Vom mai reuşi vreodată să comunicăm doar pentru a ne îmbogăţi sufletul de cultură?
Cultura şi Civilizaţia reprezintă atât istoria omenirii cât şi cunoştinţele personale ale fiecăruia dintre noi. Probabil că, prima a apărut civilizaţia. Pentru a avea cultură trebuie să avem mai întâi civilizaţie sau, cel puţin, aşa susţin câţiva cercetători.
Termenul civilizaţie, ca aproape orice alt termen, a apărut din latinescul „civis”, „civilis”, care făcea referire la cetăţeanul care trăieşte într-un stat şi dispune de anumite calităţi ce îl ajută să se conformeze regulilor de conduită în relaţiile sociale şi publice. Putem spune că, termenul te civilizaţie, semnifică educarea cetăţeanului pentru un comportament adecvat în viaţa civilă, în spaţiul civic, în spaţiul public, unde trebuie respectate anumite reguli consacrate ale relaţiilor interumane şi sociale.
Dacă termenul „civilizaţie” are rolul de-a educa omul atât ca cetăţean cât şi ca model pentru sine, termenul de „cultură” are un înţeles mult mai vast.
Cultura apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-un amplu şi complex proces de comunicare. La începutul timpului nu exista litera sau cuvântul scris, poate că nu exista nici graiul. Presupunem că oamenii comunicau prin semne sau, aşa cum bine ştim, prin desene. Cultura este un fel de a doua natură a omului, o natură secundară, apărută prin îmbogăţirea naturii primordiale fără însă a vorbi de o ruptură radicală între cele două realităţi. Ele se combină permanent în fiinţa umană. Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existenţă. Cultura a fost considerată ca un factor definitoriu al existenţei umane, ca element indispinsabil al realităţii sociale.
E.B. Taylor a văzut cultura ca un „ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, dreptul, tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate”. Acelaşi Taylor spune că există şi alte forme ale culturii cum ar fi: îmbrăcămintea, uneltele, armele, dreptul de proprietate şi căsătoria, învăţătura morală şi religioasă „recensământul tuturor faptelor vieţii obişnuite ale unui popor prezintă acel întreg pe care îl numim cultură”.
Prin cultură se modelează personalitatea umană, întrucât cultura transmite modele comportamentale, atitudini sociale, reacţii dobândite şi învăţate, întreaga istorie a omului ca fiinţă socială. Cultura păstrează experienţa socială şi cognitivă, deţine formele în care se exprimă conştiinţa de sine a unei societăţi, elaborează şi întreţine mecanismele prin care se afirmă creaţia umană.
Însă cultura se dobândeşte, în special, prin actul fundamental al fiinţei umane şi anume: comunicarea. „Limbajul este faptul cultural prin excelenţă” (Claude Levi-Strauss). Comunicarea este un factor consitutiv al culturii, un factor definitoriu şi structural, fără de care nu putem înţelege nici o formă de cultură. Ea înseamnă un permanent schimb de informaţii, mesajele şi semnificaţii între indivizi şi grupuri, ceea ce dă consistenţă şi bogăţie fenomenului cultural. Este esenţa vieţii sociale a omului, întrucât viaţa în comun, stocarea informaţiilor şi transmiterea moştenirii sociale către noile generaţii nu ar fi posibile fără existenţa multiplelor forme de semnificare şi de comunicare.
„ Cultura şi comunicarea formează un cuplu ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe, nu se conţin şi nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă analogică”, spunea Jean Caune în „Cultură şi comunicare”.
Comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relaţie a omului cu lumea naturală şi socială.
Comunicarea este cea mai importantă componentă a vieţii noastre, căci, indiferent în ce mod, suntem nevoiţi să comunicăm. Chiar dacă nu o facem verbal, comunicarea nu poate fi negată. Nici chiar atunci când cineva nu vrea să răspundă sau, în cazul în care o persoană stă pur şi simplu ca o statuie, chiar şi atunci respectivul exprimă cevă. Comunicarea este cea mai veche artă. Dacă ne gândim la strămoşii noştrii ne dăm seama că limbajul nu era principala lor formă de comunicare. Aceştia se înţelegeau prin gesturi asemeni animalelor. Şi-au dezvoltat un stil propriu de-aş transmite cunoştinţele mai departe, şi anume prin desenele rupestre. Tot ceea ce ne înconjoară comunică şi ne transmite ceva. Chiar şi un ciob prin formă şi culoare ne poate învăţa ceva anume. Natura comunică tot timpul, gândiţi-vă numai la arcuirea copacilor atunci când bate vântul sau la felul cum se adună norii înainte să înceapă ploaia.
Toate astea ţin de cultură. Omul nu poate fi lipsit de cultură. Există cultura pe care o aprofundăm şi cea pe care ne-o însuşim din propriile experienţe. Odinioară, oamenii, învăţau să privească cerul pentru a cunoaşte ora sau pentru a se orienta către un loc anume. Alţii au învăţat ce semnifică fiecare bătaie a vântului, fiecare şoptit al mării sau freamăt al pământului. Şi lucrurile acestea fac parte din cultura noastră.
Cultura nu este ceva adiacent condiţiilor materiale, nu este un lux, ci o latură indispensabilă a existenţei umane, un sistem de creaţii care răspund unor cerinţe existenţiale concrete. Cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul îşi dobândeşte demnitatea sa. În cultură omul se întâlneşte mereu cu sine însuşi.
Din păcate, în zilele noastre, cultura este folosită în alte scopuri. Comunicăm pentru a ne informa, pentru a şti cum să ne dezvoltăm din punct de vedere material uitând să ne alinăm sufletul. Nu este suficientă acea cultură elementară pe care o dobândim cu toţii într-un fel sau altul. Pentru a ne hrăni şi a ne ferici sufletele este nevoie de mult mai mult, însă aceste nevoi sufleteşti au fost date la o parte pe măsură ce timpul a trecut.
Vom mai reuşi vreodată să comunicăm doar pentru a ne îmbogăţi sufletul de cultură?
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.