…murise cel ce era atât de controversat în lumea literară a vremii…
La sfârşitul anului 1883, Titu Maiorescu îşi asuma actul aproape riscant de a-l publica pe Mihai Eminescu pentru prima oară în volum, la editura Socec, sub titlul ,,Poesii''. Mulţi vor fi răsuflat uşuraţi: murise cel ce era atât de controversat în lumea literară a vremii, atât de vânat de tot felul de asociaţii şi găşti mai mult sau mai puţin literare sau politice, faţă de care gânditorul şi eruditul Eminescu a ştiut să păstreze o distanţă de netrecut.
Dacă Perpessicius a orbit asupra caietelor poetului fără a fi reuşit să ne transmită decât o mică parte din frământarea nepământească a sufletului eminescian, înseamnă că el este de neclintit în locul în care, nu cu emfază, l-au aşezat cei care i-au dau numele de Luceafăr al rostirii poetice româneşti. Şi cum altfel să fie dacă nimeni, până la el sau de la el încoace, n-a reuşit să găsească focul divin care încarcă metaforele eminesciene pe parcursul călătoriei cosmogonice a Luceafărului şi întrupării lui pământeşti? Nimeni… şi cuvântul poartă încărcătura absolutului, n-a putut să redea atât de dumnezeiesc tabloul îndrăgostirii bărbatului de femeie, alchimia care dă viaţă şi ucide în egală măsură. Sacrificiul pe care-l impune acest sentiment pe care Însuşi Creatorul, ni l-a lăsat drept cea mai de preţ moştenire, aceea care ne apropie de modelul după care am fost alcătuiţi: dragostea.
,,El asculta tremurător/ Se aprindea mai tare / Şi s-arunca fulgerător/ Se cufunda în mare; Şi apa unde-au fost căzut / În cercuri se roteşte/ Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânar creşte.'' Analizat de fel de fel de minţi intitulate critice, Eminescu a fost numit ateu în ciuda ,,Rugăciunii, Colindelor, Răsai asupra mea…'', a fost numit nebun de către cei ce nu reuşeau să înţeleagă cum mintea omenească poate transcede către cele mai subtile căi ale rostirii în care ne regăsim aşa cum suntem de fapt- neputernici, egoişti, nestatonici… Mai grav este că Eminescu este defăimat de indivizi mărunţi ajunşi slugarnic în fruntea culturii româneşti contemporane, care au putere de decizie asupra a ceea ce se învaţă în şcolile româneşti în momentul de faţă; si işi permit să-l denigreze de dincolo de mormânt pe cel care le-o fi înnebunit minţile de invidie prin câteva cuvinte: ,,Traind în cercul vostru strâmt Norocul va petrece, Ci eu în lumea mea ma simt Nemuritor si rece.'' Nemuritor şi rece- aşa îl simt pe Eminescu, aşezat de opera lui pe care n-a dorit s-o publice antum, în locul în care nici unul dintre noi, cei care slujim cuvântul (cu artă sau nu!), nu vom ajunge niciodată! Nu ştiu de ce; poate pentru că nu există o puzderie de luceferi în cerul Dumnezeului rostirii!
Salutăm apariţia lucrării "Codul Invers – Arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu" ca o restituire necesară a vremii în care Eminescu este, cu obstinaţie, ţinut deoparte de şcoala românească, lucrare semnată de filosoful Constantin Barbu, cercetător împătimit al caietelor lui Eminescu. Pe o întindere de 800 de pagini de investigaţii analitice realizate de Academia Română şi Fundaţiile Eminescu, acest volum prezintă, printre multe alte date necunoscute nouă până în prezent, felul în care a murit poetul nostru naţional!
Pare desuet în anul de graţie 2008 dar Eminescu a avut în el scânteia pură, nealterată de naţionalism necesar fiecărui individ care realizează că singura ţărână care-i va odihni osemintele în eternitate va fi cea din care s-a născut!
Se pare că există un martor al morţii lui Eminescu; el este un om simplu- frizerul regelui care-l servea adesea şi pe poet. ,,Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: "Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane!" Eu care ştam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vedea că-l trăgea sorata. A început să cânte ,,deşteaptă-te române!'' şi eu după el, era frumos, avea voce. Mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un bolnav, de-acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche a căzut jos cu osul capului fracturat. , cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi ,, Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc, asta m-a omorât!'' L-am luat repede în braţe ţi l-am dus în odaia lui, unde l-am întis pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă şi când am tras mâna îmi era plină de sînge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap şi nea-u spus să tăcem să nu se audă vorbă afară, că nu e nimic. Dar dupa o jumătate de oră bietul Eminescu murise!"
Ramâne la aprecierea dvs., a tuturor, dacă mitul poetului neînţeles s-a aplicat sau nu – în cazul lui Eminescu, dar cu o intensitate fatală şi atât de precoce. Fie ca există sau nu apetenţă pentru poezie in cugetul stimatului cititor de astăzi, există, totusi, un indiciu atât de evident si aproape dureros… că DA.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.