Rafturi goale in istoria cartii

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Istoria cărţii şi a bibliotecii este plină de rafturi goale! Până când?

Am vizitat în 19 septembrie Casa Brătienilor de la Ştefăneşti-Argeş, de lângă Piteşti, aşezată într-un loc frumos, pe un deal împădurit, acolo am aşteptat la rând, alături de mulţi colegi bibliotecari, veniţi la Conferinţa Naţională a Bibliotecarilor din România. Am aşteptat mult la rând nu datorită fluxului mare de vizitatori, ci datorită fluxului de prejudecăţi interesante a Doamnei muzeograf, care două ore nu a vrut să ne lase să intrăm, spunea că acolo intră numai de la ambasadori în sus, dar până la urmă i-a trecut îngâmfarea şi a binevoit de a lăsat să intre şi bibliotecari în acel palat silvestru, ca un cuib de istorie, ale cărei nelinişti încă îl străbat şi ne înfioară.

 

Aceasta este Casa Brătienilor, în ale cărei saloane s-au ţinut multe sfaturi de taină, care au condus la intrarea României în Primul Război Mondial şi apoi realizarea Unirilor şi a României Mari, la care Brătienii au avut umeri hotărâtori. Am parcurs cu încetinitorul acel spaţiu dăruit, ca un mausoleu cu flori şi balcon, multe am văzut şi m-au impresionat, dar cel mai mult mi-au reţinut atenţia dulapurile mari şi goale din bibliotecă.  Acum goale, dar odinioară pline, cu circa 25.000 de cărţi, care formau biblioteca de familie a Brătienilor.

 

De ce sunt goale rafturile, unde sunt cărţile familiei, între care multe vor fi fost rarităţi de ridicată  valoare patrimonială? Din relatările Doamnei muzeograf, care până la urmă s-a îndulcit puţin şi ne-a condus prin acele încăperi interzise, rezultă că la acest castel s-a consumat încă un episod din ceea ce putem numi drama internaţională a cărţilor, proces vechi şi mereu nou, din Antichitate şi până azi, început cu arderea Bibliotecii din Alexandria, până la arderea cărţilor în pieţe de către torţionarii fascişti din Germania de după Republica de la Weimar.

 

Continuarea a venit şi la noi, prin nu mai puţin celebrele Comisii teritoriale, înfiinţate în anul 1947, pentru epurarea bibliotecilor din România de după război. Acele Comisii aveau ca misiune iniţială pozitivă să pună în aplicare articolul 16 din Convenţia de armistiţiu şi să scoată din circulaţie publică (deci, nu să distrugă!) toate mijloacele de informare cu conţinut fascist, între care cărţile şi revistele cu acest conţinut, ce deveneau interzise la lectura publică. Cum interzise sunt şi azi de la circulaţia publică necontrolată, aşa cere Legea bibliotecilor din anul 2005, aşa este în toate ţările civilizate. Îmi pare normal şi necesar! Dar aplicarea dispoziţiei în anul 1947 a fost cu totului alta. Acele Comisii au urmărit cu totul altceva, au devenit Comisii de epurare politică a bibliotecilor, eliminând tot ce putea fi o piedecă în calea sovietizării României.

 

Prin urmare, acele Comisii, formate cel mai adesea din persoane fără pregătire, dar devotate, sau din persoane cu pregătire, însă devotate unor interese străine, acele Comisii şi-au depăşit cu mult sfera de competenţă, chiar şi-au modificat şi schimbat misiunea. Dar cine putea să se opună la acţiunea lor abuzivă, cine putea să-i oprească, cine le putea face faţă, fără a se expune persecuţiilor politice specifice vremii?

 

Dacă ne uităm acum în cartea, care a fost manualul lor de lucru, apărută în anul 1948 sub titlul „Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948”, de 522 de pagini, editată de Ministerul Artelor şi Informaţiilor, cât şi la Legea nr.364 din 2 mai 1945,  vedem măsura depăşirii atribuţiunilor acelor Comisii, care urmăreau să scoată şi să distrugă tot, ce era mai valoros din cultura românească, de la opera lui Mihai Eminescu la opera lui Nicolae Iorga, ale căror ediţii oprite ocupă pagini întregi în aceea carte  de holocaust cultural.  

Depăşirea atribuţiunilor deduse din actul de pace a fost posibilă, ca urmare a acelei partajări de interese de la Yalta, care a lăsat România pe mâna ocupantului sovietic, ce a acţionat nestingherit şi abuziv în toate direcţiile pentru sovietizarea României, inclusiv prin acele Comisii, ce aveau instrucţiuni separate, de partid, pentru a orienta modul lor de selecţie a cărţilor. Aşa s-a întâmplat şi în Bihor, aşa s-a întâmplat peste tot, în ţară, aşa s-a întâmplat şi la Casa Brătienilor, unde în anul 1949 s-a prezentat grupul de torţionari şi au selectat. Adică timp de două săptămâni au ars cărţile din bibliotecă, la rând, fără nici o selecţie, după care s-au plictisit şi ceea ce nu au apucat să ardă, au aruncat în Râul Doamnei, care curgea pe alături. Şi de atunci rafturile sunt goale de carte, ca un semn mare de durere şi de întrebare către posteritate, de ce?

 

Pe un dulap vedem capul de marmură albă al lui Vintilă Brătianu, întemeietorul familiei politice de patru generaţii. Atât a mai rămas din bustul de altădată, numai capul. Aceeaşi torţionari au făcut decapitarea, jucându-se de-a Revoluţia franceză, au făcut ciudat decapitarea, după care au aruncat bustul şi au reţinut capul. O decapitare inversă! Fac poze şi cobor în curte. Cobor cu capul în jos, decapitat spiritual, deoarece mă doare ca să descopăr  că din neamul meu s-au putut naşte persoane atât de antinaturale şi anticulturale, monştrii, care au făcut acest prăpăd.

 

Supliciul nu se opreşte aici… Peste câteva ore vizităm Muzeul Goleştilor, casa boierilor literaţi, care la început de veac 19 au găsit drumul către Europa… Şi aici, în Conacul familiei Goleştilor, deosebit de armonios ca structură, iarăşi văd dulapuri mari şi înalte, din veacuri trecute, dar şi aici cu rafturile goale, fără cărţi… Şi aici dulapurile fac mărturie despre acelaşi fel de dezastru, şi aici au operat aceeaşi torţionari anticulturali. Aceleaşi Comisii au poposit şi aici, unde şi-au continuat opera neagră de distrugere a cărţilor, care erau reacţionare în sine, deoarece se aflau într-o casă boierească, şi ea reacţionară în sine!… Aşa cum reacţionare în sine au fost şi mormintele regale din Biserica Saint Denis dela nordul Parisului, catedrala funerară a regilor Franţei, morminte care au fost sparte si devastate cu sălbăticie de către insurgenţii francezi de la 1789. Şi acum se pot vedea goale, fără oseminte, care sunt tot nişte cărţi, aruncate şi frânte de ignoranţa pură a neştiutorilor de carte, se pot vedea goale, ca nişte rafturi orizontale în pământ… În continuare lor şi a altora vin rafturile goale de la Stefăneşti şi Goleşti, care arată cât de perseverentă poate fi ignoranţa, mai agresivă decât ştiinţa şi cuminţenia de carte.

 

De ce scriu acuma despre un fapt atâta de vechi, deoarece am văzut!… Deoarece doresc să nu se mai repete o astfel de contribuţie românească la un vechi subiect european, despre care mă amăgesc că nu mai are viitor… Istoria cărţii şi a bibliotecii este plină de rafturi goale! Până când?