Naţiunea Daco-Română, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre Naţii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în bocete şi psalmi, în jale şi hori, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii, dar şi sub apoteoza Învierii.
Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în nădejdea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa pătimirii, întrupată în: vânzarea, trădarea, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, calvarul Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Maica Teodosia (Zorica) Laţcu a fost fiorul şi fascinaţia “Mişcării gândiriste” şi Petala de dor a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Părintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasă obârşie a venit în taină ca un acatist al voinţei, pe un vălmăşag de Doine. Te vindem iar cu sărutări viclene,/ prin nepăsare oarbă şi prin lene./ Te biciuim cu vorbe de ocară,/ Te pălmuim cu ură ca de fiară./ Te adăpăm cu suc de-amărăciune,/ din pofte rele şi din stricăciune./ Te ţintuim pe cruci de nedreptate,/ prin cuiele uciderii de frate./ Iar împletim blestemele de tată,/ să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată./ Tu iarăşi zici, în blânda rugăminte:/ ”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”. (Golgota).
Gânguritul ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminişuri de pădure. Cerdacul surâsului a îmbrăţişat-o ca pe-o chemare şi nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeului dorinţei. Tresare şi se înfioară în faldurile învârtoşatului destin, care a pus soroace răscrucilor. Iureşul eternei goane a dorului s-a desprins semeţ în azurul cântării.
Înspre tărâmul celălalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ dar am văzut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci…/ Părea tot locul ţintirim,/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar./ Şi cruci de-argint şi de oţel,/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O cruce mare strălucea./ Sub gruel ei un Om zăcea./ -Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?… (Crucile).
Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în marş. Şoaptele inimilor de Mame licăresc ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trece-n hlamida de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Scuipările se prefac în lacrimi de ceară, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndrăgostită de mărgăritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutaşii păzesc lumina podidită din Îngeri. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi. Atotfrumoasa Maria cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit îmbătată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, îmbrăţişând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Viţei de vie, iar untdelemnul s-a împărtăşit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de aur strălucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr. Suliţa s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei păci. Ţarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorţi Viaţa. Mironosiţele tămâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpăna morţii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu există moarte decât Trecere.
Un drum, ostaşi, o cruce. Şi sub dânsa,/ sfârşit de lovituri şi de ocară,/ E Fiul Tău. Cu încolţiri de fiară /mulţimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a./ S-au revărsat tălăzuiri de ură,/ să pună stavilă iubirii sfinte,/ Şi i-au stropit şi faţă şi veşminte,/ cu vorbe grele, ca o lovitură./ Dar n-au ştiut călăii taina lină,/ care-I dădea spre Golgota răbdare:/ căci scrisă este taina asta mare./ În Duhul Tău cu raze de lumină./ Ei n-au ştiut că orice lovitură/ şi Tu o porţi pe Trupul Tău Stăpână,/ de aceea doar putut-a să rămână/ Lumina neclintită-n val de ură./ Durerea toată se-mpărţea în două,/ şi asta este tainica răbdare,/ de aceea poate-n muta închinare,/ un iconar Te arată astfel nouă./ Străpunsă eşti şi Tu de răni. Pe frunte,/ şi Ţie spini-Ţi împletesc cunună,/ mulţimea şi asupra Ta, Prea Bună,/ aruncă glodul greu, de vorbe crunte./ Cum stai între femei înlăcrimată/ pe Tine Maica celui Răstignit,/ Te-a arătat ducând, abia simţit,/ spre Golgota, o Cruce luminată. (Spre Gogota).
Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doină, învăluindu-i mirarea în bulgării din zori (Zorica). Vibrarea a pus rămăşag pe mirajul luminii, ca izvorul de viaţă zburat în cuib de cuci. Pe covorul răbdării şi-a mânat bidivii gândului în trap de chimvale. O dâră de zbor i-a adus un trecut de văpaie, trudit în rapsodiile de veacuri, frământându-i mireasma în pâine şi cuvântul în potirul binecuvântării. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odrăslit crucea în Mugurele-nvierii.
Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion,/ Şi pentru cine- aduceţi în vasul vechi arome,/ De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome/ Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?/ Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit/ Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma/ Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma,/ Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit?/ De ce să-I strangeţi braţul cu patimă la sân?/ Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale?/ Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale/ Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân?/ Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul prea curat./ Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,/ Mai alb decât potirul cu binecuvântare,/ El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat./ Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu,/ Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta Cină./ Din coasta Lui ţâşneşte izvorul de lumină,/ Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu./ Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu/ Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece/ Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu./ Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion,/ Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,/ De jealea cui veşmântul şi l-a cernit Salome,/ Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?/ Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii/ În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire,/ Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Buna-Vestire/ Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii./ Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc,/ În glas de alăute şi-n sunet de chimvale./ Din suflete, făclie aprindeţi-I în cale,/ Că-n veci Lumina lumii scapă de sub obroc./ În imn de biruinţă, copile din Sion, gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome,/ Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome/ Şi stih de bucurie răsune în Chedron. (Prohodire).
Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi se mai vând încă. Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi, florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă. Pe ţarina soartei sale s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească. Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului mărgăritar, şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă şi setea şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.
As`noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist./ Mâinile Lui păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca nişte păduri./ Luna-L spoia cu argint pe veşminte,/ argintându-L pe mâini vechi spărturi./ M-am ridicat de sub pătura sură: -Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac…/ A sta lângă mine pe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâna Ta./ Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,/ parcă purtase lanţuri, cândva…/ Oftând, Şi-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libărci./ Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase/ se lungeau pe zăpada Lui vărgi./ Părea celula munte, părea căpăţână,/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână, /şi am dormit o mie de ani…/ Când m-am trezit din grozava genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/ numai Iisus nu era nicăiri…/ Am întins braţele. Nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul. Niciun răspuns./ Doar razele reci ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au împuns./ -Unde eşti, Doamne? – am urlar la zăbrele./ Din lună veneau fum de căţui./ M-am pipăit, şi pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…)
Tăiş de fulger scapără-n ochiul conştiinţei, la jalea ţării sfâşiate şi viforâtele gânduri beau cupa amară oferită de hămesitelor haite. Neamul sângeră, ţara oftează, iar moartea hâdă pândeşte orice uşă, orice portiţă. Foamea s-a cuibărit printre lanţuri, iar setea s-a zăbrelit în nesomn. Şoaptele celulei par un cântec de mlaştină, iar văzduhul se scutură autumnal peste temniţă. Aiudul devine altarul tinereţii României şi ruga, Vecernie şi Cântec de luptă. Pune metanie nădejdii pentru atâţia care se tot duc… Pe răbojul vieţii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se şterge din primăvară şi vară, căci se tot apleacă peste ei câte-o ramură de spini.
Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei,/ ascult, ascult/ cum sângele temniţei, ca un mare tumult,/ ca un geamăt abrupt,/ curge pe dedesupt,/ curge torent de veninuri amare,/ ţinut în pământ sub zăvoare./ Sângele temniţei, prizonier,/ gâlgâie`n cruntă durere/ pe sub piatră şi pe sub fier,/ pe sub osândă, pe sub zăcere,/ prin subterane artere./ Lipesc urechea jos şi-l aud:/ uneori fierbe cu muget fierbinte,/ plânge, plânge în fund de morminte…/ Alteori ţipă, sălbatec şi crud./ ca o aprigă poftă de viaţă,/ sau şuieră-a ispită răzleaţă./ cu brânciul ei aţâţător/ la jaf, la omor…/ Sub marii amari bolovani,/ cineva urlă de o mie de ani,/ cineva cantă de-un veac,/ cineva n-are geamăt, nici leac,/ altul cheamă şi cheamă,/ altul blesteamă,/ altul cu`ntreg cuţitul/ ucide granitul…/ Sub marii, amari bolovani,/ sângele temniţei fierbe de-o mie de ani./ Aud, aud,/ cu urechea pe piatră plecată,/ gârla lui răsculată./ Îi simt, îi simt/ smoala aprinsă, fonta lichidă,/ otrava toridă./ Şi carnea mea trosneşte deodată,/ din zăvoare drăceşti,/ prin mădulare să se deschidă/ ca nişte uşi, ca nişte fereşti:/-Intră, sânge al temniţei, intră./ vino din funduri nepământeşti,/ vino să mă cotropeşti…/ Îl chem., îl chem, iar şi iar,/ şi sângele temniţei vine,/ vine şi urcă în mine,/ clocotitor de pojar./ Sângele temniţei urcă în mine/ cu neodihnitul lui zvon,/ din fier, din iad, din beton…/ Şi sângele temniţei sparge belciuge,/ şi urcă în mine şi muge,/ şi fierbe şi geme şi plânge, -/ crâncetul temniţei sânge./ Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat,/ şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, -/ şi cântă, pe urmă, roşul torent/ se trage din mine, îndărăt, în ciment,/ cu sângele temniţei greu /mă trag din mine şi eu,/ şi plec cu el, grozavu-i şuvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temniţei)
Doinele-n cârje colindă munţii plini de revoltă. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridică. Salcâmul de lângă fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele morţii zidesc catafalcul plecării… Patima urii devine colind al iertării, iar Sângele temniţei, rod pârguit pentru cules îşi primeneşte ofranda. Pământul înroşit cu vieţi nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii căntă imnul celor ce s-au dus.
Morminte dragi, lumină vie,/ sporite-ntruna an de an,/ noi v-auzim curgând sub glie/ ca un şuvoi subpământean./ Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii,/ că ţara arde de morminte/ cum arde cerul de făclii./ Ascunse-n lut ca o comoară,/ morminte vechi, morminte noi,/ de vi se pierde urma-n ţară,/ v-o regăsim mereu în noi./ De vi s-a smuls şi flori şi cruce,/ şi dacă locul nu vi-l ştim,/ tot gândul nostrum-n el v-aduce/ îngenuncheri de heruvim./ Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,/ morţi sfinţi în temniţi şi furtuni,/ noi ne-am făcut din voi icoane/ şi vă purtăm pe frunţi cununi./ Nu plângem lacrimă de sânge,/ ci ne mândrim cu-atâţi eroi./ Nu, Neamul nostru nu vă plânge,/ ci se cuminecă prin voi. (Imn morţilor).
Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirică. „Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus 4 ani de condamnare politică şi interdicţia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum Canalul Morţii, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmpărat şi a transformat Canalul în Poemul pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă. Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele-n cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermacate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa să-şi suie peste Carul Mare. Din şuvoiul regal al Danubiului şi-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.
O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu ştiu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund,/ ar da de mari palate-mpestriţate/ şi de bordeie-ascunse sub pământ,/ dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt./ O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii şi mălini,/ ne-am ridica încreştinaţi pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini./ Şi zornăind cătuşele commune/ ce-au ruginit în temniţele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor./ Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă /mai grea, pe pieptul altei seminţii./ Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă,/ privim zadarnic înăspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă /ne sunt de lipsă scuturile-acum./ Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut./ Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării/ îţi mulţumim de codri şi de grâu, dar ne revoltă, Doamne-al îndurării, /că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu… (Răstignire).
A aşteptat cel mai mult inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvăntului înfipt în credinţă a sfărâmat glodul existenţei tenebros, înfiripând zenitul.Luminişul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.
Ai noştri dorm în suflet cu genuna,/ dar măna cui îi mângâie prin vis,/ că-n locul frunţii lor de totdeauna /parcă-nfloresc petale de cais?/ Un înger alb-sau liniştea se-aude?/ Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mister./ Abia sunându-şi lanţurile crude/ se-nalţă toată temniţa la cer./ Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă,/ ar învia, dar încă n-are semn-/ şi crucea-ntinde braţe de osândă/ cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).
Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite şi le-a-ndurat veninul din mustul suferinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-a dăltuit glasul de-aramă să-mplinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă. Din pecetea îndurărilor şi-a făcut trâmbiţă şi-n fiecare cuib de lumină a odrăslit mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.
Hristos a înviat prin temniţi şi galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creşte marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată ţara./ Hristos a înviat peste lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate./ Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară./ Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii./ Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine,/ şi să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată ţara, mâine. (Hristos a înviat).
Demetrius Leontieş, medicul fără de-arginţi, a suit urcuşul demnităţii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevăr. Cu fiecare frângere binecuvântată, poporul a pregătit în sânul său un mugure de Voievod, pentru a pregăti calea izbăvirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul jurământului de credinţă al Elitei creştine abia înflorite ce avea să rodească. Sub steagul celui mai falnic s-au dăruit cu toată primăvara lor, cu toată mireasma şi cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate năzuinţele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecăţile, toate amăgirile, toate orgoliile şi s-a semănat sămânţă bună pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semănat neghina, au învrăjbit şi-au aţâţat pârjolul, pregătind oţetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea şi defăimarea, neştiind că la capătul lor sus pe cruce se aşează slava Învierii.
În clipa când te-au pironit pe cruce/ S-a rupt istoria romană-n două…/ Cu “omul nou” începe era nou,/ Iar jertfa ta, e-a Neamului Răscruce…/ Pe cei uitaţi în funduri de istorii/ -cohorte mândre de viteji străbuni-/ Sub flamura Legiunii tu-i aduni/ Şi-I preamăreşti, cu ale tale glorii…/ Trecutul a-nviat din nou prin tine./ Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul/ În fapte de-adevăr, frumos şi bine,/ Va fi ca semnul vieţii prins la sân./ Prin veacuri, te va adora poporul,/ De-acuma, pân-la ultimul Român!… (La răscrucea Neamului).
Vasile Blănaru-Flamură, turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele străvechi, devenind neputincios în scrâşnete şi ură. Aşa şi-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de argint şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.
Ne târâm paşii printre mărăcini şi-n ocară:/ e calea pe care o suim cu străbunii din veac./ Ne târâm anii osteniţi-surghiun, şi nici măcară/ nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac./ Ne târâm paşii peste răscruci magistrale,/ ca nişte nevolnici îmbătaţi de himere fără orizont,/ Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale?/ Şi de ce ne-am lepădat de ele ca Pilat din Pont?/ A căzut pe lespedea veşniciei o lacrimă, din miliarde,/ la capătul drumului de-atâtea ori înfrânt./ S-a despicat ăn două împărăţia iluziilor bastarde,/ iluziile, iluziile noastre şi ale celor ce nu mai sunt./ S-a desprins din infinitul vărstelor milenare/ o fărâmă din fiinţa neamului ce trudeşte aici,/ pe bolta înălţimilor dure s-au aprins felinare,/ iar sub catapiteasma spaţiului mioritic ard licurici,/ să stingă văpaia speranţelor noastre, descântec, cu zările./ Nici bocet, nici ură, nici murmur, nici lacrimi nu vrem./ Ale noastre sunt potecile fără întoarceri, uitările,/ şi calea lactee şi crucea Golgotei şi tot ce-navem./ Ale noastre au fost văpăile mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru ţară s-au cimentat în amar;/ de-am sărutat obrajii Neamului cu buzele de cremene/ ale noastre au fost sângerările şi geamătul nostrum plenar./ Atunci, o ţara mea-osândă! Ţi-am făcut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate şi cer înstelat, să le poarte copiii copiilor noştri de azi şi pentru ele/ să nu mai moară nimeni tras pe roată şi nici strangulat./ Nimeni pentru o bucată de pâine în lanţuri să nu mai fie,/ nici minciuna să nu mai stea la masă cu foştii iloţi,/ Pentru tine am cântat căndva, împreună, iubirea, Daco-Românie,/ Adevărata iubire de oameni şi dreaptă judecată pentru toţi./ Am învăţat să ne iubim neamul osândiţi fără vină,/ prin Iuda să pară vânzarea mai lesne, mai clar de-nţeles,/ nici blidul de linte, nici arginţii-n rugină,/ ci-n locul lor, o, ţara mea! Doar prigonirile am ales./ Să stingă văpaia speranţelor mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru ţară cimentate în veac/ şi, sărutând obrajii Tăi, Doamne, cu buzele cioplite din cremene,/ ne vom reîntoarc-n istorii la capătul suferinţelor ce tac… (Golgota iluziilor).
Obsesia trecutului s-a revoltat odată cu primii fulgi care au căzut cu resemnare pe noua Golgotă. Şi-a luat ultimul dor din ruga îndurărilor devenind colindul încătuşat. Memoria i-a devenit bocet în Zarcă, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamnă i-a prefăcut cuvintele într-o rapsodie eminesciană. Peste Cruciaţii tristelor întoarceri cad consolări şi stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primăvara ca o aducere aminte răspândeşte mireasma Reginei nopţii. Pe cărarea unei ierni ca o cronică rimată, suie Robii la cer în cadenţă lirică. Fiecare sătuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane şi-a răspândit peste resemnarea îndurărilor lor de pe cruce o fărâmă din slava Sa.
Şi la noi a intrat într-o zi în celulă,/ în celula morţii, la Jilava Iisus,/ Iisus din Icoane;/ ne era frig şi foame destulă./ I-am sărutat mâinile bătute-n piroane/ şi plângând i-am spus: “Dă-ne, Doamne o fărâmă din slava Ta,/ din resemnarea îndurărilor de pe cruce/ şi în ispita disperărilor nu ne duce,/ ca orice hulă/ s-a putem ierta”./ Ne-a privit, ne-a mângâiat şi s-a dus,/ aşa cum se duce un vis în mister,/ în nenţelesuri pornite spre cer,/ şi noi am plans, căci totul era plângere/ şi înfrângere, Iisus./ Apoi ne-am rugat ca lanţurile reci/ să nun e mai doară/ a mia oară/ şi ura cumplitelor zile-n tortură să moară/ în veci de veci./ Şi celula noastră, a morţii, în ziua aceea,/ a luminat ca un rug aprins,/ cu mintea de necuprins,/ ca scânteia,/ ca rugăciunea ce alongă, din inimi tot Răul/ şi până noaptea târziu am aşteptat,/ am aşteptat năuci/ să vină cât mai repede călăul/ cimitirelor fără cruci,/ să plângă-n cântare de cetini Rarăul/ şi mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula morţii).
Ion Golea provenea din buchetul de ţărani înmiresmaţi de pe Târnava Mică. A crescut cu dragoste şi cu credinţă, strălucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptăţii Neamului. S-a dăruit cu toată fiinţa sa cerului divin şi pământului său drag şi sfânt. A plătit cu viaţa, curajul, demnitatea, credinţa şi dragostea sa. Cioplit din voioşia cristalină a cerului, Ion Golea a înmugurit în pădurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzaţia primejdiei, căci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor creştine. Şi-a încropit din descătuşări cărări de luptă pentru a deschide zările speranţelor. Şi-a zăvorât toate filele din albumul destinului cu peceţile credinţei Zilele sale, cenuşeresele, le-a mocnit în psalmi dreptăţii, le-a tivit cu raze şi le-a brodat primăverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presărat voioşia cu o luncă de flori. Neastâmpărul tinereţii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nădejdi de trandafir, risipindu-şi visurile rupte. Ca un potir de cer şi-a pregătit denia mare, cu fruntea lină şi catifelată scăldată-n picuri de lumină.
Se lasă noaptea peste sat/ grea, un munte de basalt,/ şi-n pas cu ea, din salt în salt,/ flueră vânt: s-a desprimăvărat…/ Pe uliţele lungi se mişcă,/ umbre-ntrupate, fără glas,/ din deal coboară`n ritm de pas,/ dăngăte ce din tăcere muşcă…/ E denie… şi-s multe evanghelii/ la slujbă, e Joia Mare;/ Iuda este gata de vânzare,/ Iar Petru azi e simbolu`ndoielii…/ Doar codrul înverzit suspină`n vânt/ de durerea proprie-i vieţi,/ căci mugurii sunt singurii asceţi/ cari ştiu să-şi ţină gruel legământ. (Denie, Joia Mare 1947).
Pe sânul rozaliu al primăverii se aude un glas de heruvim şi sus, Bolţile de borangic ale cerului se scutură peste cireşul amărui al grădinii. Privirea sa ca o iie aţintită pe liliacul înflorit se leagănă-n cântarea privighetorii, iar din lanţurile de tăceri şi-a nituit fulgere de-nvieri.
Din orga milioanelor de piepturi/ cresc psalmii biruinţii asupra morţii;/ sunt Paştile: e soare, cânt şi jocuri,/ Pe scene planetare de gând, se joacă însă tragedia sorţii./ Doamne, mi-e inima pădure de Golgothe,/ şi buzele s`adapă cu foc şi cu oţet,/ şi`n coasta lumii toate/ se`mplântă-al durerilor stilet./ De când din veşnicia fără ţărmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare,/ trec toate sub a suferinţei flamuri,/ şi glasul tuturor vueşte de`ntrebare:/ De ce numai prin moarte se învinge moartea?/ Şi greutatea pustie a mormântului?/ Şi uşa car duce în lumea cea/ plină de chinul luminii şi-a duhului? /De ce martirul îşi rosteşte ultimul discurs,/ prin gâlgâitul săngelui ce curge?/ De ce al vieţii tragic curs,/ Din Niagara morţii apale îşi strange?/ Pentru tot ce-I pe pământ există o`nviere:/ În mugurul tinereţii, în tinereţea anilor,/ doar pentru zilele pline de fiere,/ Nu găsim floarea grea de înviere a primăverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Paşti).
Virgil Maxim, luminător de neam şi de ţară şi-a închinat toate năzuinţele credinţei, sculptându-le candelă sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început şi-a plămădit cântarea, devenind un nuntaş al cerului. Isihia voinţei sale, ca un dangăt de clopot împresoară patima telurică a visului, răsfrânt în flautul ploii. Nădejdea trezită în cântecul mierlei s-a cuibărit în ciutele zorilor vestind sărbătoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape şi-a zugrăvit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pământului s-a rostogolit pe urmele paşilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertării. Vigoarea sufletului vioară răsună în răvaşul anilor albi, imnul tinereţii. Nopţile albe ale crezului său, trec pe lângă el în straie de nuntă, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregătind întâmpinarea Nunţii Cereşti.
Duh drept, Duh sfânt, Atotstăpânitor, domneşte peste mine,/ întru aceste Înalte şi Sfinte şi Tăcute zile, în care corcoduşii măceşii, porumbarii,/ şi-au pus pe frunte albul, parfumul, şi dulceaţa,/ împodobind mormântul-comun în care viaţa/ s-a îngropat de vie ca Viaţa lui Iisus/ Străjerii făcând pază în noapte minunată/ au aşteptat ca ucenicii furându-L/ să mintă că Iisus a înviat…/ Şi neştiind că moartea nu biruie Viaţa/ s-au prăbuşit cu-armura-romană la pământ,/ când Învierea-Vieţii dăduse Moartea…morţilor!/ Mărire lui Iisus şi Învierii Lui!…/
În Dimineaţa-Înaltă şi Caldă a Primăverii/ nici piatra, nici peceea, nici paznicii,/ nici Moartea n-au biruit Viaţa!/ Mărturiseau tăcute miresmele luminii/ împodobind mormântul… şi îngerul de pază!…/ De-aceea corcoduşii, măceşii, porumbarii…,/ şi-au pus pe frunte albul, parfumul şi dulceaţa…/ Vestind că-n moartea noastră este ascunsă Viaţa!/ Şi florile… Nu Mint! (Paşti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sînt vii…).
Petru Baciu, faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători, zăvorându-şi inima în spada Adevărului. Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinare Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam.
Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, păstrate în iubiri;/ uşor, pe nesimţite, ăn suflet năvălesc,/ trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc./ Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme/ m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme./ Sunt ţintirimul tragic,, cu morţi ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit./ sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume,/ în gropniţe commune ascunşi de cer şi lume,/ răsună-n piepturi stinse cantările de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!/ Nădejdea neînvinsă supune gândul trist,/ ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii…/ Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii. (De Paşte).
Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură. Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur. Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmi biruinţei, Liturghia Învierii.
Mi-i tristă această noapte, cu zornăit de fiare,/ m-apasă ca o piatră trecutul izgonit;/ vin amintiri din vreme şi calde ca un soare,/ vin să-mi aducă linişti din Templu zăvorât./ În „cuşca”unei dube ce duce viaţa mea,/ Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri…/ puterile-mi sleite de aşteptarea grea/ mi-adun, să mă-nsoţească în noaptea de-nvieri./ Strâmtoarea-năbuşită mă ţine pironit,/ stau nemişcat în rugă, tristeţile-mi supun,/ desprins ca dintr-un cleşte în drumul meu cernit,/ plutesc parcă aievea cu cântecul străbun./ Mă leagă – oboseala, îmi dă mereu târcol,/ lăuntric o lumină îmi curge ca un şopot,/ aleargă trenu-n noapte cu şuiere în gol,/ fărămiţând în aer făşii subţiri de clopot./ Când temnicerul mişcă vizeta, mohorât,/ o undă străvezie cătuşele-mi aprind,/ învăluit în umbră, în „cuşcă” surghiunit,/ eu chem. În preajmă morţii şi raze mă cuprind./ E noapte Învierii. Trăiesc fără să fiu…/ închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini până târziu,/ când eu cobor în Zarcă şi-n bezne iar mă-ngrop. (Noaptea de Înviere).
Peste giulgiul de lumină, Dorul şi-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântărilor, lăcrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria şi Fecioarele, Ucenicii şi Îngerii, Mamele şi Florile, Copiii şi Arhanghelii, Taţii şi Apele, Vinul şi Eroii, Păsările şi Muceniţele, Cuvioşii şi Cucii, Pâinea şi Crucea, Catapeteasma şi Codrul, Vieţuitoarele şi Magii, Păstorii şi Sibilele, Cireşii şi Sfinţii, Stelele şi Ostaşii, Albinele şi Martirii, Rândunelele şi Mărturisitorii…, Totul în Toate răsună de Imnul Luminii:
HRISTOS A ÎNVIAT !/ ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.