Colectii de patrimoniu in bibliotecile din Romania (1)

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

“…cine distruge o carte, omoară raţiunea însăşi, imaginea lui Dumnezeu”       

 

 

 

Motto: „Cine omoară un om, omoară o fiinţă raţională; cine distruge o carte, omoară raţiunea însăşi, imaginea lui Dumnezeu”        John Milton
        

         Pentru început  se impune clarificarea noţiunii de incunabul. În limba latină cuvîntul incunabulum (pl. incunabula) însemna „scutece” sau „leagăn”, dar putea căpăta şi semnificaţia mai largă de început, „drum de plecare[1]”.  Incunabulele sunt acele lucrări apărute între anii 1455 şi 1500, în ateliere aflate în localităţi din vestul şi centrul Europei, unde s-a aplicat invenţia lui Gutenberg: tiparul cu litere mobile. Unii cercetători limitează această dată la anul 1480, cînd s-a produs o diferenţiere precisă a tipurilor de literă şi o unificare a fiecărui caracter în parte. Alţii extind perioada pînă la începutul secolului al XVI-lea, cînd perfecţionările aduse tiparului au permis tiraje mai numeroase şi o ieftinire relativă a cărţilor[2]. Primele incunabule reproduc prescurtările, ligaturile şi ornamentele din manuscrise. Textul incunabulelor se deschide – în absenţa foii de titlu – cu incipit şi se încheie cu explicit, formule care sunt caracteristice manuscriselor. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Bernhard von Mallinckroth în anul 1639, referindu-se însă la prima tipographiae incunabula, pentru a denumi perioada de început a tiparului şi nu cărţile însele. Centre tipografice importante în secolul al XV-lea au fost: Mainz, Kőln, Strassburg, Nürnberg – în statele germane, Venezia, Pavia, Florenţa, Milano,  Roma – în statele italiene, Leyden – în Ţările de Jos, Paris, Marsilia, Lyon – în Franţa şi aşa mai departe. Caracteristicile incunabulelor sunt date de hîrtia gălbuie, similară celei a pergamentului; litere inegale şi slab conturate; iniţialele şi ornamentele sunt desenate manual; data imprimării şi numele tipografului sunt trecute  de multe ori în ultimul paragraf al cărţii, numit „explicit”.[3]

         Sunt necesare cîteva cuvinte despre noua invenţie. Prima instalaţie de tipar a fost presa de lemn, similară teascului de struguri, a lui Gutenberg, folosită cu unele mici modificări pînă la începutul secolului al XIX-lea. Mecanismul de presare era fixat de o grindă. Cu ajutorul unui mîner se acţiona un ax vertical terminat cu o suprafaţă plană, sub care se afla forma pusă pe un cărucior. După ungerea formei cu cerneală şi acoperirea ei cu o coală albă, se manevra mînerul pînă ce tighelul (suprafaţa plană) presa hîrtia pe formă. Literele lui Gutenberg erau reproduse exact după scrisul de mînă. Copistul putea lărgi sau îngusta literele sau cuvintele după cum concepea el pagina, zeţarul însă, lucrînd cu litere de metal separate, trebuia să ţină seama de lărgimea blocurilor de litere, dacă dorea să scoată marginea unei coloane în linie dreaptă. Gutenberg îşi alcătuia rîndurile într-o reţea ajurată omogen[4] şi folosea, cu multă fineţe artistică, semne de abreviere, ligaturi (litere legate între ele pentru a economisi spaţiul). Întreaga înfăţişare a paginii aducea mult cu un manuscris. Prima lucrare tipărită de Johannes Gutenberg la Mainz a fost Biblia (cu 42 de rînduri), lucrare la care se pare că  a lucrat vreme de trei ani, între anii 1452 şi 1455; trebuie însă  menţionat că înaintea acestei bijuterii au mai fost tipărite şi alte lucrări de mică importanţă, printre care şi un „Kalender” în anul 1444.  În atelierele medievale, pe lîngă tipografii (Typographus), care aşezau în presă formele culese şi punea cerneală deasupra lor, se mai găseau cîte un fusor literarius care turna literele cu minuţiozitate, un adumbrator care reproducea sensibil liniile gravurii pentru cartea cu ilustraţii şi un illuminator imaginum care colora ilustraţiile proaspăt imprimate în coală[5].

         În ţara noastră primele tipografii au început să funcţioneze în anul 1508, anul editării la Mănăstirea Dealu a unui Liturghier, la iniţiativa voievodului Radu Cel Mare (1495-1508). Tipograful acestui Liturgher a fost Macarie, călugăr care lucrase la Veneţia în perioada incunabulară, de unde adusese şi literele chirilice pentru tipografia de la Dealu. Menţionăm că după Cracovia şi Veneţia, tipografia de la Dealu a fost cea de-a treia tipografie din Europa ce a folosit caractere chirilice. De asemenea, foarte mulţi români au contribuit prin priceperea lor la crearea acelor bijuterii ale tiparului occidental numite incunabule. În special românii din Transilvania sunt menţionaţi în diferite lucrări ca maeştri tipografi. Este vorba de Thoma Septemcastrensis de Civitate Hermani (Toma Transilvăneanul din Cetatea Sibiului), menţionat pe două cărţi tipărite la Mantua în anii 1470 şi 1473, precum şi pe una tipărită la Modena în anul 1481. Bernard din Dacia apare pe un volum editat la Napoli. Andrei Corbul din Braşov (Andreas de Corona sau Corvus), împreună cu  Martin Bârseanul (Martinus Bruciensis de Szeioino), meşter tipograf din Codlea (Ţara Bârsei) apar ca editori ai unui incunabul din Brünn[6], numit Breviarul Olomucense, ce a fost tipărit la Veneţia în anul 1484[7].  Aceasta dovedeşte pregătirea  foarte bună pe care au avut-o românii în utilizarea noii invenţii.

         Primul tipograf al Angliei – pe nume William Caxton –  a descris în termeni foarte plastici noul meşteşug care se născuse cu doar 20 de ani mai înainte: „Pana mea s-a uzat de atîtea transcrieri, mîna mi-a obosit şi tremură, ochii mi-s extenuaţi, tot uitîndu-mă la hîrtia albă. Puterea mea de concentrare nu mai e aceeaşi, gustul de a munci nu mai e atît de proaspăt şi de viu ca mai înainte, ele slăbesc continuu, căci bătrîneţea se furişează tot mai mult şi trupul mi se şubrezeşte. Iată de ce, cu un suprem efort, şi cu cheltuieli mari pentru punga mea, m-am familiarizat cu această muncă şi am învăţat-o pentru a tipări pomenita carte în chipul şi felul în care o vedeţi aici. Nu e scrisă cu pană şi cerneală, ca cele de pînă acum.”[8]  William Caxton a trăit între anii 1422-1491. Originar din ţinutul Kent, s-a ocupat iniţial cu  negustoria de pînzeturi, dar cu ocazia unei deplasări la Kőln cumpără de acolo o instalaţie de tipărit pe care o duce la Bruges. Prima carte în limba engleză a tipărit-o la Bruges în anul 1475. (The Recuyell of the Histoyes of Troye). Abia în 1476 a înfiinţat prima tiparniţă în Anglia, unde devine primul editor al „Povestirilor din Canterbury”, scrise de Geoffrey Chaucer. Tot în Anglia a luat fiinţă prima editură din lume, Oxford University Press, în anul 1478. Aceasta a fost înfiinţată de un tipograf din Köln: Theodorie Rood.

         Anii următori au adus noi tipărituri, atît în Germania, la Mainz, unde mai mulţi meşteri începuseră să tipărească Biblii, calendare, cărţi cu subiecte religioase sau profane. Peter Schőffer a tipărit la Mainz, în anul 1457 Psaltirea care poartă numele oraşului; acelaşi, în asociaţie cu Johann Fust tipăreşte în anul 1459, Psaltirea congregaţiei de la Bursfeld.

         Un nou elogiu adus tiparului se va produce în 1460, în lucrarea Catholicon scrisă de Johannes Balbus: „Sub ocrotirea Celui-de-Sus la al cărui semn limbile nevîrstnicilor încep să vorbească şi care, adeseori, dezvăluie celor umili ceea ce tăinuieşte înţelepţilor, a fost tipărită şi isprăvită această carte remarcabilă, Catholicon, în măreţul oraş Mainz, aparţinînd renumitei naţiuni germane şi pe care bunătatea lui Dumnezeu a găsit-o demnă, înaintea tuturor celorlalte naţiuni de pe pămînt, s-o distingă în chip cu totul aparte, printr-un atît de înalt spirit luminos şi har dumnezeiesc¸în anul 1460 al devenirii omului – fără ajutorul vreunei trestii, al vreunui calam sau al vreunei pene, mulţămită mai curînd unei minunate munci în comun, legături şi potriviri de poansoane şi forme.”[9]

         Joachim Du Bellay a numit noua invenţie ca fiind „a zecea muză”, iar Henri Estienne, într-o lucrare apărută în anul 1569 – Artis Typographiae Querimonia”- spune că : „Această artă, dacă nu cea mai nobilă dintre toate, este cel puţin cea mai utilă, deoarece ea serveşte, rodeşte, şi propagă toate ştiinţele şi artele.”. Rabelais o consideră „o invenţie divină”, iar Nicolaus Cusanus „haec sancta ars” – o artă sfîntă.

         Nu toţi cărturarii vremii au fost atît de entuziaşti de inventarea tiparului. Johann Heidenberg (Trithemius; 1462-1516), călugăr benedictin care avea să scrie prima bibliografie ecleziastică, tipărită în anul 1494: „Liber de scriptoribus ecclesiasticis”; aceasta îi va crea autorului faima de „părinte al bibliografiei”. Trithemius susţine teza superiorităţii manuscrisului asupra tiparului[10]. În lucrarea sa „De Laude Scripturorum”, argumentele de care se foloseşte Trithemius sunt următoarele: a) textul scris de mînă asigură posteritate autorului; b) textul manuscris este mai rezistent decît textul tipărit; c) nimeni nu poate cumpăra toate cărţile tipărite.

        Producerea hîrtiei a devenit o industrie la mijlocul secolului al XV-lea. „Perfecţionarea morilor de apă, unde mişcarea circulară a roţii este transformată în mişcare verticală a ciocanelor, folosirea pe scară largă a pînzei şi a culturilor de in şi cînepă, erau condiţiile necesare pentru dezvoltarea industriilor de hîrtie ale Europei”, scrie Albert Flocon, în lucrarea sa „Universul cărţilor”[11]. Astfel, industria hîrtiei depindea într-un mod hotărîtor de colectarea şi comerţul de cîrpe vechi, ce constituiau materie primă  în cursul secolului al XV-lea.

         Cîrpele erau triate, rupte în bucăti de mici dimensiuni şi supuse unei fermentaţii pentru eliminarea grăsimilor. Apoi, erau zdrobite în butoaie cu apă şi săpun, urmărindu-se dizolvarea lor completă într-o pastă de celuloză. Această pastă era pusă într-o cadă, unde se introducea forma – constituită dintr-o reţea deasă din fire de aramă. Această sită avea rolul de a reţine pasta, pe care lucrătorii o întindeau uniform, obţinînd foaia de hîrtie. Acestea erau stivuite în forme, pentru a li se da mai multă consistenţă, şi erau uscate. 

         Răspîndirea artei tipografice s-a produs cu multă rapiditate. La Mainz, Johann Fust şi Peter Schőffer, la Nürnberg, Anton Koberger şi-au creat adevărate şcoli de tipografie, unde lucrau nenumărate calfe. De altfel, ultimul avea şi cea mai mare tipografie din epocă, cu 24 de prese. În Elveţia, cel mai mare atelier tipografic din secolul al XV-lea a aparţinut lui Johannes Amerbach la Basel. Primul tipograf care a redus dimensiunile formatului de carte a fost şi unul dintre cei mai activi tipografi ai incunabulelor: este vorba de Aldus Manutius din Veneţia (1449-1514) – supranumit şi „cel Bătrîn” –  care în anul 1501 a creat prima carte cu un format mult mai redus[12]. De altfel Aldus Manutius a fost declarat „bonarum litterarum vindicator”, apreciere făcută de Erasmus din Rotterdam într-una din epistolele sale. În Köln, unul dintre cei mai activi tipografi a fost Ulrich Zell, născut în Hanau, student în anul 1464 şi care va edita pînă în anul 1502 circa 200 de titluri[13].

         În lucrarea sa „Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim”[14], Roger Chartier a apreciat că primele zece centre tipografice din Europa în perioada anilor 1450-1500 au fost, în ordine: Veneţia – cu 3754 ediţii, Paris – cu 2254 ediţii, Roma – cu 1613 ediţii; Kőln – cu 1304 ediţii; Strassburg, Milano, Lyon, Augsburg, Florenţa şi Leipzig. Aşadar, primele zece centre au fost în Franţa, Italia şi Germania, dar incunabule s-au tipărit şi în Ţările de Jos, Polonia (începînd din anul 1477), Spania. Dintre acestea, majoritatea tipăriturilor au avut un caracter religios.