Reper: Marilena Rotaru –
Filmul „Întoarcerea lui Vintilă Horia” // TVR-1990
PARTEA ÎNTÂI. PERIOADA PRE – ARGENTINA
Din nefericire pentru om, dar din fericire pentru literatura universală Vintilă Horia s-a aflat în mijlocul „furtunii”, obligat fiind de vântul istoriei să găsească o cale spre libertate şi mântuire. Şi acum destui români se întreabă dacă poate fi iertat pentru păcatele tinereţii. Ca în nenumărate cazuri ale istoriei contemporane, criminalii zburdă liberi, iar cei chinuiţi sunt „prada” răstignirii. Pe cine a ucis realmente articolele pronaziste, profasciste ale lui Vintilă Horia din revista „Sfarmă-Piatră”? Pe nimeni. Acuzaţii de acest fel s-au îndreptat şi împotriva altor intelectuali români de marcă, deveniţi ulterior personalităţi în cultura lumii.
Cum au venit legionarii la putere (alături de Antonescu, în septembrie 1940), Vintilă Horia a fost eliberat din postul diplomatic pe care-l deţinea la Roma: asta-nseamnă că făcea parte din Garda de Fier, cum i s-a imputat în 1960, la câştigarea premiului Goncourt? Legionarii sunt îndepărtaţi de la putere în ianuarie 1941, Vintilă Horia revine în diplomaţie, acum la Viena. August 1944: Ion Antonescu este arestat, Hitler se-ndreaptă cu paşi repezi spre ultimul act al „piesei” pe care a regizat-o, România intră pe mâna sovieticilor. Vintilă Horia intuieşte pericolul şi se refugiază: în Italia post-Mussolini, în Spania lui Franco şi în Argentina lui Peron. Interesant este faptul că a trăit şi lucrat (în afară de Franţa, să zicem!) în ţări care au simpatizat cu fascismul. Să fie şi destinul?…
Evident că misiunea pământească a lui Vintilă Horia nu semăna cu cea a monseniorului Vladimir Ghika, de aceea CUI PRODEST?, după cum inspirat spunea Camilian Demetrescu în 2002: „Cui i-ar fi folosit cadavrul fără nume al unui deţinut asvârlit în gropile comune ale gulagului românesc? Poporului? Partidului? Cui? Sindromul calomniei mai bântuie încă şi acum prin inerţia transversală a unor cancelarii şi redacţii. Intimidaţi, cărturarii închinători la Dumnezeul culturii se feresc să constate existenţa lui Vintilă Horia în Panteonul spiritualităţii româneşti.”(1)
Înainte de-a se refugia în Italia şi Spania după ce România a întors armele împotriva hitleriştilor, scriitorul-diplomat şi soţia sa sunt internaţi în lagărele germane Krummhübel şi Maria Pfarr, de care însuşi Vintilă Horia îşi aminteşte în interviul acordat Marilenei Rotaru pentru Televiziunea Română în 1990: „Am rămas ataşat de presă până la 23 august. La 23 august am primit domiciliu forţat toţi diplomaţii români din Germania /…/ Trecuserăm de la condiţia de aliaţi la condiţia de inamic.”(2) Au stat cam o lună de zile într-un fel de arest la domiciliu şi apoi au fost puşi într-un tren şi „duşi în Silezia, nu departe de Breslau, închişi într-un fel de lagăr diplomatic.”(3)
Eliberaţi de britanici la sfârşitul războiului, îi regăsim pentru un an la Assisi (într-un aşezământ de călugăriţe franceze, unde plăteau 9.000 de lire pe lună chirie, dar unde poetul Vintilă Horia s-a „îmbibat” de aura benefică a Sfântului Francisc, despre care a citit cam tot ce i-a picat în mână în ideea scrierii unei biografii sau a unui roman) şi apoi la Florenţa. Assisi, după mărturia scriitorului din interviul amintit mai sus, „a fost un fel de contact cu partea cea mai bună din mine, adică mă apropiam de a treia treaptă de care vorbea Kierkegaard, pentru că am avut, prin viaţa sfântului şi prin peisajul de-acolo, revelaţia vieţii interioare.”(4) Dacă la Assisi nu s-au lovit aşa de rău de lipsa hranei, la pensiunea florentină a unor maici germane, unde stăteau, se apropia calvarul: „Ne dădeau aşa de puţin de mâncare, încât am slăbit amândoi din nou; n-aveam bani să ne cumpărăm nici măcar o jumătate de pâine ca să mâncăm ceva în plus.”(5)
Marea salvare a venit din partea unor români din Florenţa, dar -mai ales- din partea scriitorului Giovanni Papini, cu care Vintilă Horia a avut o întâlnire providenţială, aş putea spune. Şi nu neapărat pentru faptul că l-a recomandat unor reviste italiene, la care, de altfel, a şi scris, ci pentru că Papini a fost mesagerul lui Dumnezeu, împărţitorul talanţilor. La întâlnirile mari din istoria culturală a lumii nu e nevoie de explicaţii, ci doar de viziune, revelaţie şi cuvinte puţine, după cum îşi aminteşte Vintilă Horia: „Papini mi-a spus de la început fără să citească nimic de mine (poate a văzut o licărire de disperare): Dumneata ai să scrii nişte romane extraordinare.”(6) Şi poate că nu întâmplător regăsim destinul lui Vintilă Horia, peregrinările, avatarurile cunoaşterii şi exilului, în câteva rânduri scrise de Giovanni Papini, mână divină aplecată asupra literaturii occidentale şi româneşti: „Nu s-a întors la Cristos de oboseală; căci, dimpotrivă, se deschide pentru el o viaţă mai grea, o îndatorire mai istovitoare; nici de teama bătrâneţii, căci îşi mai poate zice încă tânăr; nici de dragul scandalului monden, căci în clima acestor ani i-ar prii mai bine să fie linguşitor decât judecător. Dar acest om, întors, şi-a dat seama că Cristos e vândut şi, mai grea ca orice altă ocară, dat uitării. Aşa a simţit imboldul de a-l pomeni şi de a-l apăra.”(7)
PARTEA A DOUA. PERIOADA ARGENTINA
Istoria relaţiilor dintre două ţări poate fi scrisă bine sau prost, în funcţie de diplomaţii sau reprezentanţii acelor ţări în diverse domenii. Nu o dată în istoria acestor relaţii sunt zone temporale ce pot constitui o nebuloasă, un con de umbră sau chiar o enigmă (cum, de altfel, este perioada argentiniană a lui Vintilă Horia, în special activitatea didactică sau cea a contactelor interumane, poate chiar laboratorul de creaţie al scriitorului). Istoria relaţiilor româno-argentiniene pune astfel de probleme, după cum arată Doru Bratu în cartea sa despre relaţiile României cu continentul sud-american, poate cel mai documentat studiu autohton despre un subiect atât de văduvit şi puţin cercetat la noi: „Istoria primilor ani ai relaţiilor bilaterale (cu Argentina-n.n.) este încă parţial obscură. Documentele pe care le-am putut consulta dezvăluie fragmentar evoluţia acestora cu o focalizare pe aspectele economice.”(8)
Cine citeşte „printre rânduri” cartea semnată de Doru Bratu observă nu numai evoluţia relaţiilor bilaterale româno-sudamericane, dar şi evoluţia mentalităţilor (uneori cu substrat ideologic), ce-şi trag seva din schimbările politico-militare survenite în diferite perioade istorice. Astfel, exprimarea reprezentanţilor români în unele materiale scrise avea importanţa ei specială, întrucât semnifica „schimbarea în spiritul şi tonul documentelor oficiale, în care locul profesionalismului este luat de amatorismul ideologizat, informaţia cu adevărat valoroasă fiind sufocată de expresiile tipice ale limbajului de lemn.”(9) În acest sens, în ultima lună a anului 1949 (când Vintilă Horia era deja în Argentina) sunt alcătuite două rapoarte privind relaţiile româno-argentiniene, fiind „atinsă” şi problema culturală. Astfel, concluzia raportului cu pricina marca inexistenţa unor raporturi culturale între cele două ţări. Ne îndoim de faptul că Ambasada României din Argentina nu ştia nimic de sosirea lui Vintilă Horia, încă din primăvara lui 1948, la Buenos Aires, mai ales că el se afla pe lista pronaziştilor din vechiul regim, Argentina fiind, probabil, şi ţara cu cei mai mulţi „ascunşi” din Germania lui Hitler (în acest context este important de ştiut că mărturii ale unor personalităţi româneşti din lumea culturală occidentală, dar şi documente atestă neapartenenţa lui Vintilă Horia la mişcarea legionară). Santiago Rivas, într-un articol despre scriitorul român, precizează că Vintilă Horia „în 1948 se află la Buenos Aires, funcţionând ca profesor de literatură la Facultatea de Litere şi Filozofie cu un venit modest şi sprijinindu-se în permanenţă pe aportul financiar al soţiei sale.”(10)
Este suspectă această tăcere din partea Ambasadei României în Argentina, mai ales că în 1948 Vintilă Horia nu era la începutul perioadei de creaţie literară şi, dincolo de acest aspect, fusese diplomat român la Roma şi Viena. De altfel, şi mai târziu, în anii 60, lucrurile au stat întrucâtva la fel. După acordarea Premiului Goncourt în Franţa, securitatea română îi fabrică un dosar în care este acuzat de fascism şi chiar de antisemitism, dosar „aruncat în luptă” de comunistul Mihail Ralea (care a făcut „jocul” autorităţilor momentului). Theodor Cazaban a fost întrebat, într-un interviu, de Cristian Bădiliţă dacă s-a apărat Vintilă Horia atunci în vreun fel, în presă, la TV?:
„Theodor Cazaban: Nu, a fost foarte zgârcit.
Cristian Bădiliţă: Care a fost reacţia lui ?
Theodor Cazaban: Cu banii de pe carte voia să-şi cumpere o locuinţă în Franţa, dar în urma scandalului a renunţat şi s-a dus în Spania. Ulterior, Vintilă a avut succes mai ales cu cărţile de limbă spaniolă, în America de Sud.”(11)
În articolul „În El Dorado latino-american”(12) Gh. Zbuchea remarcă prezenţa lui Vintilă Horia pe continentul sud-american alături de alţi intelectuali din diferite domenii, precum: inginerul Ioan Teţu; medicul Ilarie Mitrea; inginerul Iuliu Popper; savantul Emil Racoviţă; colonelul Sergiu Voinescu; savantul neurolog Gheorghe Marinescu; monseniorul Ioan Dan (vreme îndelungată şeful misiunii catolice din Argentina); parohul Costică Popa, ce slujea la biserica ortodoxă română „Sfinţii Constantin şi Elena” din Caracas; Radu Enescu (filozof cu o importantă activitate în Peru) ş.a.
Din păcate, pus la colţul istoriei culturale în propria ţară, Vintilă Horia este marginalizat întotdeauna de un context nefavorabil, de regulă politic. Deşi cărţile sale au străbătut continentul sud-american cu sigla de glorie GRANDES NOVELISTAS, în România chiar volume dedicate Americii Latine îl ignoră. În cartea Lumea unui continent, pe Octavian Lohon(13) motive „obscure” l-au oprit să amintească, la indicele alfabetic, numele lui Vintilă Horia. Autorul se poate „scuza” că nu s-a ocupat în acest volum de secolul al XX-lea, deşi în carte apar nume culturale din România contemporană, precum: Ion Acsan, Ion Frunzetti, Al. Ciorănescu, Alexandru Paul Georgescu, Darie Novăceanu, Octavian Paler, Edgar Papu, Veronica Porumbacu ş.a. Când a apărut acest volum în 1984, marile cărţi scrise în limba spaniolă de Vintilă Horia erau deja în circuitul internaţional.
În acest context, interesantă rămâne mărturia filozofului argentinian din Cordoba, Alberto C., referindu-se la cartea Recucerirea descoperirii Americii: „Îmi amintesc că am discutat cu Vintilă Horia, acasă la mine, pe această temă, şi discuţia venea puţin cu întârziere, pentru că şi eu publicasem chiar atunci în Mexic o carte asemănătoare, cu titlul Lumea nouă. De aceea, când am primit de la fiica lui cartea, am simţit, desigur, o vie emoţie, pentru că, în pofida abordării diferite, a tematicii diferite, a stilului diferit, a altor puncte de vedere, totuşi amândoi aveam aceeaşi percepţie a subiectului esenţial, coincizând în mai toate aspectele.”(14)
Poate că nu întâmplător Vintilă Horia a scris Dumnezeu s-a născut în exil, pentru că şi filozoful argentinian susţinea un punct de vedere similar, conform căruia „descoperirea Americii n-a fost o pură întâmplare, ci o des-coperire, o dez-văluire a ceva ascuns, înfăptuită de conştiinţa creştină, încât pe 11 octombrie America încă nu exista, dar există începând cu 12 octombrie, o dată cu des-coperirea ei de către conştiinţa creştină, când culturile precolumbiene au devenit o nouă creştinătate (întrucât în cea mai mare parte a acestui proces evolutiv culturile şi mentalităţile chiar au interferat-n.n.). De aceea Patriile hispano-americane s-au născut catolice. Astfel că, dacă America hispanică (pe care Vintilă Horia atât de mult o iubea, după cum se vede din cartea lui) şi-ar renega trecutul grec, roman, hispanic sau indo-catolic, ea s-ar renega pe sine.”(15) Credem că acest moment a fost surprins destul de sugestiv într-una din cele mai importante coproducţii cinematografice din ultimele două decenii ale secolului trecut, 1492 – Cucerirea paradisului(16).
Se ştie că pentru marii gânditori, demiurgi ai lumii recreate cultural, există nişte repere fundamentale, de regulă cam aceleaşi. Marilena Rotaru îşi aminteşte: „Exilul –îmi spunea Vintilă Horia în octombrie 1990- nu înseamnă a pleca dintr-un loc şi a trăi în alt loc. Pentru scriitor exilul este o tehnică a cunoaşterii. Pentru mine dragostea, exilul şi moartea sunt cele trei chei ale cunoaşterii.”(17)
În aceeaşi arie spirituală se plasează şi amintirea prof.dr. Hugo Francisco Bauza de la Universitatea din Buenos Aires: „L-am cunoscut pe Vintilă Horia în 1975, la Roma, la un congres. Îmi amintesc că, având noi nişte prieteni comuni, am mers în seara aceea să cinăm împreună, iar conversaţia pe care am purtat-o atunci a rămas pentru mine ceva ieşit din zona obişnuitului. Vintilă vorbea despre literatură nu cu o cunoaştere livrescă, ci împlântată în viaţă. Vreau să spun că el trăia literatura, era pentru el un fapt de viaţă, iar din literatură Vintilă punea accentul pe temele cele mai sublime ale omului, dragostea, viaţa, moartea, transcendenţa şi încă ceva, ce el purta în sânge, anume exilul, dar nu un exil de tip fizic, ci unul existenţial.”(18) Materialul filmic este presărat, în fragmentele dedicate Argentinei, cu muzică tradiţională pulsând de seve exotice sau cu pasaje pline de senzualitate (execuţia tangoului de către o pereche de dansatori), evident pasionale şi purtând pecetea amestecatului şi înfiebântatului sânge argentinian. Nu sunt lipsite de importanţă amintirile profesorului Hugo Francisco Bauza, întrucât ele reprezintă, mai bine decât orice raport diplomatic, mărturia vie a percepţiei valorilor româneşti de către elita intelectuală argentiniană. Este un imens serviciu adus imaginii culturale a României, întrucât nimic nu este contrafăcut într-o astfel de mărturisire despre prietenie şi admiraţie reciprocă. Astfel de confesiuni, grăitoare prin ele însele, adaugă, din fericire, încă o piatră la temelia sensibilelor relaţii româno-argentiniene.
În continuarea ideii de mai sus, plină de afecţiune rămâne mărturia lui Ernesto Rezk (profesor dr. la Universitatea Naţională din Cordoba; membru al Institutului Internaţional al Finanţelor Publice; preşedintele Comitetului de organizare al celui de-al 54-lea Congres Cordoba-Argentina): „Cunoştinţa mea cu Vintilă Horia are o particularitate deosebită, şi anume c-a fost dublă: nu numai sub aspect familial, ca ginere al lui, dar şi sub aspect intelectual. Am fost să-l vedem în Spania, altă dată a venit el în Argentina ca să-şi cunoască nepoţica, iar altă dată a trecut prin Argentina în drum spre Chile.”(19) Brusc, aici ni-l imaginăm pe omul Vintilă Horia, care era „foarte familist, punând mare preţ pe relaţia cu soţia, cu fiicele sale. Era mereu interesat de activitatea lor, voia să-şi vadă fetele cât mai realizate în viaţă.”(20) Imaginile prezintă o cameră nu scăldată în lux facil, de prost gust, precum casele îmbogăţiţilor şi miliardarilor „de carton” postdecembrişti de la noi, ci modestă, iar această modestie o regăsim evocată decent de către Ernesto Rezk: „Vintilă era omul căruia îi plăcea să stea de vorbă mult, să se bucure de lucruri modeste, cotidiene, ceea ce nu făcea din el un om superficial. Dimpotrivă, avea însuşirea de a găsi bucurii acolo unde alţii nu le văd. De pildă, îi plăcea să iasă şi să-şi bea cafeaua în oraş, aşa cum făcea în Spania când l-am vizitat.”(21) Inteligenţa, de multe ori sfredelitoare la Vintilă Horia, era imposibil să nu nască, dar nu în sens peiorativ, şi o fereastră spre discuţii colocviale: „Avea un viu simţ al umorului, oricât v-ar părea de ciudat, ştiindu-l un om atât de profund şi care a scris romane cu un puternic caracter mistic/…/. Îi plăcea să observe ce se întâmpla în jurul lui, făcea comentarii pline de miez despre tot ce îl înconjura. Era, am observat, genul de om foarte iubit de ceilalţi.”(22) Prin „ceilalţi” înţelegem că era vorba şi de argentinieni, inevitabil o componentă a relaţiilor interumane româno-sudamericane.
Cel mai tulburător moment al filmului rămâne, în opinia noastră, confesiunea Cristinei Horia Rezk, fata scriitorului, confesiune cu un glas gâtuit de emoţie, aureolat, însă, de iubirea faţă de părintele său, marele exilat. Părerea de rău că n-a fost niciodată în România a „îmbrăcat” poate inconştient dorinţa de a merge pe urmele părinţilor săi, în căutarea propriilor rădăcini: „Am venit aici mai ales după ce am citit o nuvelă de-a lui tata, unde povestea un fel de aventură în nordul Argentinei, în Salta.”(23) Deşi a terminat studiile în capitala Spaniei, a venit să cunoască America de Sud, unde s-a şi îndrăgostit, s-a căsătorit, a avut propriii copii. S-a stabilit la Cordoba, al doilea oraş argentinian ca mărime, cu o populaţie de aproximativ 1,5 milioane locuitori. Cristina Horia Rezk îşi aminteşte apoi că tatăl ei îi spunea, când era mică, „poveşti originale, fiindcă nu le citea dintr-o carte cunoscută”(24) Erau, de fapt, rememorări ale copilăriei lui în România, probabil recreate ca scurte povestiri cu personaje, întâmplări mai aproape de receptarea la o vârstă a inocenţei. Firesc, locul preferat din casă era biblioteca: „îl văd aşezat la birou şi scriind, iar eu pe covor citind.”(25) Fata scriitorului mărturiseşte că după mulţi ani de la sosirea în Argentina a realizat câte lucruri importante a pierdut „din viaţa lu’ tata şi-a lu’ mama.”(26) Chiar dacă limba română în care vorbea nu era foarte corectă, emoţia de-a auzi un text în graiul tău la o aşa imensă depărtare de casă, unde cresc copii având şi sânge românesc în vene, reprezintă mai mult decât orice realizări ale diplomaţiei, mai vechi sau mai noi. După 1964, Vintilă Horia s-a stabilit şi a creat în Spania, unde s-a stins în 1992.
Distanţa dintre Spania şi Argentina, unde avea nepoţi, nu l-a împiedicat pe Vintilă Horia să fie şi un bunic deosebit, vesel, care se juca năstruşnic şi dezinvolt cu cei mici. În Argentina, însă, pe Vintilă Horia îl măcina dorul de Europa, dovadă că în 1953 se întoarce pe bătrânul continent: „Ieşeam noaptea pe stradă şi mă uitam pe cer. Nu mai erau stelele din Europa, erau Crucea Sudului şi altele, de care habar n-aveam /…/. Ştiam că sunt pe partea cealaltă a pământului, deci la o distanţă enormă de România. Aveam nostalgia Europei. Vroiam să mă întorc cu orice preţ, în Italia, în Franţa, oriunde.”(27)
În 2001, invitat fiind la Festivalul Internaţional de Poezie din Las Palmas de Gran Canaria (Insulele Canare, după cum se ştie, aparţin Coroanei spaniole), am remarcat uluitoarea legătură sufletească dintre scriitorii spanioli şi cei din Lumea Nouă. Pentru toţi cultura de limbă spaniolă era UNA, pe tot mapamondul: scriitori madrileni publicau la edituri peruane, critici literari cubanezi scriau studii despre lirica spaniolă ş.a.m.d. Aşa s-a întâmplat şi cu Vintilă Horia: cărţile lui în spaniolă circulau în toată lumea hispanică şi era normal ca în Argentina să fie cunoscute şi apreciate.
În pofida tăcerii autorităţilor din ţara noastră, Vintilă Horia a rămas un ambasador cultural al României în Argentina, şi nu numai. Poate mormântul în cer îl va aduce înapoi acasă, în România: ”De când mă ştiu pe lume, alta nu fac decât să mă obişnuiesc cu vâlvătaia ce m-a precedat şi care va dăinui neabătut pe pământ când eu voi fi demult ţărână.”(28)
————————————
NOTE
(1) Camilian Demetrescu în: Marilena Rotaru, Vintilă Horia – 90 de ani de la naştere, Romanul Dumnezeu s-a născut în exil – 45 de ani de la acordarea Premiului Goncourt, în „Tribuna noastră”, Nr.51 octombrie-decembrie 2005
(2) Marilena Rotaru – Filmul „Întoarcerea lui Vintilă Horia” // TVR-1990.
(3) Ibidem
(4) Ibidem
(5) Ibidem
(6) Ibidem
(7) Giovanni Papini, Viaţa lui Isus (Tradusă de Alexandru Marcu); Chişinău, Editura „AGO – TEMPORIS”, 1991, p.15
(8) Doru Bratu, Istoria relaţiilor României cu ţările Americii Latine (1866-2000), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p.100
(9) Ibidem, p.101
(10) Santiago Rivas, Vintilă Horia sau gândirea dincolo de vizibil, „Rost. Revistă de politică şi cultură creştină”, Nr.16, iunie 2004 (Traducere din limba spaniolă de V. A. Marian)
(11) Theodor Cazaban despre Vintilă Horia (în dialog cu Cristian Bădiliţă), „Rost. Revistă de politică şi cultură creştină”, Nr.16, iunie 2004
(12) Gh.Zbuchea, Revista „Balcanii şi Europa” Nr.57 / 2005
(13) Octavian Lohon, Lumea unui continent, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984
(14) Din: Marilena Rotaru, flm.cit.; Traducere din limba spaniolă de Mihai Cantuniari
(15) Ibidem
(16) Repere:
-a.Tudor Caranfil, Dicţionar universal de filme (Ediţia a doua, 2003) Bucureşti, Chişinău; Editura Litera Internaţional; Editura Litera, p.126
-b.Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu (consultant: Aura Puran) Dicţionar de cinema, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.125 (1492 – Conquest of the Paradise // Anglia-Franţa-Spania, 1992; Regia: Ridley Scott; Int.:Gerard Depardieu)
(17) Marilena Rotaru, Vintilă Horia la 90 de ani de la naştere, „Memoria – revista gândirii arestate” (Fondator: Banu Rădulescu) 57 – Nr.4 / 2006
(18) Din: Marilena Rotaru, flm.cit.
(19) Ibidem
(20) Ibidem
(21) Ibidem
(22) Ibidem
(23) Ibidem
(24) Ibidem
(25) Ibidem
(26) Ibidem
(27) Ibidem
(28) Vintilă Horia, Un mormânt în cer, Editura Eminescu, 1994, În româneşte de Mihai Cantuniari şi Tudora Şandru Olteanu
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.