În poezia română din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în zona spectral-nobilă a cometei bacovianismului, se evidenţiază câteva teritorii poetice. Unul dintre acestea este reprezentat de poezia lui Mircea Ivănescu (Bucureşti, 26 martie 1931), autor al volumelor: Versuri (1968), Poeme (1970), Poesii (1971), Alte versuri (1972), Alte poeme (1973), Poeme (1973), Poeme nouă (1983) etc., unde amplifică indelebil, superior, ironic, impresionismul parabolic, într-o „aură pseudo-druidică“, spre a cenzura „proprietăţile Evei“, infinit textualizate, prin intermediul unui Mopete – protagonistul fascinat, probabil, şi de schopenhaueriana lume ca voinţă şi reprezentare: «…şi deoparte, jilţul cu sculptate rezemătoare – la capăt / cu capetele de animale ciudate – gargui – pe care în neştire / le mângâie lente mâinile ei – şi vorbele noastre dansând / după muzica spartă – şi acela care nu vrea să se joace, / să se aşeze la picioarele ei – („doamnă, pot să mă aştern / în poala domniei tale ?“ – adică, adaugă uscat, / când ea spune – „nu“ – „vreau să spun cu capul în poala ta“). / vorbe, sigur, vorbe. O veşnicie cu capul peste genunchii / făpturii pe care noi o visam adevărată atunci, de demult. / şi muzică. Umbre înscriind cercuri, culorile sfâşiate. / şi scena cu fondul de aur al iniţialei / din manuscrisul lăsat deschis pe masă alături.» (Jocul de-a Hamlet – IvPN, 150 sq.).
Teritoriul poetic al lui Mircea Ivănescu se relevă într-o originală sublimare a realităţilor din sfera burgului / târgului vis-à-vis de neasemuitul teritoriu poetic modernist-interbelic al lui George Bacovia. În acest sens, criticul / istoricul literar Mircea Tomuş a remarcat că «Dincolo de unele notaţii fugare care ar putea pasiona pe cercetătorii de motive, cum ar fi mai ales versurile: „În după-amiaza aceea când eram singur acasă cu el / şi se aşeza mereu la pian şi cânta Marşul Funebru / (de Chopin) – şi eu umblam înspăimântat de mirosul de floare / şi catafalc al acordurilor de soare…“, ni se impune (…) realitatea unei sensibilităţi comune: ambii poeţi au o predispoziţie pentru suferinţă şi cazuistică sufletească; amândoi caută, în linie romantică, soluţia în iubirea ideală consolatoare, iar nereuşita căutării lor duce la o atitudine mereu critică, în pragul misoginismului, faţă de femeie; poezia amândurora tentează o explicaţie psihologică sau psihologizantă, îndemnată să indice, în hipersensibilitatea nervoasă, sursa lirismului.» (TILP, 237).
Atât în poezia lui George Bacovia cât şi în poezia lui Mircea Ivănescu este „inoculată“ / „cultivată“ – în „debutul receptării“ – părelnicia că ar fi rezultatul dinamitării «unui roman sau a unei drame care s-a spus odată şi ai cărei eroi ni se prezintă cu semnul acelui „s-a mai întâmplat cândva“» (ibid., p. 238).
În „epico-liricitatea“ poeziei lui Mircea Ivănescu este de asemenea exploatată sursa tematic-bacoviană a nevrozei; şi în alcătuirea unei astfel de poezii «intră tot ce se poate fructifica poetic din domeniul trăirilor psihice» (ibid., p. 239).
Dar ars poetica paradoxist-ivănesciană se arcuieşte într-o direcţie originală: «În realitate, eu aş putea să încerc / un monolog din acestea, întortocheat, subţiat / în înţelesurile lui aparente (dar despre care eu îmi închipui / că se continuă, sub linia schimbătoare a versurilor, / până spune cu totul altceva)»; «căci linia lui Mircea Ivănescu aceasta pare a fi: solicitarea înţelesurilor ascunse ale existenţei, prin intermediul câte unei scene, a unui tablou vizualizat sau a unor simple evocări» (ibid.). Astfel, poetul reuşeşte să survoleze spaţiile unui prozaism triumfal, cu „jurnalul unor sătri de spirit“ (E. Simion), către „poezia pură“: Absenţa poate fi într-adevăr ca o seară / de iarnă – timpul se face un cristal străbătut / de o înlănţuire meticuloasă de vergi, cu mohorât / înţeles, pe cerul ca un clopot de tăcere amară; «pentru poezia lui Mircea Ivănescu – conchide criticul M. Tomuş –, pentru formula ei de originalitate, imaginea nu este o comparaţie sau o figură de stil mai mult sau mai puţin savant alcătuită şi orchestrată; ci, deocamdată, şi sperăm că încă multă vreme, o scurtă revelare a realului (sufletesc, imaginar sau vizual) în corespondenţele directe pe care le poate inspira; ceva în felul lui „acuma mopete îşi udă migălos glastra / sa sufletească un resentiment neplăcut…“, sau „Şi afară, ploaia suflând în sticlele ochelarilor, ca în filmele poliţiste, în parbrizul taxiului“.» (TILP, 240). Eugen Simion accentuează faptul că Mircea Ivănescu, după ce „depoetizează“ stihul, «încearcă să-i dea o vigoare nouă prin transcrierea directă a stărilor de spirit în înlănţuirea lor normală» (SSra, I, 314). Există „doi timpi“ în astfel de poezie; mai întâi, „un timp“ în care „registrul“ senzaţiilor de la „contactarea“ obiectelor îşi află „vad în memorie“, apoi cel de la „contactarea“ acestor obiecte ce trebuie eliminate / substituite „din depozitele mnemonice“, graţie unui „complicat spirit auctorial“ «care îmbrăţişează cauza banalităţii» – după cum apreciază Eugen Simion; acelaşi critic mai evidenţiază: «În Poeme (1970), el face cronica unui personaj fantastic – Mopete – şi a prietenilor lui, la fel de ciudaţi, V. Înnopteanu, tânăra Nefa, doctor Cabalu El Midoff, bruna Rowna etc. Aceştia nu fac nimic scandalos: beau în cârciumi obscure, filosofează, se bârfesc, se plimbă însoţiţi de o bufniţă blondă, simbolul raţiunii. Mopete citeşte romane poliţiste, conduce acasă pe tânăra Nefa sau scrie poeme despre Mopete. Are despre el ideea că este un spirit independent, însă bufniţele îi pândesc gesturile. (…) Mircea Ivănescu pare a se amuza relatând epopeea unui individ banal, însă, de la un punct, poemul capătă accente grave şi masca nu mai poate ascunde tragedia. Cele mai profunde, sub raport liric, din aceste năzdrăvane poeme mi se par acelea (în maniera lui Morgenstern), cu o notă funambulescă mai pronunţată, din ciclul Animale heraldice: „v înnopteanu se plimbă de mână cu un animal ciudat – / e un pisicâine, care pe câmpul heraldic / se exprimă prin laba ridicată spre cercul baltic / şi prin gestul cozii înălţate într-un întortocheat / tirbuşon, lui v înnopteanu îi place / să umble cu pisicâinele lui – pe nume benone – / şi uneori să-l şi fluiere – căci pisicâinele este afone…“» (SSra, I, 315 sq.). Între „animalele heraldice“ se află şi „urmuzian-sensibilul“ broscoporc: Broscoporcul se mişcă atât de încet prin iarbă / (…) /…planta / pe care v înnopteanu o miroase îl acoperă, tânărul cel retras / care o fixează obsesiv pe domnişoara malvida se simte observat / de ochiul broscoporcului ţintit spre el bulbucat / şi nu prea se simte în largul lui. / În schimb, prietenul lui vasilescu, care / a organizat această plimbare, / simte cu plăcere pe frunte vântul muntelui.
Autoironia îşi arată şi ea lucrarea „salvatoare“, ca în această admirabilă Înserare de amiază, asupra căreia atrage atenţia şi Eugen Simion: «la prima vedere, am putea crede că este vorba de un impresionism spiritualizat, de un „discuţionism“, cum spunea cu alt prilej G. Călinescu, inspirat de o senzaţie complexă şi difuză; lumină, obsesii, sentimentul de destrămare a timpului, impresia de suspendare a fiinţei între două realităţi şi două timpuri, iată elementele cu care operează aici Mircea Ivănescu» (SSra, I, 319): Înfrântă lumină şi obsesiile mele, demult, / răsturnate într-o lume a sunetelor închise / pe zidurile oarbe, la care să stau privind, fără vorbe, / fără puterea de a le mai urmări sunetele sparte. / Destrămări ale timpului, şi care să-mi şerpuiască urât / de sub degete – şi chinuitoarea lumină de atunci / acuma însemnând altceva – destrămare imperială / a timpului când priveşti o fiinţă, şi se sfărâmă / privirile, şi nu mai au continuare. Şi ce mai încerci / să ridici în mâini sunt dâre de fum şi cu arse / contururi – şi cu lumina de calcinare imperială / arzând pe o faţă, coborându-i în păr – şi coborând / pe umerii celor din jur când îşi întoarce faţa cu multă lumină / spre ei.
Desigur, impresionanta „cronică“ a „personajului fantastic“, Mopete, continuă şi peste douăzeci de ani, după cum se certifică şi din orizontul anului 1989, prin «Poeme vechi, nouă»: mopete îşi aminteşte – a fost / o seară cu multe făpturi – şi vorbeau, / unele, tare – şi întunericul au- / riu cuprinzându-le, cu un rost // meşteşugit legănat – mopete le asculta / dezghiocând silabele, recitând / făpturile închipuiau preocupate, o cadră cu blând / amorţite luminiscenţe – era / un tablou agăţat pe un perete – sub scară – / şi punând în abis scena din această cămară / sufletească a lui mopete – la care el, mai târziu, / să privească, să-şi reînnoiască o clipă mai sumbră / din aceste împleticiri ale lui printre umbre / care îi sunt lui viaţa – mopete îşi aminteşte uluit. («vizită după amiază» – IvPvN, 136).
La Mircea Ivănescu, „oraşul-capitală-de-provincie“ apare pe altă buclă temporală, la distanţă apreciabilă de târgul bacovian, mai departe cu câteva decenii şi de conflagraţiile mondiale, şi de aceea, poate, limitele tragice ale fiinţei se arată „uşor îmblânzite“: «piaţa rotundă din faţa bisericii, urcând / strada în trepte, printre ziduri urâte, şi încă / faţada presbiteriului – la geam însemnări, / şi copacii în cercuri de piatră, cerul de iarnă / fără zăpadă – (amiezile atât de aşteptate odată) / şi frig – (destrămându-se îndată clipa aceasta, / (…) / nici n-a nins. Se pierde îndată / clipa aceasta. Piaţa cu pomi printre pietre / se răstoarnă tăcută, nu mai este adevărată / lumina rămasă între ziduri uscate.» (Sibiu – IvPN, 129).
În spaţiul poemului ivănescian, un topos „înrăzărit“ este pădurea de mesteceni, desemnând liric universul cotidian al ens-ului, în care i se proiectează – pentru „marele joc“, „prim“, ori „secund“ etc. – tabla de şah, sau labirintul, unde poate fi una dintre piese; eroul poemului ivănescian, prin diseminarea eului, poate fi în „rolul“ oricărei piese de pe tabla de şah, din „labirintul“ tablei de şah, ori, în acelaşi timp, în toate rolurile permiţându-şi „a fiinţa“, pentru că el „vede şi altfel“: să trăieşti într-o pădure (…) / …căci e o pădure albă, / de mesteceni – unde e o tăcere luminoasă, un pic / tristă – ca o primăvară, pe care în acea salbă / de boabe de chihlimbar a zilelor, nopţilor, ţi-o petreci / printre degete – şi nu ştii dacă nu te repeţi / la nesfârşit, sau ai ajuns la capăt… / (…) / să locuieşti într-o pădure – într-o vreme a mestecenilor. / şi fiecare privire, când îţi ridici către pomi ochii să-ţi fie / adevărată. Să-ţi spui – uite, asta e o clipă încetinită şi vor / urma altele, deopotrivă de lente, şi adevărate. / şi aici, printre copacii aceştia de argint, de o parte, / de alta, să fie atâta de simplu totul – şi minunată / lumina, ca şi cum n-ai citi într-o carte, / şi n-ar fi totul o parabolă despre moarte. (IvPN, 88).
Din alt unghi văzută, pădurea de mesteceni este, de fapt, cam aceeaşi: să trăieşti într-o pădure de mesteceni, în lumina asta albă, / dar să şi mori acolo – ultima ta faptă fiind / moartea printre făpturi albe, calpe şi subţiri, / căci şi mestecenii îşi leapădă frunzele. ştiind / că se termină printre ei totul – să fie viaţa / asta, toată, a ta, o alegere pe care tu singur / să o duci până la capăt – şi ceaţa / de dimineaţă, printre trunchiurile de copaci, sigur, / argintie, să te lovească lent peste faţă / să nu-ţi mai fie cu putinţă reînceperea, sau măcar continuarea / vremii acesteia printre mesteceni (să-ţi spui că se învaţă / aceasta, din urmă, înţelegere a sfârşitului) – marea / lumină a soarelui revărsându-se printre mesteceni, / şi pândindu-te cu o primăvară tomnatecă… (IvPN, 89). „Feţele“ pădurii de mesteceni te întâmpină „pe muzică de Dante“ («către sfârşitul drumului vieţii noastre / m-am regăsit într-o pădure luminoasă, / căci drumul înspre acea râvnită primăvară albastră / mi-l rătăcisem… / … / o dată cu poteca de desişuri năpădită, / înaintând, ca şi cum ţi-ai privi / liniile vieţii în palmă, şi ştiind / că poţi să-ţi închizi palma – şi ai fi / atunci închis pumnul veşniciei…» – IvPN, 90), cu „o cadră“ („gravură cu pădurea de mesteceni“ – IvPN, 92) a „spaţiului închis“, a „camerei neştiute“, cu o „gravură a dimineţii în pădure“, sau gravura din «casa de lemn» (IvPN, 93), chiar şi cu o hierogamie («jocul unirii cu zeiţa luminii albe» – IvPN, 97), poate şi pentru a vedea pădurea „pe dinăuntru“, ori pentru creşterea „pădurii lăuntrice“ («pădurea pe dinăuntru – aşa cum există grădina / de dincolo…» – IvPN, 98 / 104), «tărâm spre care râvnim» (IvPN, 102), cu un urs (cf. «amintindu-ţi de pădurea de mesteceni sau ursul în pădurea de mesteceni» – IvPN, 111), ori cu „un iad al neputinţei de a-ţi mai aminti de pădurea de mesteceni“ (cf. IvPN, 112), dar şi «pe muzică de r. strauss», cu „semnele timpului-înaintare“ pentru „consumarea alcătuirii trupeşti“ (cf. «pădurea de mesteceni pe muzică de r. Strauss» – IvPN, 113), cât şi «pe versuri de donne» (IvPN, 114) etc., deoarece «despre strada zece mese se poate scrie la nesfârşit» (IvPN, 164 sq.), cum, de altfel, şi „despre proprietăţile Evei“: …în oraşul acesta al zădărnicirilor tale, poţi să-ţi spui liniştit / – ca şi cum aşa ai face adevărul – că e un soare de ploaie, / decolorat, însă adevărat. şi nici să nu-ţi ridici ochii spre ei, / care te aşteaptă în prag – aşa cum ţi-ai închipuit că va fi / sosirea ta dintâi în lumea ei – care să fie / o vreme lumea ta, făcută cu timpul şi locul ei / sensibilă inimii tale. / ce frumos – ea aşteptându-te, / în pragul uşii de sticlă… («minţind-o că e soare în grădină» – IvPN, 142 sq.; cf. TGrp*, 383 sqq.).
_______
* Înştiinţăm pe distinsul nostru Receptor asupra faptului că bibliografia de sub sigle se află în Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), de Ion Pachia Tatomirescu (sigla TGrp), Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp. 383 – 387.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.