Pretul nemuririi

Nu, nu, vă rog! Nu vă îndrăgostiţi de Bucovina!

E o dragoste care poate distruge şi pe care nu şi-o pot asuma decât căutătorii în stele ori pescuitorii în ape tulburi. Aici, în dreptul inimii mele există un semn, al cărui tâlc nu-l pricep încă.  Nu e dragoste, căci apăsarea ar fi suportabilă. Este poate doar fascinaţia stranie a vidului, mai amară decât moartea şi mai frumoasă decât iubirea împlinită.

Privesc adesea chipurile obosite ale oamenilor săraci, mintea mea developează neîncetat clişeul amărui al neputinţei lumii, al abdicării noastre în faţa nevoilor umane. Agăţat parcă de un colţ de pâine, un bătrân hoinăreşte zilnic pe străzi, cu ochii încercănaţi şi privirea hăituită. Copie la indigo a altor bătrâni, omul acesta este în fapt mai puternic decât bogaţii lumii. Bucuria de a trăi are pentru el o altfel de dimensiune.

Bucovina îşi ascunde săracii în faldurile trecutului, retuşând  prezentul cu paginii stranii de istorie. Bucovina seamănă uneori cu o frumoasă domnişoară bătrână, pe care pretendentul pare să o fi părăsit tocmai înainte de a fi ajuns la altar. Ce blestem poate fi mai mare decât să trăieşti cu o dragoste fără de răspuns, iar  cuţitul fantasmelor ei să ţi se răsucească în suflet sute de ani? Dacă  preţul nemuririi constă în valoarea tributului plătit, cât poate omul amâna revolta care i-ar putea aduce pacea uitării? Aţi fost vreodată la Rădăuţi? Aţi mirosit cumva parfumul unor străzi care te pot prinde fatal în vraja tăcerii lor? Departe,departe de tot, acolo unde se aşază harta în cui (după o zicere prăfuită…) oraşul îşi trăieşte liniştea aparentă, ca un cerb rănit ce-şi odihneşte trupul sub hipnoza frunzelor.

Lucrez în biblioteca oraşului, repliindu-mi destinul tragic pe labirintul paginilor de carte. Număr dimineaţă de dimineaţă morţii din viaţa mea, căutându-mi rostul într-un miez destul de ermetic. Nu, nici un om nu moare atâta vreme cât nu este uitat. Nici un ţinut nu poate fi îngenucheat atâta vreme cât respiră sub demnitatea trecutului. Odinioară, trăsuri cu scaune de pluş, purtate de cai nărăvaşi străbăteau într-un ceas distanţa Rădăuţi – Cernăuţi .

Astăzi, istoria îşi ţese capcanele, prinzând în cerc realităţi devenite legende. Ce am fost şi ce suntem? Ce sunt şi ce am fost? Nimic mai mult decât bătrânul sărac rătăcind pe străzi, care nu şi-a pierdut însă grandoarea visului. La urma urmei, preţul nemuriri ţine de puterea noastră de a visa şi de a sta cu demnitate în genunchi. Pentru mine nu există nici o graniţă. Noapte de noapte mă întorc în caleaşca trecutului şi parcurg în voie distanţa Rădăuţi-Cernăuţi…