Pictorul Silviu Babii si culoarea dramatica a unui destin

Silviu Babii, din Botoşani, pare a fi omul care îşi înţelege rostul. Povestea lui uimeşte şi construieşte deopotrivă, sperie şi fascinează. Rareori un om se strecoară cu atâta înţelepciune printre năpastele împărţite cu cea mai suspectă „generozitate”, şi mai rar un artist manifestă atâta dăruire faţă de semenii săi. Pictorul care îşi colorează viaţa, dar care foloseşte, fără patimă, doar culorile de care dispune, fără să tânjească la ceea ce nu poate avea.

La scurtă vreme după ce a împlinit 3 ani, la Silviu şi-a arătat colţii una dintre cele mai groaznice boli din câte pot exista: miopatia Duchenne,  o formă gravă de distrofie musculară, boală care debutează la copii în jurul vârstei de 3-5 ani. „Mi se părea că are probleme cu mersul, că nu urcă chiar bine scările, că se împiedică prea des. Avea permanent genunchii loviţi”, povesteşte mama lui Silviu. Într-o seară, a adormit liniştit şi s-a trezit în altă lume. Nu se mai putea ţine pe picioare. Boala lui Silviu produce atrofia musculară progresivă, manifestându-se prin scăderea forţei musculare.

„Ori în scaun, ori mort”

„Distrofia la mine este genetică. A avut-o şi tatăl meu, şi alte rude din familia noastră, numai că la tata boala a debutat târziu, pe la 35 de ani”, spune Silviu. Din spatele ochelarilor, privirile par senine. Numai el ştie câtă întunecime sau câtă lumină încape în ochii lui. Medicii, care recunosc raritatea acestei boli (cam 4 cazuri la 10.000), spun că un copil cu o asemenea maladie, mai ales dacă ea debutează la 3 ani, în 10-12 ani ajunge în scaunul cu rotile, după care viaţa mai joacă la loterie anii care urmează. „Doctorul mi-a zis: tu trebuia să fii acum, la 30 de ani, ori în scaunul cu rotile, ori mort!”, zâmbeşte amar Silviu.

Joaca destinului cu lumea

Cel mai mare inamic al bolii a fost, însă, pictura. Pereţii camerei sale îşi împart spaţiul între lucrările sale şi ale tatălui. „Tata a murit în iarna trecută. Pensionat şi el, din cauza unei coxartroze. Distrofia musculară s-a agravat şi am umblat luni în şir să-l trecem la alt grad, pentru o pensie mai mare. Trebuia să vină doctorul acasă şi doctorul nu avea niciodată timp”. Silviu nu uită, dar nici nu urăşte. S-a obişnuit că în viaţa asta nimic nu e normal, că Dumnezeu încearcă şi iubeşte. Pur şi simplu. „Cu o oră înainte de a muri, tata a primit acasă decizia pentru gradul de pensionare!”, spune fără patimă.

Şpagă cu bonus

În cameră întră cu două cafele mama. Se aşează pe marginea patului cu greu. „Mă iertaţi, eu sunt în convalescenţă”. O operaţie pe coloană, un final de poveste, de fapt, care a început grotesc la Botoşani, din cauza orgoliului unui medic. Un medic, femeie, care profesează în continuare nestingherită. „Mă durea spatele şi am mers la ea. Mi-a recomandat masaj şi fizioterapie”. Îşi cunoştea, însă, trupul, şi a îndrăznit să conteste, timid, ce-i drept, diagnosticul doctoriţei: lombosciatică. „Dacă te crezi mai deşteaptă decât mine, du-te acasă, aşa mi-a răspuns. Am tăcut şi am făcut ce mi-a zis. În câteva zile am căzut în baie şi am rămas imobilizată”. Conştientă că a greşit, dar fără să recunoască, doctoriţa a trimis-o pe femeie la Iaşi. „Soţul meu era bolnav, imobilizat. Nici nu a ştiut că am trecut prin două operaţii. Acasă aveam şi doi copii în plasament, parcă toate necazurile se revărsaseră pe noi”, spune mama lui Silviu. La Iaşi a ajuns pe targă. „Doctorul de acolo a spus că a doua zi mă operează. Fata mea a întrebat direct cât trebuie să dea: 5 milioane pentru el, 3 milioane anestezistul, 2 asistenta şi infirmierele 1 milion. A dat fata cât avea. Restul, dimineaţă. Doctorul a primit banii. Pentru anestezist a luat tot el, să-i dea. În sala de operaţie, însă, i-a spus fetei: uite, el e anestezistul. Fata a muţit: păi, domnul doctor, v-am dat dumneavoastră să-i daţi… A răspuns nervos: iaca, m-am gândit că acela e bonusul meu!”.

„Băiat bun până la urmă”

Silviu zâmbeşte întruna. Are o frumuseţe calmă a gesturilor, completată, chiar dacă pare nefiresc, de fragilitatea mâinilor pe care nu le foloseşte foarte bine şi de mersul greoi, chinuit de boală. „Doctorul de la Iaşi a greşit operaţia. A dat o parte din bani înapoi, ca pentru analizele de după operaţie, să nu se facă tam-tam”, îşi aminteşte pictorul. Brusc, zâmbeşte larg: „Oricum, a fost băiat bun până la urmă, mi-a cumpărat două tablouri!”.

Doctorul sătul de bani şi bun de suflet

De la Iaşi au plecat întins spre Bucureşti, decişi să uite experienţele de până atunci. Bucureşti, altă lume. Diagnosticul a fost crud: tumoare pe coloană, boală care se agravase din cauza „tratamentelor” de până atunci, de la Botoşani şi Iaşi. „M-a chemat pe mine doctorul. Tata murise. Mi-a zis: 1. se operează şi are şanse, 2. aşteaptă şi o va mai duce puţin, 3. nu se operează şi moare. La ei nu ai voie să vorbeşti. Doar asculţi, dar trebuie să dai un singur răspuns”, povesteşte Silviu. S-a operat mama. „M-am dus la doctor să dau bani. Măi băiete, nu-mi trebuie nimic, sunt sătul de bani până aici”, încheie Silviu şi face un semn calm până în dreptul gâtului.

„Mamă, primeşte-mă!”

„Nu ştiu cum am putut duce atâtea”, spune mama. S-a pensionat şi ea, după luni întregi de alergat pe la ghişee, drumuri făcute greu de Silviu, cu mersul lui încurcat şi atât de răbdător. Un ciocănit în uşă. Apare chipul ştrengăresc al unui copil. Salută şi se retrage în altă cameră. Manifestăm nedumerire. „Mai aveţi, totuşi, copii în plasament?”. Chipul femeii se luminează. „Nu, e David, unul dintre cei doi copii pe care i-am avut până anul trecut. Este la altă familie, dar tot la mine vine. A apărut într-o zi cu sacoşa de haine: Mamă, primeşte-mă, că eu la tine vreau să stau!”.

Culoarea care hrăneşte

David, o inimă de copil purtătoare de îngeri, Silviu, un înger el însuşi, prin îndurarea şi înţelegerea vieţii, o mamă care parcurge zilele cu seninătate. „Trebuie să lăsăm totul în urmă, să uităm trecutul şi să privim doar în faţă”. Silviu înclină serios şi grav din cap. „Eu aş vrea să fiu sănătos măcar atât, să pot face câte ceva, să pot picta”. Expune de ani de zile lucrări la LuxRo, o policlinică, mai cumpără lumea… Banii, la cheltuielile lor, se duc mai repede decât ai avea timp să-i vezi. Silviu este pensionat, deşi abia a trecut de 30 de ani. Are 2 milioane pe lună. Mama, pensionată, are în jur de 5 milioane. Silviu nu are nevoie decât de hrană sănătoasă şi vitamine. Atât, dar aproape imposibil mai mereu. Se hrăneşte, mai degrabă, din culoare.

Pictor de Crăciun

Un impresar i-a propus o expoziţie personală, ajutându-l cu materialele pentru pictură. În rest, Silviu nu are planuri sau speranţe. Poate doar să evolueze medicina, să se găsească un leac ceva mai ieftin, o cale prin care să reuşească să se deplaseze mai uşor.

Rareori îţi este dat să vezi atâta frumuseţe într-o casă atât de mică. Au vorbit amândoi, mamă şi fiu, cu calm şi înţelegere. Fata, plecată în Spania, nu va ajunge în ţară de Crăciun. Prea multă cheltuială. Nu s-a auzit cuvântul „ajutor” sau „milă”. Nimic din toate astea. Şi nici nu poţi crede că, pentru cei doi, casa se va schimba prea mult de sărbători. Poate doar Silviu să picteze îngeri sau biserici luminoase de Crăciun. O casă care se va găti cu suflete de sărbătoare.

Un pictor care este mulţumit de culoarea în care străluceşte viaţa lui.