Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (IX)

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Mircea Dinescu(2)

SCENARII CARE SE REPETĂ: IANUARIE 1990 – IANUARIE 2008

1. Cezar Ivănescu: Scurtă istorie a conflictului meu cu Mircea Dinescu

Mircea Dinescu a intrat în literatură ca un discipol al meu, chiar titlul primului său volum de versuri, Elegii de cînd eram mai tînăr, preia un vers din poemul meu, Amintirea Paradisului, „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat…“.

Relaţia armonioasă, de reciprocă simpatie a durat destul de mult, culminînd cu o întîmplare hazlie, petrecută în 1975, la Alba-Iulia, unde ne aflam invitaţi mulţi scriitori români cu prilejul sărbătoririi oficiale a împlinirii a 375 de ani de la Prima Unire a Ţărilor Româneşti, împlinită de Mihai Viteazul.

Atunci Mircea Dinescu chiar s-a bătut cu un coleg (Mihai Gavril), amîndoi în stare de ebrietate, apărîndu-mi, chipurile, onoarea. Cînd a intervenit securistul oficial care călătorea cu noi, scriitorii, în autobuz, şi a încercat să-i despartă, toţi trei şi Mircea Dinescu şi securistul oficial au invocat numele cîte unui şef din Securitate, „eu sînt dintre oamenii lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“. La acea vreme credeam ca e vorba de o pură retorică, acum îmi dau seama că mă înşelam amarnic…

Din 1975, pînă în toamna lui 1979, am locuit şi eu şi Mircea Dinescu la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, eu fiind protejat de Maestrul meu, Marin Preda, şi urît de mai toţi colegii întrucît nu eram băutor de alcool, eram mintea trează care veghea în preajma lui Marin Preda. Tot în 1975, pe coperta a IV-a a cărţii mele Rod III (Ed. C.R., 1975), Marin Preda a semnat singurul său text în care recunoaşte „o adevărată voce de mare poet” la un contemporan al său.

Sintagma „mare poet“ mi-a creat adversităţi durabile în lumea literară şi a coincis cu începutul ascensiunii sociale a lui Mircea Dinescu: secretar UTC la USR, apoi membru PCR şi student la „Ştefan Gheorghiu“.

În 1980, după moartea lui Marin Preda, am publicat în revista „Luceafărul“ scrisoarea testamentară pe care mi-o lăsase Maestrul meu din primăvara anului 1979 şi i-am considerat vinovaţi pe toţi acei care, în ultima zi din viaţa marelui scriitor, au contribuit într-un fel la producerea tragicului deznodămînt, printre ei numărîndu-se şi Mircea Dinescu.

Am reluat toate acuzaţiile în cartea mea Pentru Marin Preda (Ed. Timpul, Iaşi, 1996).

În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi…

În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul“ făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge Preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista „Luceafărul“ a USR), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990.

Am plecat din USR şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1000 de membri).

După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse iar eu am revenit în USR chemat de Laurenţiu Ulici, Preşedinte interimar al USR după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând USR în pragul falimentului.

Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la USR în perioada în care a fost Preşedinte Mircea Dinescu.

În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, Preşedintele în funcţie al USR, că voi candida la preşedenţia USR (iunie 2005). Într-o zi stînd de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul: „ei, dragă, în 1990 cînd scriai în «Baricada» şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atîţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor…”

La scurt timp a venit verdictul de la CNSAS, că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în niciun fel. Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în CNSAS atît timp cît în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu. Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţînd o ilegalitate. Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european.

Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni?

Cezar Ivănescu,

Bucureşti, aprilie 2008

Foto: Mircea Dinescu întîmpinîndu-l pe Nicoale Ceauşescu cu pixul în mînă

2. Domniei Sale Domnului Ministru al Culturii, Andrei Pleşu

Iubite Domn şi Prieten

Aştept din partea Domniei Tale, pe adresa redacţiei revistei Baricada, cele cîteva rînduri de felicitare pentru că am reuşit să reîntemeiez vechea şi onorabila Societate a Scriitorilor Români. Nu ştiu dacă funcţia ţi-a creat organul, dar aşa ar trebui să facă un Ministru al Culturii dacă vrea să nu fie confundat cu vreun (vreo) Preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Cele cîteva rînduri de felicitare le merită cu prisosinţă şi colegii noştri din Timişoara – care s-au desprins din structura totalitară a Uniunii Scriitorilor, instituţie sinistră stalinisto-dejist-ceauşistă care, de altfel, ne-a făcut să-i simţim dulceaţa corecitivă, atît pe Domnia-Ta cît şi pe mine, – şi de asemenea ceilalţi colegi care s-au mai constituit în societăţi literare mai restrînse. Cei aproape 1.000 (una mie) de membri ai Societăţii Scriitorilor Români mi-au îngăduit, în calitatea mea de Preşedinte interimar, să-i felicit şi să le doresc tot binele.

Te-aş ruga, iubite Domn, ca la cele cîteva rînduri de felicitare să adaugi şi memoriul (text manuscris) pe care ţi l-a înmînat soţia mea Maria Ivănescu pe 5 ianuarie 1990, memoriu la care nu am primit nici un răspuns fiind, probabil, prea ocupat Domnia Ta să „dai o pîine“ călăilor culturii române (de la Gogu Rădulescu, cel care ne dădea mai deunăzi lecţii ideologice în România literară, şi Hegheduş pînă la şobolanul Şerban Velescu, omul care l-a cenzurat pe Noica, maestrul dumitale. Manuscrisele mele sînt singura avere pe care o las celor trei copii pe care i-am adoptat, eu şi soţia mea (orfanii pictorului ieşean Petru Aruştei) aşa că te rog, foarte mult.

Închei, iubite Domn şi Prieten cu regretul că nu te voi mai vedea la faţă în sinistra funcţie pe care o deţii din motivul că eşti păzit (după cum m-a informat soţia mea) de acelaşi securist care o păzea pe tovarăşa Suzana Gîdea… S-ar putea să-l văd şi să retrăiesc un coşmar… Cugetă, iubite Domn, la erotismul pervers dintre om şi mască (persona) şi încearcă să vezi dacă rolul nu te-a batjocorit deja, cumva…

Eu te-aş sfătui să-ţi dai demisia din funcţia asta sinistră şi să redevii cel de odinioară, Andrei Pleşu, copilul de geniu al eseisticii româneşti, unic în literatura română de la Emil Cioran şi pînă azi.

Cu dragoste,

Al Domniei Tale

Cezar Ivănescu

Preşedinte interimar

al Societăţii Scriitorilor Români

3. Cezar Ivănescu: „Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (D. Deşliu, M. Dinescu)“. Scrisoare deschisa adresată Preşedintelui C.P.U.N., Ion Iliescu

Domniei-Sale Domnului Preşedinte al C.P.U.N., Ion lliescu

Iubite Domn,

Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.

Dorinţa aceasta mă ţine cam din toamna anului trecut, cînd o distinsă doamnă poetă, redactor la Editura Tehnică al cărei director eraţi, a încercat de cîteva ori să-mi favorizeze această întîlnire, dar fatalitatea sau poate numai starea precară a sănătăţii mele au făcut să nu vă pot vedea.

Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“…

Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi…

Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat…

Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia“ şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.

Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedînd o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară…

Imunda lui prezenţă în Parlament a determinat recent ca decretul-lege privind timbrul literar să se formuleze împotriva dispoziţiilor legale (vedeţi, vă rog, Domnule Preşedinte, explicaţiile juridice alăturate)… şi aceasta e doar ultima ilegalitate mijlocită da acest ins… De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai: 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.

Pînă la terminarea anchetei, v-aş ruga să se interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului. Cînd asemenea huligani (tovarăşul P.C.R.-ist Mircea Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism în bandă) nu vă vor mai sta în preajmă, poată vom reuşi să vă contactăm…

Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.

Cezar Ivănescu

Preşedintele interimar

al Societăţii Scriitorilor Români

Scrisoare apărută şi în ziarul Baricada, ediţia din 27.III.1990

Notă

Materialele reproduse fac parte dintr-o serie de documente (scrisori deschise, articole scrise în primăvara anului 1990 şi în primăvara anului 2008) aflate în arhiva scriitorului Cezar Ivănescu.

Din dorinţa de a facilita accesul la cît mai multe informaţii am decis să fac publice, treptat, toate datele din arhiva Cezar Ivănescu, dar şi cele care ne-au parvenit din diferite surse, după moartea acestuia.

Parcurgînd aceste documente veţi înţelege cum de a fost cu puntinţă ca imediat după mixajul revoluţie-lovitură de stat, din decembrie 1989, Cezar Ivănescu să fie considerat în continuare un „element extrem de periculos“ (exact ca în notele emise de Securitate înainte de 22 decembrie 1989. Vedeţi de exemplu şi articolul Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20, http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/lf-cline-cltorie-la-captul-nopii.html. Acesta prezintă o notă aflată la Arhivele Statului care conţine indicaţii date criticilor literari de a-l ataca în presă pe Cezar Ivănescu pentru prefaţa scrisă la versiunea în limba română a romanului semnat de L.-F. Céline, Călătorie la capătul nopţii, citez „Propunem ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“. Un alt document prezentat este o notă strict-secretă aflată la Departamentul Securităţii Statului, publicată în Cartea Albă a Securităţii, în care, printre altele, se cerea şi: „Împiedicarea participării acestuia [scriitorului Cezar Ivănescu – n.n.] la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. [Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.n.] şi Direcţia a V-a [a securităţii, Securitate şi Gardă – n.n.]).

După căderea regimului Ceauşescu şi înlocuirea acestuia cu un altul format în mare parte din foşti nomenclaturişti pentru Cezar Ivănescu a urmat o perioada la fel de grea ca şi cea anterioară, a dictaturii comuniste. Poetul a fost în continuare hăituit şi marginalizat de aceleaşi persoane ca şi în perioada dictaturii comuniste, cu singura diferenţă că acum acestea pozau în instauratori ai regimului „democrat“ cu toate că până la 21 decembrie 1989 participau în calitate de membri activi la şedinţele Partidului Comunist Român (în P.C.R. se intra la cerere!).

Vă reamintesc că Cezar Ivănescu a fost primul scriitor antisistem, nemembru de partid eliminat din presă după Revoluţie, fiind dat afară din redacţia revistei Luceafărul de acelaşi individ sinistru, Mircea Dinescu, cel care în final, în anul 2008, i-a determinat şi moartea (v. şi Scrisoare deschisă adresată de Cezar Ivănescu Preşedintelui C.P.U.N., Ion Iliescu, 1990).

Agresiunea îndreptată împotriva scriitorului Cezar Ivănescu a continuat. Pe 14 iunie 1990 a fost bătut pînă la desfigurare în sediul Societăţii Scriitorilor Români de minerii chemaţi în Bucureşti de preşedintele în funcţie al României, Ion Iliescu. Apoi, teroarea a continuat prin repetatele ameninţări cu moartea pe care scriitorul le-a primit de-a lungul timpului, prin încercarea de asasinat din toamna anului 1996 (cînd scria cartea Timpul asasinilor), prin agresiunea din 3 ianuarie 2006, cînd în faţa casei sale, ziua, a fost bătut cu violenţă de trei indivizi care mai întîi au blocat capătul dinspre bulevardul Dacia al străzii Silvestru şi apoi l-au imobilizat, umplîndu-l de sînge. Scriitorul a scăpat cu viaţă în mod miraculos reuşind să fugă în bulevardul Dacia şi să urce într-un taxi. Însă atacul împotriva lui Cezar Ivanescu a căpatat dimensiuni oculte cu adevărat de nebănuit începând cu 29.01.2008 cînd Mircea Dinescu a comis hybrisul. Atunci, din punct de vedere moral, Cezar Ivănescu a fost executat. Pe 24 aprilie operaţiunea de eliminare a continuat prin lichidarea sa fizică. Pe 29 aprilie poetul a fost înmormântat, la fix trei luni de la declanşarea pe „sursă“-autodivulgată a scandalului mediatic ilegal şi nefondat pe existenţa nici măcar a unei minime probe!

În susţinerea celor afirmate de mine în legătură cu natura ilegală a atacului declanşat de Mircea Dinescu vă prezint şi un extras din prevederile stipulate de Legea 187 şi de Regulamentul CNSAS, în vigoare încă şi la data de 29 ianuarie 2008: „darea spre publicitate a unor date sau informaţii din dosare, necorespunzătoare adevărului, de natură să lezeze viaţa, demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, iar prezentarea denaturată a datelor din dosarul de Securitate, în scopul discreditării sau al nedeconspirării constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a mai lucra în domeniul arhivelor. Sustragerea, tăinuirea, falsificarea, contrafacerea, deteriorarea sau distrugerea dosarelor, registrelor şi a oricăror documente ale Securităţii se pedepsesc potrivit legii penale, maximul pedepsei majorându-se cu 2 ani şi că eliberarea de informaţii din dosare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

Cezar Ivănescu a murit ca urmare a atacului imoral dar şi profund ilegal (v. citatul!) declanşat de un membru al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu. Până astăzi nicio instituţie a Statului Român, european şi democrat, nu a schiţat nici macar un minim răspuns. Această atitudine mă determină să cred că Statul Român a devenit practic o entitate nefuncţională şi că noi, cetăţenii acestei ţări, suntem lăsaţi la bunul plac al unor indivizi de neoprit poziţionaţi în funcţii-cheie şi care din această postură publică sfidează şi încalcă legile generând teroare şi chiar moarte.

Într-o scrisoare deschisă rămasă postumă, adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel în luna aprilie a anului trecut Cezar Ivănescu se întreba: „Rămînem azi lîngă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborît în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborît la rîndu-i printre morţi?”.

Poetul Cezar Ivănescu, omul care şi-a asumat pe deplin creştin suferinţa Lumii ca pe o rană purificatoare, a păşit de bunăvoie în Moarte „cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborît la rîndu-i printre morţi.” Umilit şi nedreptăţit, însîngerat, cu trupul sfîşiat de răutatea celor din jur a părăsit această Lume şi şi-a încredinţat Sufletul curat ca lacrima lui Dumnezeu. Acum ne-a rămas nouă, celor vii, celor cu sufletul radiind de Lumina Credinţei să îi facem dreptate, căci nu există „păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“ şi nici luptă mai nobilă decît cea dusă în numele dreptăţii celui ucis!

Clara Aruştei

iunie 2009

(va urma)