Omul romanesc

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Un personaj generic 

 

Omul românesc (nume propus de Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenţei) îşi exprimă, răspicat sau subtil, întotdeauna coerent, complexitatea fiinţei în momentele limită ale existenţei, devenind judecătorul propriei sale vieţi şi al lumii, familiarizat cu perpetuarea unei ancestrale ordo universalis. Stancu lui Stăncilă din nuvela Înainte de moarte de Marin Preda (1) „înţelegea că e pe moarte” (s.n.) şi această desluşire (lăuntrică) îi acaparează comportamentul. Actualizând mental chipul doctorului, personajul dialoghează de fapt cu moartea, în limbajul ironic al autoapărării : „Domnule doctor… Mai trăiesc sau nu mai trăiesc ?  Ce, mai trăiesc! Nu mai trăiesc, dar vorba…când? Când mor gata! Să-mi spună când, să mă pregătesc, că e daravela dracului şi cu asta. Ai murit, mare scofală! Parcă se face gaură în cer, dacă moare Stancu lui Stăncilă.” (2) Francheţea monologului – dialog, autopersiflarea, atenuează suferinţa personajului prevestitoare de moarte ( „Ochii i se mişcau în cap ca şi când globurile lor s-ar fi rupt din găurile frunţii…”) şi prevesteşte tensiunea ultimelor gesturi, ale fetişizării, învestite cu rol testamentar: „Oasele mâinilor i se încordară şi vinele gâtului îi ieşiră prin piele. Se rostogoli de pe aşternut şi-şi înfipse ghearele mâinilor în ţărână (…) Se alătură de trunchiul dudului, îl lua în braţe, sângerându-şi unghiile, şi cu dinţii începu să roadă gemând scoarţa zgrunţuroasă şi neagră a copacului.” Posesiunea existenţei este puternic exprimată. Personajul întruchipează accepţiunea heideggeriană despre om ca „fiinţă pentru moarte”, acumulând conştiinţa morţii în timpul vieţii şi mărturisind-o ca rânduială pentru trecerea în lumea de dincolo. Consubstanţialitatea viaţă-moarte este sugestiv probată în simetria unor imagini metaforice. Moartea lui Stăncilă este însoţită ( în background) de suprapunerea imaginii cumpenei fântânii peste imaginea lumânării. Imanentul şi transcendentul caută puncte de reconciliere. Moartea e unduire (3), apa şi frunza preluând acest atribut. Omul, arborele şi apa intră în consonanţă. Conturul fiinţei lui Stăncilă rămâne în lumea de aici prin euritmia fântânii cu apa „ca vioreaua” şi a umbrei dudului, mărturisitoare de unduire şi moarte: „ Frunza dudului începu să se mişte fâşâind şi umbrele de pe pământ se plimbau alene pe faţa omului.”  Personajul este fixat în cosmic. Terorizată de istorie, solidarizată cu „răspunsul păstorului” (4), rostirea românească a existenţei şi-a căutat articulările în acele realităţi vii pe care istoria nu le-a putut lovi, cele care l-au fixat pe omul românesc în cosmic. Ritmurile cosmice îi veghează „statura de slavă” şi puterea lucrătoare înţeleasă „nu atât ca o putere de a scoate ceva din nimic, cât ca o putere de a da chip cuiva sau la ceva, adică ca o putere de a zidi, adică de a aduna şi orândui, din elemente preexistente, construcţiuni şi chipuri noi…” (5)

            Stancu lui Stăncilă, din galeria personajelor Întâlnirii din pământuri, nu este obedient în faţa iminenţei morţii. Cu datele personajului tragic, înfruntă limita prin toate nuanţele umanului, inclusiv cele ale imprecaţiei. Doctorului care-i spulberă orice speranţă de viaţă i se adresează cu studiată fatuitate : „De unde ştii tu, mă ? – gâfâi cu turbare (…) Arhanghelii şi steaua… De unde ? De unde ?…” Sensul existenţei este concentrat dincolo de cumpătul vremii.

            În Moartea lui Moş Anghel, vaietul suferinţei care ar putea domina preludiul morţii, căci Moş Anghel „e mai rău ca Iov”, este înlocuit cu patosul povestirii, refăcând şi justificând date de viaţă, întâmplări, vinovăţii.  „Când suferi şi te lamentezi, spunea Schopenhauer, ai pierdut şi pământul şi cerul.” (6)  Emergenţa personajului lui Panait Istrati în mytos ţine locul spovedaniei de dinaintea morţii, a rugăciunii de iertare şi are rolul lumânării de la căpătâiul muribundului. Ambianţa apăsătoare ( „sub un cer de plumb nenumăraţi corbi învârteau hora”) şi spaţiul casnic pestilenţial sunt înviorate de firul abil al povestirii, dovadă a felului în care un om şi-a memorat viaţa şi a felului în care îmbie spre memorarea propriei morţi. Moş Anghel împărtăşeşte, povestind, măcar o parte din păcatul vieţii, care ar putea explica suferinţa în faţa morţii ca „pedeapsă cerească”. Ochii „groaznic deschişi” ai povestitorului mărturisesc voinţa acestuia de a-şi detalia soarta şi de a-i invoca acesteia atotputernicia. Vina tragică poate fi impusă de soartă. Schelling, citat de Johannes Volkelt în Estetica tragicului, vorbea de vinovaţii prin voinţa destinului. Moş Anghel este „omul cu soarta înspăimântătoare”, cu un ceva ascuns, pe care îl purta şi Urcan Bătrânul, ţintuit de boală, ştiind că viaţa e „groaznică” ( cuvântul „groaznic” devine laitmotiv în povestire) prin suferinţă, dar dreaptă „potrivită soartei”. Omul care şi-ar impune altă soartă decât cea hărăzită ar fi înfrânt. „Mă întreb dacă nu cumva n-am fi nişte adevărate păpuşi, prada vreunui diavol care trage de sfori şi ne face să dănţuim pe placul lui.” (7)

            Suferinţa fizică, sleirea trupului, obrazul de mumie, ochii lipsiţi de pleoape, scufundaţi în orbitele goale, nasul „subţiat ca un vârf de cuţit” şi buzele „fripte” sunt îmbălsămate în cuget : „ Nu mai sufăr de loc. Capul singur mai trăieşte (…) Cugetul e mai tare ca moartea. El nu poate s-o înlăture, dar poate s-o sâcâie.”

Anamneza îi acutizează personajului  sentimentul perisabilităţii lucrurilor materiale ce jalonează viaţa, vanitas vanitatum et omnia vanitas : „… acareturi care ard ca paiele; vite care dispar; copii care mor; aur care îţi aduce lovituri de măciucă.” Evaluând astfel fizionomia existenţei, prin iluminarea cugetului, Moş Anghel îi atribuie experienţei de viaţă rol titular : „Am să mor pe curând. Priveşte-mă bine şi  adu-ţi aminte (…) că eu, unchiul tău Anghel, om curat şi iubitor de viaţă curată, am ajuns beţiv şi am murit beţiv din vina nimănui.” (s.n.) Timpul povestirii este lăsat de Moş Anghel ca testament. În timp ce Irimia începe să povestească despre Cosma, „ochii i se pironiră în tavan. Mâinile i se încleştară.” Povestirea se prelinge peste clipa morţii, uşurând-o şi, în acelaşi timp, vestind-o, ca pe o bătaie de clopot înspre tărâmuri fără margini. Irimia îşi opreşte cursul povestirii despre pătimaşul Cosma, înlocuindu-l cu mişcarea mâinii care încearcă să-i închidă lui Moş Anghel ochii ţintuiţi „cu înfiorare” în tavan, în clar-obscurul casei. „Printr-o mare spărtură a tavanului se vedea cerul”, iar Moş Anghel „îşi păstra ochii mereu deschişi asupra nepătrunsei veşnicii.” Expansiunea cosmică adăposteşte mântuirea prin suferinţă şi valul unei taine. Căci, scria Liviu Rebreanu, „suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.” (8)  Sfârşitul vieţii este valorizat ca mutare într-o altă durată, un nou mod de a fi mai aproape de Dumnezeu : „Cel ce ascultă cuvântul meu s-a mutat din moarte la viaţă…” ( Ioan 5, 24). Moartea desăvârşeşte şi din această putere a ei trăieşte jertfa de sine a omului şi reintegrarea în ceea ce Mircea Eliade numea cosmos santificat liturgic. Eliberarea din negativitate, din spaima morţii, este, în aceeaşi transcripţie eliadescă, unul dintre temeiurile spirituale ale rezistenţei unui popor.  Mircea Vulcănescu în prefaţa la Dimensiunea românească a existenţei îndemna „să descoperim ceva care este în noi înşine, o reacţie a noastră tipică…”  Acest mundus imaginalis al valorizării morţii, joncţiunea cu planul divinului prin ritual,  ieşirea din labirint şi intrarea în cosmocentric, interpretarea lumii ca epifanie neîntreruptă, poate fi „faţa proprie” a rostirii româneşti de apartenenţă la sens.

           

NOTE

1.                               Marin Preda, Înainte de moarte, în „Întâlnirea din pământuri”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973.

2.                               Idem, Ibidem, p. 70.

3.                               Dan Botta, Unduire şi moarte, în „Scrieri”, IV, EPL, Bucureşti, 1968, p. 75-89. Recunoaşterea identităţii dintre unduire şi moarte în mitologia orpheică şi la Heraclit a cărui doctrină revelase natura muzicală unduitoare a lumii : „ Hades şi Dionysos una sunt.”

4.                               Mircea Eliade, Profetism românesc, Editura Roza Vânturilor, 1990, p. 146.

5.                               Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, ediţia din 1937, p. 127. Ideea este continuată în paginile următoare ( p. 129, 145, 147) : „trecerea aceasta nesimţită de la planul existentului la acela al posibilului este ceea ce umple existenţa românului de poezie, adică de libertate şi de irealitate şi apropie veghea românului de vis, de un vis lăuntric, fără sfârşit, care-i situează mentalitatea, din punct de vedere filozofic, nu numai precritic, ci mai mult decât atât : atipozitiv; mitic.”

6.                               Vezi Schopenhauer, Viaţa. Amorul. Moartea, Bucureşti, 1992, p. 109.

7.                               Panait Istrati, Moartea lui Moş Anghel, în „Chira Chiralina”. Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 183.

8.                               Liviu Rebreanu, Ion, Editura Porto – Franco, Galaţi, 1997, p. 395 – 396.