făcut, şuşutindu-şi întrebători la ureche cine-putea-înţelege-ce-uri. Targa au adus-o să stea lângă el. Păi dacă îl puneau pe ea, trebuiau iarăşi să o sterilizeze, nu ? Adu iară spirt, curăţă… La un moment dat, au început să-l pălmuie zdravăn, adresându-i-se la per tu, strigându-i în timpane: ,,Moşule ! Beeei, nene ! Hai, scularea ! N-auzi ? Scularea am zis ! Trezeşte-te m-auzi ? Şi de încă patru ori bis.’’ După aceea abia au început să întrebe în jur cum îl cheamă pentru a-l striga după nume. Culmea, îl chema Iulian, sporindu-mi mânia. Parcă toate acum mi se întâmplau mie. Aproape că devenea personal. Cred că pe mine ar fi reuşit să mă resusciteze şi dac-aş fi fost mort, aşa le-aş fi ars vreo două înapoi peste faţă. Asta nu mai era lipsă de decenţă, asta era nesimţire pură, neruşinare îmbrăcată în haine frumoase de spital. Asemenea oameni nu ar merita la rândul lor strop de milă. Nu ştiu cu ce îi ajutau geamantanele metalice dotate cu ustensile (tensiometru, sticluţe, branule, perfuzii, etc.) luminate medical pe dinăuntru. Panoul futurist cu touchscreen care pâlpâia ca un radar, la fel, nu ştiu ce a capta.
În tot acest timp, omul suferea, zvâcnindu-se, îngăimând ceva printre buzele trase, imobilizat inuman cu bocancul de piciorul unui Steve Irwin care stătea deasupra lui şi îl apăsa. I-au făcut o amărâtă de injecţie, după care săracu’ s-a trezit. Desfăcut la prohab, învineţit de frig şi buimac, Iulian al nostru abia că şi-a revenit în fire şi a fost luat pe sus pe umerii personalului şi dus la maşină, probabil la Judeţean, căzându-i nădragii în vine. De acolo nu vreau să ştiu ce s-a mai întâmplat. Probabil ceva ce m-ar fi înfuriat şi mai tare. Jale, oricum, efectiv ! În urma lor, unul dintre poliţiştii care au asistat gură-cască la zarvă se juca fotbal cu fiolele de sticlă rămase pe jos.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.