Un hocus-pocus si o cacialma:

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

… Numirea Institutului de Istoria Religiilor cu numele lui “Ioan Petru Culianu”

Institutul de Istoria Religiilor  numit “Ioan Petru Culianu” reprezintă punctul terminus al unei colosale minciuni privitoare la “strălucita carieră universitară” a lui Culianu la Divinity School, care în fapt a fost deosebit de modestă, prin neşansa de a nu fi primit cartea verde decât cu o lună înainte de a fi asasinat. Acest ghinion a făcut ca ultimul discipol român al lui Eliade să nu fi fost niciodată angajat ca profesor asociat (sau conferenţiar) de istoria religiilor la Divinity School. De aici cacealmaua de a numi un institut de istoria religiilor întemeiat “sub auspiciile Academiei Române”, cu numele unui visiting professor.

Fiindcă  istoria religiilor,  Culianu a predat-o în exclusivitate ca visiting professor. In bio-bibliografia scrisă în noiembrie 1990 în vederea angajării permanente la Universitatea din Chicago, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi doctoratul de Stat în 1987, nu a predat istoria religiilor decât în anul universitar 1987-1988 si atunci doar ca visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo. După adevărul nemăsluit de interese colaterale, Institutul de Istoria Religiilor ce-l are drept director interimar pe Andrei Pleşu, poartă numele unui fost profesor de italiană ajuns în 1986 conferenţiar la universitatea olandeză unde preda de zece ani italiana.

De fapt, colosala minciună, difuzată pe poate căile, prin toate cărţile unde este prezentat Culianu, de toate editurile care l-au publicat, a urmărit să realizeze acel hocus – pocus prin care Ioan Petru Culianu să se metamorfozeze în mare istoric al religiilor, luând locul unui Eliade, vezi Doamne “compromis” . Ţelul înlocuirii la care s-a lucrat aproape două decenii a fost divulgat de la prima discuţie publică despre Culianu, înregistrată în 5 oct. 1991 si tramsmisă pe postul de televiziune TVR1. Atunci Andrei Pleşu a decretat marea minciună fără să clipească: “Culianu era mai bun, domnule, era mai bun decât Eliade” (v.L.A.I., Anul II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8). Făcută pe banii celor manipulati, acţiunea de «lichidare» a lui Eliade (1)– prin minciuni preluate din «Dosarul Eliade» alcatuit in Israel spre blocarea candidaturii la Premiul Nobel-, a decurs  concomitent cu acel hocus-pocus de înlocuire a marelui istoric al religiior cu profesorul de italiană despre care Eliade spunea că ar fi un psiho-sociolog al religiilor la început de drum.

Dar povestea cacialmalei nu se opreşte aici. Fiindcă însuşi directorul interimar al Institutului de istoria religiilor din cadrul Academiei, având pe frontispiciu numele unui visiting professor, nu este specialist în istoria religiilor, ci în istoria artei. Din “doctor în istoria artei”, cu doctoratul luat în 1971, Andrei Plesu, printr-un hocus-pocus birocratic a devenit după 1990 “doctor în filosofie”, sau, cine ştie, în “istoria filosofiei”, dacă ar fi să ne luăm după Who’s who în România (2002), unde se specifică calitatea sa de “istoric” cu doctoratul în “istorie” la Universitatea din Bucureşti. Oricum  metamorfoza s-a petrecut în vremea când Andrei Pleşu deţinea portofoliul Ministerului culturii si când la Ministerul învăţământului era Mihai Sora. Am presupus că-ar fi vorba de “istoria filosofiei”, gândindu-ne la o eventuală supralicitare a valorii şi a domeniului “minimalismului moral” din 1988. Dar tărâmul miraculoaselor transformări de titluri doctorale este atât de misterios, încât s-ar putea ca din doctor în istoria artei, în euforia post-revoluţionară Andrei Pleşu să fi ajuns chiar doctor în istoria religiilor, bazat pe faptul de necontestat că pictura din epoca medievală a avut un caracter predominant religios, chiar dacă ea apare în teza de doctorat (Pitoresc si melancolie) doar din perspectiva fundalului ei peisagistic.

Faţă de doctoratul Elenei Ceauşescu, noutatea doctoratului în istoria religiilor (sau în istoria filosofiei) deţinut din 1990 de Andrei Pleşu este revoluţionară. Pe vremea academicienei împuşcată de Crăciun se mai păstrau oarecare aparenţe, un doctorat neputând fi aranjat în exclusivitate pe linie birocratică. Cu doctoratul său în istoria artei, Andrei Pleşu, ca să devină doctor în istoria filosofiei (sau în istoria religiilor) n-a mai avut nevoie de un conducător al tezei si n-a mai trebuit să susţină vreo lucrare în faţa vreunei comisii, plimbându-se de la Bucureşti la Iaşi. I-a fost suficentă “înşurubarea politică” de dinainte de 1989 si de după 1990. In rest, s-ar putea ca recolta de distincţii academice, de premii si de titluri de doctor honoris cauza, ce au urmat funcţiilor de ministru al Culturii (1989-1991) si al Afacerilor Externe (1997-1999) să fie comparabilă cu recolta de onoruri academice primite de dr. ing. acad. Elena Ceauşescu (nu am verificat!).

 

Notă:

Publicarea corespondenţei dintre Mircea Eliade si Culianu în 2004 (Ed. Polirom, Iaşi) a prilejuit o multiplă manipulare în sensul “asasinării post-mortem” a lui Eliade prin următoarele găselniţe: (a) incadrarea cărţii s-a făcut în colecţia “Culianu”, desi volumul se putea cuprinde si într-o colecţie “Eliade”; (b) titlul de Dialoguri întrerupte aminteşte un proiect abandonat de Eliade pentru a nu da apă la moară calomniatorilor săi; (c) prefaţa scrisă de Matei Călinescu bate monedă pe închipuitele vinovăţii politice ale lui Eliade, nicicând demonstrate; (d) notele alcătuite de Dan Petrescu si de Tereza Culianu Petrescu reprezintă un prilej de idioţire a cititorilor prin referiri amănunţite la toată maculatura prin care s-a încercat înlăturarea lui Eliade din cultura română, începând cu “Dosarul Mircea Eliade” publicat de revista israeliană Toladot si încheind cu “uitarea fascismului” inventată în 2002 de traducătoarea lui Liiceanu în franceză.