Poezia resurecţional-paradoxistă a lui Ion Miloş ca „floare cosmică“ şi ca „orgasm abisal al materiei“

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Deşi «născut în trei ţări» – după cum ne avertizează volumul de versuri Trei ţări, apărut la începutul anului 1999, din colecţia «Liliput» (nr. 299), de la editura timişoreană Helicon, Ion Miloş s-a născut la 16 februarie 1930, «din părinţi români» (MNt, 116), în localitatea românească, Sărcia – azi, cu numele schimbat / „sârbizat“ în Sutjesca – din Banatul ce ţine de Serbia / Iugoslavia. Poetul aparţine „trup şi suflet“ spaţiului nostru spiritual şi opera sa îi asigură un loc deosebit în istoria literaturii române. A urmat cursu­rile primare la şcoala din Sărcia (între anii 1937 şi 1942), apoi pe cele liceale, la Vârşeţ (între anii 1942 şi 1950, prelungirea datorându-se celei de-a doua conflagraţii mondiale). Între anii 1950 şi 1955 este student al Facultăţii de Filosofie din Belgrad, unde şi-a încununat studiile universitare cu o in­teresantă lucrare, Estetica iraţională a suprarealismului. Debutul poetic are loc în 1947, în revista «Lumina» (din Novi Sad), dar primul volum de versuri româneşti, Muguri, i s-a publicat după o ucenicie gazetărească de o jumătate de deceniu, abia în importantul an european, 1953, anul morţii dictatorului Stalin, însă nu şi al decesului stalinismului cultural (prelungit până prin 1964). Spre deosebire de toţi ceilalţi colegi de generaţie, în anul postuniversitar 1955 – 1956, s-a întâmplat ca Ion Miloş să beneficieze de o bursă de studii la Paris. În 1956, reîntors în Belgrad, se angajează ca ziarist şi traducător. Între anii 1956 şi 1959, declanşează aici campania pentru impunerea noii generaţii poetice. Articolele resurecţionale publi­cate în presa vremii din Iugoslavia – îndeosebi Discuţii literare, Ce-i de făcut ? şi articolul despre cel mai mare sculptor expresionist al lumii, românul Constantin Brâncuşi („pus la zid“ de comunismul din România) – au determinat autorităţile comuniste sârbeşti să-l declare «duşman al poporului iugoslav», «anticomunist» etc. În anul 1959, atmosfera ostilă stârnită în Iugoslavia îl determină să plece în Suedia, unde „se împământeneşte“, căsătorindu-se bineînţeles cu o „superbă blondă a nordului“. Aproape trei decenii, i s-a interzis să mai publice în Iugoslavia şi, evident, în România. Între anii 1960 şi 1963 este doctorand în litere, la Sorbona. Mai urmează, în 1963 – 1964, şi cursuri la École des Hautes Études din Paris. Revenit în Suedia, s-a angajat ca profesor preuniversitar şi universitar, predând limbile: franceză, română, sârbă, ori suedeză. Relua­rea contactului cu spiritualitatea românească şi cu generaţia poetică a resurecţiei din România s-a petrecut în anul 1968, când a venit în Bucureşti ca participant la un Congres Internaţional de Romanistică. Nu s-a stabilit atunci în România, deoarece atmosfera „perestroicistă românească“ dintre anii 1965 – 1971 nu l-a convins a lua o astfel de hotărâre. Din anul 1969 şi până în prezent, Ion Miloş a desfăşurat în Suedia o extraordinară activitate culturală, fiind deopotrivă ambasador al celor trei culturi: românească, sârbească şi suedeză. Ca „ambasador european al culturii / civilizaţiei române“, Ion Miloş a ctitorit – în 1975 – Biserica Ortodoxă Română din Malmö-Suedia (alături de preotul profesor dr. Alexandru Ciurea), fapt pentru care patriarhul României, Justinian, i-a acordat «Crucea pentru Mireni». Între anii 1973 şi 1980, Ion Miloş a redactat revista de cultură / spiritualitate românească din Stockholm, Candela. A deschis porţile spre circuitul valoric-esteic din limbile suedeză, sârbă, franceză etc., traducând aproximativ două sute de poeţi români. Pentru opera sa culturală de excepţie, pentru întregul autenticei sale opere poetice, i s-au decernat: Premiul Internaţional «Artur Lundkvist» (de două ori, în 1978 şi în 1981), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (în 1990), Premiul «Peniţa de Aur» de la Tetovo-Macedonia (în 1990 / 1998), Premiul pentru Poezie al oraşului Malmö, din Suedia (în 1991),  Premiul pentru Traduceri al Asociaţiei Scriitorilor din Sudul Suediei (1993), Premiul pentru traduceri, «Dura Danicici», din Belgrad (1995), Marele premiu «Sfântul Gheorghe» al Festivalului Internaţional de Poezie «Drumuri de Spice» de la Uzdin-Iugoslavia (4 – 6 iulie 1997) etc. (cf. BDr, 68; MCiub, 79; MNem, 75; MNt, 107 sq.; MSN, 381). Ion Miloş este în prezent membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al Uniunii Scriitorilor din Macedonia; este membru titular al Uniunii Scriitorilor din Suedia şi al Uniunii Scriitorilor din Voivodina-Serbia. Opera poetică publi­cată până în prezent în limba română înmănunchează volumele: Muguri (Vârşeţ-Iugoslavia, Casa de Editură Lumina, 1953), Eterna auroră (Bucureşti-România, Editura Univers, 1977), Tauri şi melci (Cluj-Napoca / România, Editura Dacia, 1982), Nunţi boreale (Bucureşti-România, Editura Cartea Românească, 1984), Invitaţie la o masă de ape (Cluj-Napoca / România, Editura Dacia, 1985), Ouă căzute din cuib (Stockholm-Suedia, Editura Svejng, 1985), Raze şi fulgi (poezii pentru copii – Stockholm-Suedia, Editura Svejng, 1986), Amurgul frunzelor (Cluj-Napoca / România, Editura Clusium, 1993), Iubirea şi alte iubiri (Iaşi-România, Editura Institutului European, 1993), Rădăcinile focului (Novi Sad / Iugoslavia, Editura Libertatea, 1994), Imagini de rouă (Cluj-Napoca / România, Editura Clusium, 1998), Cerul iubirii (Timişoara-România, Editura Augusta, 1998), Nemărginiri (Iaşi-România, Editura Sagittarius Libris, 1998), Cerul de sub ierburi (Bucureşti-România, Editura Cartea Românească, 1998), Născut în trei ţări (Timişoara-România, Editura Helicon, 1999), Sufletul şi nordul (antologie de autor din volumele publicate între anii 1953 şi 1999, cu prefaţa Ion Miloş şi eterna reîntoarcere de Constantin Dram – Timişoara, Editura Augusta, 1999).

Cu câteva excepţii, critica literară – ce şi-a îndreptat obiectivul până în prezent asupra creaţiei poetice a lui Ion Miloş – a relevat şi suprafeţele / reliefurile lirice inconfundabile, şi o parte a profunzimilor / esenţelor. În 1978, referindu-se la Eterna auroră, Romul Munteanu nota: «Ion Miloş este un poet moralist şi un filosof trădat de-o meditaţie gravă, convertită într-un comentariu liric pe marginea condiţiei umane contemporane. Efectul de şoc al poeziei sale rezultă din acest mod de gândire uni­versală modernă, fundamentat pe alianţa unor informaţii şi sentimente de provenienţă diferită, ex­primate în limba română. Din acest statut de existenţă al scriitorului se configurează o viziune speci­fică asupra lumii.» (apud, MIR, 79 – textul apare şi pe faţa a patra a copertei la  MCiub); «Ion Miloş ni se pare a fi un poet al lumii, care s-a decis să scrie în limba română fiindcă este aceasta limba sa de baştină. Aceasta conferă un farmec inedit poeziilor sale.»; «Ion Miloş este un poet sceptic care priveşte spectacolul esenţial din jurul său cu o revoltă discret voalată sau cu o fină ironie. Din aceasta rezultă efectul de şoc al poeziilor sale.» (apud MNem, 85 / MSN, 386). În 1984, într-un Cuvânt înainte – la volumul Nunţi boreale de Ion Miloş, apărut în prestigioasa editură bucureşteană Cartea Românească, Şerban Cioculescu, „patriarhul“ criticii literare româneşti de atunci, remarca: «Prin ascuţimea criticii sociale şi prin amara sa luciditate spirituală, Ion Miloş s-ar încadra nu într-o şcoală literară anume, ci în familia de spirite a poeţilor expresionişti, faţă în faţă cu ameninţările apo­caliptice ale momentului istoric. Un poet de frapantă originalitate căruia ursitoarele i-au hărăzit pre­mise dintre cele mai rare: să se nască Român, fiu de ţărani din Banatul sârbesc…, să scrie poezii originale în patru limbi, să se afirme, în sfârşit, ca un novator şi un poet modern în limba părinţilor săi, pe care o manevrează magistral, atât în poemele răzvrătirii sale spirituale, cât şi în cele lucide… Sub acest raport esenţial, fără a face însumi profesie trăiristă, mă bucur să salut în Ion Miloş pe excepţionalul nostru purtător de cuvânt. (…) Ion Miloş este modern prin prezenţa sa practică în contemporaneitate şi clasic prin limpezimea cristalină a „demersului“ liric, oricât ar afecta acesta caracterul prozaic.» (MIR, 79; MNem, 84; MSN, 385 sq.). La Nunţile boreale, din Cluj-Napoca, se arată şi distinsul critic literar, Petru Poantă, care constată: «o simplitate deloc afectată sau superficială»; este «poezia lui Ion Miloş, o „voce dialogată“ încadrabilă în evoluţia liricii europene din deceniile şapte şi opt îndeosebi; poezia este ingenios construită prin tehnici „raţionaliste“: exerciţiul de logică, aforismul, paradoxul; de la dezinvoltura cvasiepică, ajunge chiar la un gnomism epigramat; (…); o gândire silogistică, lucidă, un patetism implosiv, care subminează, în aparenţă cu graţie, dar în fapt cu cinism voalat autoritatea necesităţii progresului în numele vieţii; (…) în figura acestor utopii sarcastic-surâzătoare, negative în fond, stă forţa liricii actuale a lui Ion Miloş, martor caustic al unei utopii a prosperităţii.» (MIR, 80; MSN, 387). Între 1988 şi 1998, critica literară din România şi din afara hotarelor româneşti nu a sporit cu vreo petală corola de judecăţi de valoare estetico-literară cu privire la opera mereu îmbogăţită a lui Ion Miloş. În 1988, Mircea Martin (într-o cronică din revista bucureşteană, România literară) arăta că «(…) Ion Miloş stăpâneşte limba în toate registrele ei, de la savoarea neaoşă la exactitatea intelectuală…», că « versurile lui sunt de o mare simplitate apa­rentă, simplitate care nu e decât puritate gnomică», ori că «violenţa din unele versuri nu e însă decât răbufnirea unui sentiment ultragiat…» (apud MIR, 80; MNem, 86; MSN, 387 sq.). În anul 1998, distinsul critic literar, Adrian Dinu Rachieru, în „postfaţa“  Nordul şi sufletul – de la volumul lui Ion Miloş, Cerul iubirii –, a făcut o radiografie critică veridică a întregului poeziei acestui „euro-sărcian“ şi a corijat «unghiul de receptare», trăgând totodată şi un semnal de alarmă întru mai dreapta recunoaştere a poetului în ierarhia valorilor estetico-literare pentru o istorie a literaturii române din a doua jumătate a secolului al XX-lea: «Încercând să împace „Nordul“ şi „Sufletul“, po­etul, provocând destinul, şi-a asumat o traiectorie zbuciumată şi ţine, în pofida avertismentelor, să spună „lucrurilor pe nume“.» (MCiub, 84). Din anul 1999, se remarcă o sobră Postfaţă de Al. Hu­sar, ce însoşeşte volumul lui Ion Miloş, Născut în trei ţări (MNt, 106 – 115), un bun capitol pentru «O istorie a literaturii române de la origini până azi». Al. Husar urmăreşte traiectoria lirică românească a lui Ion Miloş de la Muguri (1953) până la Născut în trei ţăriIon Miloş şi eterna reîntoarcere (v. MSN, 5 – 37), de la „antologia de autor“, Sufletul şi nordul (1999), identifică în lirica miloşiană: 1. Homo exsulans (unde vorbeşte despre «Pre-Exil – naşterea într-un spaţiu exterior limbii materne, în enclava care conservase însă elementele sacre ale rostirii strămoşeşti» / româneşti; despre «un Exil cumva normal, prin care trec mai toţi intelectualii de obârşie rurală», «îndepărtarea de sat», de Sărcia-Voivodina; despre un exil «simbolic şi necesar: asumarea cunoaşterii poetice, deprinderea uzanţelor limbaju­lui poetic, cultivarea stărilor poetice – forme de viaţă care te înstrăinează de lumea profană» – MSN, 7; despre «un alt Exil – cu componentele distincte –, acela dinspre limba maternă către oricare altă nouă limbă pe care a învăţat-o şi a acceptat-o ca sistem de comunicare» – ibid.; despre «Exilul ideologic», despre «Exilul domestic – pătrunderea în universul unei căsnicii eşuate sub lumina mai puţin propice a amorului Nordului» etc.; «toate aceste forme de exil au fost etape sensibile pentru cel care îşi confecţionează o adevărată stare de stranie voluptate», Ion Miloş sublimându-şi «drama exilului», în «continua reîntoarcere, mereu pe lângă sine» – MSN, 8); 2. Homo juvenescens; 3. Homo sapiens; 4. Homo didacticus; 5. Homo consumens; 6. Homo lupus («…o înstrăinată ipostază a omului, depăşind, ignobil, chiar ceea ce numim în mod firesc animalicitate; /…/ Homo lupus … este cel care nu citeşte, cel care înregistrează lumea doar fiziologic, cel care domină politic lumea, care stăpâneşte economia, cel care ridică minciuna la nivel de cultură, cel care perverteşte sufletele celorlalţi, hărţuindu-le, cel care te face să te îndoieşti şi de propria-ţi persoană.» – MSN, 22); 7. Homo nuptialis; 8. Homo eroticus; 9. Homo ludens («Homo ludens pare a fi soluţia cea mai fericită, în competiţia în care este obligat poetul să se înscrie.»; «Ludicul va caracteriza toate volumele lui Ion Miloş, schimbându-şi registrele, în funcţie de obse­siile poetice de moment; există un ludic la nivelul socialului, dominat de reticenţa poetului faţă de inerentele trepte ale societăţii, un ludic ab­surd al tehnicianului /…/, un ludic erotic, bine orchestrat…» – MSN, 32); şi 10. Căderea în oglindă («Poet „rătăcitor“, Ion Miloş ajunge, ireversibil, la graniţa narcisismului, singura certitudine rămânând ego-ul suprem»). Din cele evidenţiate până în prezent de critica literară, rezultă că Ion Miloş este stăpânul unui teritoriu poetic inconfundabil şi indiscutabil, ce l-ar putea încadra «nu într-o şcoală literară anume, ci în familia de spirite a poeţilor expresionismului» (Ş. Cioculescu); totodată, admirabilul său teritoriu poetic – unde eroul liric traversează lucid oceanul realului în ebuliţie, conştient de schimbarea legilor „junglei de iarbă“ cu noi legi, cele ale „junglei de asfalt“, care-i sunt într-un fel firesc „străine“ – se evidenţiază prin „modul de gândire universală modernă, fundamentat pe alianţa unor informaţii şi sentimente de provenienţă diferită“ (R. Munteanu), ori prin „ecuaţia dilematică“ (A. D. Rachieru), prin „angajarea în sens antinomic“ (Al. Husar), sau prin «graniţa narcisismului», unde «singura certitudine» rămâne «ego-ul suprem» (Constantin Dram). În lirica lui Ion Miloş, iubirea este născătoare de universuri / cosmogonii cotidiene. Superlativul frumuseţii gândirii este „lumina care surâde“, desigur, sub semnul lui Eros: «E dimineaţă în lume şi în mine / Un suflet zboară cu o vioară-n braţe / Nu există gândire mai frumoasă / Decât lumina ce surâde // Spune-mi arici pogonici / De ce închid ochii / Îndrăgostiţii aceia din parc / Când se sărută ?» (Dimineaţa – MIR, 7). În planul celest, iubirea perechii sacre secunde se răsfrânge asupra nordului, la o sărbătoare a Soarelui-de-Miezul-Nopţii, ca hierogamie:  «Midsommar – / Este Suedia în floare // Noaptea / Când Soarele se culcă cu Luna // Când inimile se ridică la cer / Iar Dumnezeu îşi arată faţa» (Midsommar – MIR, 13). În planul teluric, eroul liric miloşian, „reeditează“ actul pe­rechii sacre secunde, Soarele şi Luna: «Te visez / Alergăm ca nişte miei astrali / Prin câmpiile aurorii boreale // Mă trezesc / Soarele răsare din degetele tale / Şi-mi cade în braţe ca o floare» (MCiub, 12); ceremonia­lul teluric al iubirii este asistat  de Sora-Soarelui / Spuma Laptelui – «Eu să-ţi mângâi corpul / Cu flori de măr / Tu s-aprinzi razele / Din sufletul meu // Eu să-ţi dau o rază / Tu să-mi dai un măr / Şi-apoi să privim luna / Cum bea rouă / De pe buzele noastre» (MCiub, 13) –, ori chiar de Dumnezeu: «Când vii / Se deschide cerul / Şi grâul se coace // Când eşti cu mine / Vine Dumnezeu să ne păzească / Nici un vis nu zboară-n gol // Când pleci / Vin zăpezile să cadă / Peste tot ce este viu şi mort» (MCiub, 22). În spaţiul pur al hierogamiei, iubita devine albină ce adună nectarul zăpezilor de la cercul polar: «Ce faci tu în noaptea asta / Când zăpada / Îţi scrie numele pe fereastră // Poate că asculţi cum amintirea / Cântă cântecul / Pe care numai noi doi îl ştim. // Poate că te gândeşti la co­pilul / Ce înfloreşte ca un duh ceresc / În trupul tău // Sau poate că te rogi / Să mă aducă vântul / În poala ta // Ce faci tu acum / Albina mea polară» (MCiub, 26). Iubirea este sufletul şi sensul tuturor făptuirilor teluric-celeste: «Dumnezeu ţi-a dat totul / Să te facă mai frumoasă decât frumuseţea / Să te înalţe mai sus decât înălţimea // Te văd / Şi mă gândesc / Că iubirea este sufletul / Parfumul infi­nitului în pădurea cerului // (…) // tu care vii în fiecare noapte / Să-mi păzeşti visele / Te trezeşti în fiecare dimineaţă / Să-mi povesteşti / Despre umbrele somnoroase ale apelor / Dacă tu n-ai fi / Ziua n-ar mai şti / Cum să-mi deschidă pleoapele» (Maria – MSN, 150 sq.). Pentru eroul liric miloşian iubirea este «trandafir alb de rai», în paza supremei divinităţi: «Când eşti cu mine / Vine Dumnezeu să ne păzească» (MSN, 156); deoarece «viziuni tehnologice clatină lumile» şi pentru că în câmpiile planetei copleşite de poluare, «nu se mai poate trăi», loc de hierogamie nu mai rămâne decât în vârful muntelui: «Hai să zburăm la vulturi / Să ne iubim pe stâncă / Aproape de izvoare şi de Dum­nezeu» (MSN, 166). Viaţa lasă impresia unei permanente co­ride: «Tot ce e frumos e tare / Tot ce-i tare e frumos / Forţa e în coarne (…) // Cam aşa gândeşte un taur» (Taurul – MIR, 49); lumea nu mai este purtătoarea vreunui mister existenţial, ca la expresionişti; protagonistul miloşian e doar intrigat de faptul că «nu văd şi taurii cu vârful coarnelor / ca melcii / de vreme ce au coarne», ori de constatarea că «nu lasă urmă în urma lor şi taurii / ca melcii / când pleacă-n lume descântaţi» (Tauri şi melci – MSN, 65). În spiritul ex­presionismului blagian, taurul / boul se proiectează monumental, în sfera sacrului; şi după cum relevă criticul literar, Mircea Tomuş, «…alături de lumea văzută prin cifrul unui mister (…) şi alături de urzeala deasă de corespondenţe (…), ne întâmpină aici lauda lumii pentru cea mai simplă dar şi cea mai greu explicabilă dintre calităţile sale: existenţa; poate părea surprinzătoare această atitudine în lirica unui poet văzut mereu în căutarea iraţională a transcendentului; şi totuşi, Blaga află prilej să se înfioreze în faţa celor ce există, astfel că un vers lapidar din poezia intitulată În marea trecere, mai mult decât o sentinţă, găsim că transcrie o emoţie directă: „Nimic nu vrea să fie altfel decât este“; semnificativă în acest sens este şi o altă poezie, Lumină din lumină, pe care dacă o descojim de eventualele sugestii strecurate de terminologia mistică, avem motiv să o interpretăm de asemenea ca pe o laudă a existenţei în unicitatea ei şi în afară de orice alt înţeles; în ciuda aparenţei, poezia res­pectivă nu se ridică pe un simbol: subiectul ei e cântat în sine după cum pot să ne indice versurile care apasă tocmai imaginea lui puternic detaşată: „Lângă apa lină stă în puterea zorilor taurul / nemişcat. Înălţat şi frumos. / E ca Isus Cristos: / Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat.“…» (TCin, 250 sq.). Protagonistul liric miloşian se arată ca un toreador, nemaiavând timp de vraja contemplaţiei / revelaţiei expresioniste, ori de «emoţia unor neaşteptate şi încântătoare apropi­eri sau genealogii»; la cel mai mare reprezentatnt al expresionismului, Lucian Blaga, în poemul Din copilăria mea, după cum releva acelaşi distins critic, «o sugestie de ordin vizual, bazată pe neglija­rea proporţiilor şi a perspectivei spaţiale, naşte imaginea fermecătoare a boilor văzuţi ca nişte melci uriaşi, evoluând într-un cadru de feerie: „Când toropit priveam prin gene / cum boii se mişcau prin flori de sânziene / pe sub sălcii, / mă miram că ei nu văd / cu vârful coarnelor ca melcii“…» (TCin, 249 sq.). Spre deosebire de taur, superior-cosmic-secant, melcul are şi ochii în vârful coarnelor, spre a duce lin şi sigur casa-galaxie; melcul poartă ca un Iisus Hristos «…virginile lumini / pe dru­mul în spirală înţepat de spini» (Melcul, 1953 – MSN, 43);  de aceea, pentru melc, protagonistul liric miloşian imploră pe Dumnezeu: «Ridică-ţi palma, Doam-ne, / Ai întunecat cerul, / Soarele nu-mi mai vede urmele» (Melcul – MIR, 50). Deoarece lucifericul s-a încuibat în ens–ul uman încă de la origini, imediat după hărăzirea întru Cuvânt, lumea trecută de partea şarpelui din pomul cunoaşterii edenice rămâne de netămăduit, în viziunea scepticului erou liric miloşian: «Ce i-a îndemnat pe oa­meni / Să-i pună mustaţă şi barbă lui Dumnezeu / Să-l facă om // După chipul şi asemănarea lor / Numai ca să-l poată scuipa şi înjura / Dacă nu se comportă / După placul şi voia lor / De atunci Dumnezeu nu mai e Dumnezeu / Duhul tămăduitor al Cuvântului Dintâi / Şi lumea nu se mai poate vindeca de răutate / Nici de prea amar / Nici de prea alean / Nici de păcate» (MSN, 118).  Se pare că Dumnezeu «nu mai e Dumnezeu» şi pentru că se lasă uşor păcălit de oameni: «Nimic mai uşor / Decât să-l păcăleşti pe Dumnezeu / El este bun şi ne iubeşte / Şi-i iartă pe cei ce îi fac rău // Nimic mai greu / Decât să păcăleşti un diavol / El ne laudă şi ne preamăreşte / Şi ne duce râzând în raiul cel sterp» (Contratimp – MSN, 138), dar şi pentru că «Dumnezeu ajută doar pe cei ce au» (Poesia non muori – MSN, 142), ori pentru că „s-a plictisit“, „a scăpat frâiele omenirii“, „zace“, căpătând tot mai mult statutul de deus otiosus: «Dumnezeu s-a plictisit să mai facă minuni / Zace părăsit pe muntele Raiului pleşuv / Priveşte mirat cum apele ruginesc în izvoare / Cum îngerii se joacă cu şerpii la umbra pomului oprit // Nu mai are puteri să stăpânească / Dar încă mai crede în oameni / Deşi omul îl minte şi-l înşeală / Şi nici o femeie nu vrea cu el să se cunune» (Neputinţa cerului – MSN, 145). Multe se explică prin somnul Atoatecreatorului / Atoateştiutorului doar sub arborele-gând, „protector anti-canicular“: «Snopi mari de grâu cad din cer // Soarele coace destinele / Şi schimbă culorile infinitului // Dum­nezeu doarme la umbra gândului // E vară» (Vara – MIR, 14). Totuşi, iubirea miloşiană rămâne de natură divină; eroul său liric are neasemuita acuitate a suspendării / anulării timpului (ducându-ne cu fiecare secundă spre moarte) din ecuaţia Atoatecreatorului, desigur pentru o clipă, când lumea este blagoslovită cu licoarea erotismului: «Timpul s-a oprit pentru o clipă // Stelele nu-mi mai sperie gândurile / Dumnezeu binecuvântează lumea / Cu vinul iubirii // Eu las în vânt o sărutare / Şi privesc cum paşii devin aripi» (Timpul – MIR, 17). Pentru a ajunge la simţirea / gândirea divină, poetul nostru recomandă următoarea reţetă, desigur, accesibilă oricui: «Citeşte o poezie în fiecare dimineaţă / Ascultă muzică / Învaţă de la rădăcini şi izvoare / Cum simte şi gândeşte Dumnezeu» (Citeşte o poezie – MIR, 21). Dar în viziunea miloşiană, există şi un Dumnezeu înlăcrimat la fereastra lumii din „jungla de asfalt“: «La piaţă se aude: / Dumnezeu e aur // Viaţa surdă strigă: / Dumnezeu e mort // În biserică-mi şoptesc: / Dumnezeu e lumânare // Dumnezeul adevărat / Plânge la fereastră» (Viziuni – MIR, 41). Ion Miloş apare şi în ipostaza de moralist: «Admiră festi­valul peştilor / Din acvarii // Bucură-te că vecinul tău / Nu are mai multe degete decât tine // Mulţumeşte Statului că banii există / Şi frunză verde fericire» (Trăieşte potolit – MIR, 22); sau: «Evită lupta corp la corp / Dacă nu ştii / Să loveşti sub centură // Astfel de lovituri / Nu se pot învăţa / Dacă nu eşti născut / Cu diavolul în braţe» (Evită lupta – MIR, 24); «Urcă la suflet / Dacă viaţa te doare / Sparge lămpile minciunilor / Şi râzi // Există speranţă / Şi-n frunza care cade / În piatra din drum / Şi-n norul singuratic / În lacrimile din icoană / Şi-n rana timpului / Ce nu se mai vindecă // A fi înseamnă mâine» (Urcă la suflet – MIR, 25); «Fugi de femeia / Cu argint viu în sânge / Ea nu se astâmpără / Până nu te scoate din lumină» (Fugi de femeia – MIR, 26); «Nu arunca grăunţe de aur la găini / Găinile porumb visează» (Versuri – MIR, 29); «Dreptatea este gura / Ce se hrăneşte cu amare rădăcini / Cu cele dulci / Se hrănesc vorbele goale // Şi tot vorbind şi tot cântând / Transformă libertatea în pumn / În pumn / Doar viermii învaţă să zboare» (Trifoi – MIR, 31). Uneori pătrunde până în gândul onochefalosian: «Viaţa e o mare nedreptate / Zice măgarul către măgăriţă / Dacă am fi atât de proşti / Cum lumea spune / Nu ne-ar lăsa ciobanii tocmai pe noi / Să le condu­cem turma» (Măgarii – MIR, 52). În regnul nostru mamifer cel de toate zilele, după calitatea trofeelor de la vertebratele bicornute, stabileşte sacrul raport filosofic dintre democraţie şi dictatură:Norii – MIR, 58). Mai observă că «ideologiile s-au săturat să se bată», că «lupta de clasă sforăie pe divan», că Achile, celebrul erou, «nu mai aleargă după broasca ţestoasă / stă întins pe plajă şi-l citeşte pe Zenon», în vreme ce «alianţe mari de forţe şi polen / unesc popoa­rele dezbinându-le» (Călcâiul lui Achile – MCer, 34), în vreme ce «broaştele cântă psalmi de mântuire la televizor» (Cerul din pustie – MCer, 35) şi în vreme ce puterea «Minte. Fură. Înşală. / Ridică temple de glorie şi mândrie / Surâde cu sfială / Seamănă ciuperci în capete nevinovate / Ri­dică tari coarne / Lasă nedreptatea să urle până nu mai poate / Apoi scoate cuţitul şi o taie în două / O parte o dă la avocaţi s-o apere / Pe cealaltă o aruncă popilor s-o miluiască», deoarece «Până acum / Nici un diavol n-a fost răstignit» şi «Dumnezeu este bun / Crede în Înviere / Iartă şi uită» iar «Procurorul şopteşte: / Adevărul este sare de pe mustaţa şoarecelui / Ce vindecă pisica să mai vâneze» (Puterea – MCer, 37). De un zguduitor verism este şi tabloul Restaurant valah: «Comunismul a mâncat sufletul Poporului Român / Poporul Român a mâncat amarul comunismului / Apoi a venit Salvarea să deschidă „Cantina Libertăţii“ // Un dizident de bani gata a mâncat câteva inimi şi a plecat / Cineva a invitat minerii la friptura de golani / Ziariştii mănâncă vorbe de hârtie / Scriitorii se mănâncă între ei / Studenţii servesc numai piftie ştiinţifică / Puterea mănâncă putere / La masa alăturată cântă un taraf de iele / Printre mese umblă îngerii / Politicienii se hrănesc cu ciorbă de voturi / Guvernul îşi menţine silueta cu salată de lozinci / Parlamentarii cer mereu acelaşi meniu: brânză democratică / Şi vin de lacrimi uscate // Afară Sărăcia urlă de foame // Minciuna e încă la banchet» (Restaurant valah – MNt, 25 sq.). Reificarea ens-ului uman contemporan a atins proporţii alarmante; indirect, eroul liric miloşian ne avertizează: «De jur-împrejur s-a lăsat nesiguranţa / Nu mai sunt ceea ce sunt // Statul m-a făcut din nume – număr / Respir pe Internet // Dormi / Îmi şopteşte şarpele din măr // Numai în somn / Mai poţi locui în pielea ta / Mai poţi vedea faţa ascunsă a Duhului» (Numărul – MIR, 35). Demonicul proliferează, paradoxal, de la origini până în prezent: «Până acum / Nici o idee dumnezeiască / N-a fost întruchipată de oameni / În fapte şi-n cuvânt // Cu cât e mai diabolică / Cu atât dă roade mai bogate / În noi şi pe pământ» (Simplu alb – MIR, 38). Fără a ne mai spune că uneori şi mărul se îndrăgosteşte de vierme (cf. SMv), cum alţi confraţi din generaţie, fără a ne mai atrage atenţia asupra jurământului celebru al celui „cu păr creţ“, scepticul – deloc, sau mai mult ori mai puţin „mântuit“ – relevă abrupt: «Dragostea e în măr – zici / Însă în măr se află şi viermele / Şi se jură că nu e // Viaţa e libertate – zici / Dar cum să trăieşti liber / Când viaţa este legată de moarte / Iar libertatea de lege şi drapel» (Mărul – MIR, 40). Profanul invadează / ucide sacrul: «Economia Viţelului de aur / A intrat în inimile oamenilor / I-a spus Moise lui Dumnezeu pe Muntele Sinai / Ce-i de făcut ? // O voi nimici cu poruncile de foc // Negustorii au făcut din Templu – Piaţă / S-au plâns apostolii lui Iisus / Ce-i de făcut ? // Îi voi da afară cu biciul de foc // Biserica se face că habar n-are / Şi tace» (Economia de piaţă şi Viţelul de aur – MIR, 65). Se mai reţin şi zicerile paremiologic-româneşti de frunză verde, dintr-o traiectorie de spirit antonpannesc şi totodată pamfletistic-hasdeian: «Frunză verde de eroi / Ce-ar fi lumea fără noi / Oile fără măgari / Dragostea fără curvari // Vai de capul fără zile / Şi de viaţa fără pile / De picioare fără coate / De istorii fără roate // Frunză verde de morală / Lumea asta nu-i nor­mală / Frunză verde nopţi de bal / Răutatea n-are mal» (Strigătură – MSN, 110); ori: «frunză verde flori de lună / Egalitatea nu-i minciună / Până acum din ou de cuc / N-a ieşit nici un haiduc // Frunză verde flori de spumă / Fraternitatea nu e glumă / Omul vechi cu omul nou / Fac război pentr-un ecou // Frunză verde flori de rază / Libertatea nu-i o frază / Plânge piatra că nu-i gheaţă / Şi răţoiul că nu-i raţă» (Frunză verde – MSN, 132); sau: «Fără pile şi tupeu / Nu ajungi la curcubeu / Nu e grâu fără neghină / Fără umbră nu-i lumină / (…) / Vântul fluieră pe stradă / Gândul stă ascuns în ladă / De când   s-a muşcat din măr / Toţi fugim de adevăr» (Poezie – MIR, 68). Prin întregul creaţiei sale poetice în limba română, Ion Miloş se relevă între cei mai străluciţi reprezentanţi ai generaţiei resurecţionale (cf. TGrp*, 363 sqq.). (1999): «Debutant în 1953 cu volumul „Muguri“ (…), Ion Miloş impune (…) un poet modern, simţind şi trăind poezia marilor aspiraţii umane, traversate de dramatice stări ale secolului (…). Evoluţia sa însăşi, spectaculoasă, e, în fond, evoluţia omului în căutare de sine» (MNt, 108). C. Dram, în prefaţa «Dictatura rupe coarnele / Democraţia le toceşte // Naţiunile Mari au lumea / Cele mici – Naţiunile Unite » (

_______

* Înştiinţăm pe distinsul nostru Receptor asupra faptului că bibliografia de sub sigle se află în Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), de Ion Pachia Tatomirescu (sigla TGrp), Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp. 363 – 371.