Un reportaj german de pe unul dintre posturile naţionale îmi atrage în mod deosebit atenţia, căci nu am ocazia să văd aşa ceva zilnic.
Deci las de-o parte telefonul şi agenda pe care le port tot timpul cu mine şi mă aşez comod în faţa televizorului, cu ceaşca de cafea aburindă în mână. Tema reportajului este comunitatea creştină din Dubai. Preotul catolic este şi el de origine germană, se află în misiune deja de ani buni la faţa locului şi vorbeşte despre greutăţile pe care nici măcar nu le bănuisem, când prin mintea mea galopase gândul „trăieşte în ţările calde şi se bucură de soare în fiecare zi, în timp ce aici ploua şi ninge şi e frig… Ce norc pe el!” Dar iată, greu de crezut: turma sa este alcătuită din indienii şi pakistanezii care trăiesc în Dubai într-un fel de lagăr, constituit din nenumărate corturi. Reporterul, ca mulţi dintre nemţii ce nu-şi pot ierta încă istoria, face trimitere, în paranteză, la condiţiile lagărelor din alte timpuri… Deci cei care merg cât de des le permite timpul liber, să se roage la biserica catolică fără turn şi fără cruce pe exterior – doar se găsesc într-un stat musulman – sunt tocmai cei care trăiesc în condiţiile cele mai precare, duc lipsuri peste lipsuri, îşi vizitează nevestele şi copiii o data la doi-trei ani, căci mai mult nu le îngăduie timpul şi finanţele; cu alte cuvinte este vorba despre cei catalogati ca sclavi ai vremurilor moderne.
În cealaltă parte a reportajului, jurnalistul se îndreaptă spre nord-vest pentru a prezentata un şir de interviuri cu ateişti din Elveţia. Convingerea generală: imposibilitatea ştiinţifică de a demonstra apariţia minunilor, ridicolul ideii că lumea s-ar fi putut crea în şapte zile, intloeranţa multora dintre creştinii ce proclamă sus şi tare „biserica mea este mai bună decât a lor”, teama pe care o provoacă afişele de pe stradă cu titlul „Iisus te caută” şi aşa-zisa flexibilitate a liberilor cugetatori care cer ca asemenea afişe să fie interzise. O tânără vorbeşte despre calul ei, spunând „când îmi merge prost, prezenţa lui mă linişteşte. Dacă aş crede în Dumnezeu, ar trebui să dau vina pe El pentru evenimentele negative din viaţa mea, dar pe cal nu pot da vina. El este tot timpul lângă mine, mă ascultă, şi în felul ăsta mă ajută să îmi depăşesc problemele.” Alt intervievat îşi petrece timpul liber în concedii la munte şi laudă magia naturii, nu dintr-o perspectivă religioasă ci din punctul de vedere al magnetismului demonstrat ştiinţific dintre om şi natură.
Reporterul se opreşte aici, abia la sfârşit aflu că emisiunea fusese un episod din ciclul „Creştinismul pe glob”.
Şi la uşa minţii mele bate din nou întrebarea: ne agăţăm de Dumnezeu doar când suntem la ananghie? Pakistanezii şi indienii care nu au niciun drept într-un stat arab, care sunt priviţi ca nişte paria, care muncesc zi lumină, au nevoie de o evadare, iar religia este singura pe care şi-o pot permite. În schimb în lumea europeană, atât de modernă, există multe alte supape… Acestea, la rândul lor, pot fi interpretate din diferite puncte de vedere: pot fi văzute ca expresii artistice ale relaţiei cu divinitatea, că însăşi sămânţă a dumnezeirii, că deconectarea de la un cotidian încărcat de obligaţii şi stres ori posibilitatea de a consolida relaţii sociale, şi lista ar putea desigur continua. Fără îndoială că nu vom înţelege niciodată în proporţie de sută la sută de ce un pakistanez devine creştin în condiţii de sclavie, la fel cum nici el nu va înţelege că cineva ar putea vorbi cu un cal, fără să se întrebe cine l-a creat. Pe fiecare dintre noi îl împinge un alt motiv spre creştinism sau spre ateism, iar unii dintre noi vor simţi vibraţia vocii lui Dumnezeu în foşnetul unui copac, iar alţii vor spune că ştiinţa poate explica în termeni logici cum funcţionează această vibraţie.
Dar ceea ce mi s-a parut cel mai interesant este cum s-a ajuns la această scindare de drumuri. Am parcurs o cale lungă în evoluţia noastră ca fiinţe umane şi privim legătura noastră cu Forţa Supremă prin ochii acestei evoluţii, ceea ce este de la sine înţeles. Cu sute şi chiar mii de ani în urmă, când nu se cunoşteau toate sensurile noţiunii de „ştiinţă”, credeam şi atât. Iar acum purtăm în spate cercetările şi succesele atâtor generaţii, pionieratul infinitelor descoperiri ai căror părinţi nici nu bănuiau întinderea consecinţelor muncii lor. Trăim în strânsă legătură cu epoca noastră. Chiar dacă nu întotdeauna putem pătrunde cu mintea tainele prezenţei noastre aici şi acum, nu se poate spune că ele nu există, sau că sunt greşite.
Străbunica mea nu s-ar fi gândit niciodată să chestioneze existenţa lui Dumnezeu, iar daca i-aş fi spus că nu se poate demonstra, şi că nu L-a văzut nimeni, m-ar fi întrebat „Da’ ce, tre’ să-L vezi, mamă, ca să crezi?”. Şi mulţi ar răspunde astăzi, cu convingere „Da!” Şi poate ar fi tentaţi să învinovăţească veacurile de dezvoltare pentru această necesitate a creierului de a argumenta totul. Poate ar spune „dacă mă năşteam şi eu în 1800, nu gândeam aşa, dar nu am ce face, aşa gândeşte generaţia în care trăiesc, şi nu-mi rămâne decât să mă integrez”. Unii dintre cunoscătorii Sfintelor Scripturi ar argumenta, probabil: „uite cum se vede că nu a citit Biblia, că dacă ar fi citit, ar fi ştiut ca fericiţi sunt cei ce cred fără să vadă. Generatia asta nu mai stie să citească Biblia, citeşte altele”.
Într-adevar, „altele” citeşte generaţia aceasta, căci tendinţa generală este de a ajunge cât mai sus. Dar ce înseamnă „sus”? Ne îndreptăm spre nord-vest? Odată ajunşi „sus” ne vom supune acestei dispoziţii colective, ce pare a nu ţine cont de graniţe teritoriale şi care se strecoară pe furiş în minţile noastre şi ne îndeamnă să condamnăm timpurile în care trăim şi să afirmăm cu tărie că acum cincizeci de ani era mai bine? Sau am vizualizat întregul tablou şi ne asumăm cu mâna pe inimă consecinţele, acceptând ca fiecare pas în întuneric poate fi unul spre lumină? Dacă este aşa, nu putem decât să ne manifestăm în fiecare clipă recunoştinţa de a trăi într-o lume extraordinar de modernă, în care informaţia circulă cu viteza gândului, în care Dalai Lama ne sfătuieşte să îi învaţăm pe copiii noştri să îşi descopere adevăratele valori în ei înşişi, în care fizica cuantică demonstrează chiar în aceste momente ceea ce străbunii noştri stiau deja. Cumva, parcă tentaţia de a critica modernismul, începe să se topească…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.