Pe când apunea ziua naşterii lui Mihai Eminescu, răsărea ziua morţii lui Grigore Vieru…
„Nu harul, ci lacrima mea e mare. Nu sunt nici primul dintre poeţii ţării, nici al doilea, nici al treilea… dar nici ultimul.”
(Grigore Vieru, în volumul Linia de contur de Valentin Marica, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2002, p.140)
Pe când apunea ziua naşterii lui Mihai Eminescu, răsărea ziua morţii lui Grigore Vieru. Era tânăr Vieru când a scris poemul Legământ, o prefigurare a morţii, la căpătâi cu o carte de Eminescu. A fost un eminescian în viaţă şi e un eminescian în moarte… Întrebăm, eminescian, dacă îi ştim sfintele văi ale vieţii şi ale scrisului şi, mai departe, dacă ştim să-i anunţăm moartea…
A trăit în durere christică. A scris în lumină, călărind calul mărului sub o sfântă sudoare de flori; ştiind că poetul este un duh al vieţii. A scris cu forţa candorii, înfăşurat în manta-i de sfinţenie a cuvântului; şi a celui rostit în vorbirile cu noi ( îi era teamă că nu ne iubeşte îndeajuns) şi a celui sortit să fie poem, să fie iarbă limpede. Într-un autoportret, Grigore Vieru îşi mărturisea dorinţa de a fi iarbă; căci, mai firesc şi mai simplu decât atât, n-ar putea fi.
Avea în statura lui isusiacă arderea pe care o avea Eminescu, aceea de a străbate teritoriile româneşti în cruciş şi-n curmeziş. A fost la Târgu-Mureş, în Sala Oglinzilor, la Teatrul Naţional sau la Radio unde a definitivat poemul Transilvania, devenit şi acesta manual de istorie sau nelinişte interioară ( aşa îşi numea cântecele), la Reghin, Bistriţa, Maieru, Alba-Iulia, Sebeş, Lancrăm, bucurându-se că vine de-acasă-acasă, că în aceste locuri ţara îl aude. Ţara i-a auzit poetului Viaţa; i-a auzit-o şi i-a uitat-o, apoi iar i-a auzit-o şi iar i-a uitat-o… Căci banul, spunea Grigore Vieru, începuse prea mult să ţină loc de talent şi caracter; şi, astfel, poetul recita Mica baladă, poem dedicat lui Marin Sorescu, în Sala Oglinzilor din Târgu-Mureş, pentru a ţine loc de credinţă. S-a amestecat cu credinţa în limba română cea sănătoasă, cu ideatica şi filozofia folclorului (era uluit de proverbul : Decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind), cu soarele care nu poate răsări fără pământ, cu norocul de a se simţi arbore, cu umbletul celest al mamei şi al patriei, dureros vieţuind în istorie. Scria Grigore Vieru: M-am amestecat cu viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa. / M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul. / M-am amestecat cu dorul / Ca sângele cu izvorul.// M-am amestecat cu tine / Ca ce-aşteptă cu ce vine.
Spunea, mereu, că face parte din cea mai tragică generaţie de scriitori. Suferinţa, însă, nu i-a încruntat chipul şi râul inimii. Sufletul rănit naşte mărgărit… Poetul hotăra prin puterea harului, bunătate, demnitate, sinceritate, fericirea de a nu fi cântat păunii, duse până la starea de puritate, ca nicicând să plece cu ruşine ochii în jos înaintea fratelui; omenindu-i pe cei ce poartă dorul nesfârşirii spirituale. Era indignat, însă, ca statornic unionist, să afle, la Bucureşti, că Eminescu e xenofob, Mihai Viteazul e paranoic, Arghezi şi Călinescu sunt colaboraţionişti sau să audă la Iaşi, la radio, că Al.I.Cuza e un mit creat de comunişti. Pentru cel care scria că dragostea e un sinonim moral al Patriei şi natura e istoria vie a Patriei, lecţia ei de omenie şi de încredere în bine, denigrările, ca cele enumerate, erau răni. Acum, rănile lui şi-au început vindecarea în taină.
A trăit dezbrăcându-se de noapte, căutând veşnicia în laptele mamei şi în zi de duminică. A murit într-o zi de duminică, intrând în taina care să-l apere, vestită în poemul Clopotul învierii : rană pe rană în taină se vindecă…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.