Timpul lăsat în urmă (text revizuit)
LA BUCUREŞTI
Când am venit la Bucureşti să rămân era un septembrie de aur şi miere. Anno Domini 1970. Pentru că am lucrat mulţi ani în învăţământ, pentru mine luna septembrie a avut din totdeauna ceva inaugural, amplu, prietenos. La rentree… Nu aveam nici o adresă precisă şi abia de făcut un drum sigur, la Editura Cartea Românească, unde depusesem cu ceva timp în urmă un manuscris intitulat Confesorul. Ca de obicei viaţa mi-o luă înainte, venindu-mi în întâmpinare cu toate braţele deschise. După ce coborâsem din maşina 31, dacă nu mă înşel, la Piaţa Romană, şi m-am lansat pe bulevard, înainte chiar să ajung la cârciumioara Podgoria, unde speram să văd vreo faţă de scriitor (locul era notoriou atunci pentru toate clasele sociale ale scrisului, dacă spun bine), mi-a ieşit înainte ca la o întâlnire fixată, deşi absolut întâmplător, întocmai editorul nostru Mircea Ciobanu, cunoscut mai întâi, cum am spus, la Iaşi, regăsit după aceea în grădină la ESPLA, unde-mi citise un alt manuscris, intitulat, tranzitoriu, Capitol, al cărui titlu fusese în treacăt “omologat” şi de Nichita Stănescu; pierdut, fireşte, în aceeaşi noapte, pe fondul unor încurcate întâmplări, şi înlocuit la Editura Tieretului cu Repaose, cartea mea de debut în vestita şi deja obosita pe-atunci colecţie Luceafărul; însă MC îmi trimisese un mesaj hotărât: Ce făceam? Pentru ce urma să optez? Îi mai returnam manuscrisul luat la mine „să-l defintivez”? El mă trecuse cu titlul în plan. Nu puteai debuta în acea vreme decât cu un singur titlu, iar la confruntarea planurilor, la Centrala Editurilor, reieşea că eu figuram cu două tiluri, la două edituri… în fine, optasem pentru Repaose la Editura Tineretului, nu numai pentru că pierdusem manuscrisul respectiv pentru ESPLA – l-aş fi putut reface la rigoare „din memorie” ( era un timp al memoriei, nu-i aşa?) – dar un redactor de carte al ET mă căutase şi el, cu manuscrisul citit şi aprobat de principiu, la Suceava încă…Dar acest „capitol” deja se încheia: debutul meu cu Repaose în colecţia Luceafărul.
Revenisem la Mircea Ciobanu la Cartea Romînească. Titlul nobiliar al editurii din interbelic nou înfiinţate pe câţi nu ne îmbia atunci? În acea dimineaţă de septembrie iubitul nostru poet şi editor flana pur şi simplu pe bulevard, însoţit de un actor de la Nottara şi poet pe deasupra… o să-mi aduc aminte până la urmă cum îl chema… a fost mult mai târziu deputat sau senator ţărănist…într-un film din perioada tranziţiei, după decembrie ‘89 a jucat rolul lui Iuliu Maniu… în fine, veneau atunci spre mine discutând ceva cu însufleţire, şi când impactul s-a produs, Mircea Ciobanu, arătându-mă dinainte, cu braţul deschis, i-a spus însoţitorului său: Uite, domnule, acesta e omul despre care ţi-am vorbit toată dimineaţa! Ştii că noi acum vorbeam chiar despre cartea ta? Domnule, e ceva nemaipomenit; mi-ai lăsat un manuscris formidabil; nu am cuvinte să-ţi spun; dar tu, cu cartea aceasta, pe care o vom scoate negreşit, ai să culci la pământ cel puţin zece poeţi dinaintea ta! Ce-ţi spuneam, dragă Radoff? Oh, despre Ştefan Radoff era vorba deci…
Pentru orice eram pregătit în acea dimineaţă de o intensitate solară deosebită, mai puţin pentru asemenea laudă pe o scenă deschisă. Am îngăimat ceva dubitativ: Chiar aşa?! Uite, domnule, nu crede…poeţii nu ştiu niciodată ce preţ să pună pe ceea ce fac…Tipic acest mod de-a vorbi a lui Mircea Ciobanu, viitorul prozator de o exactitate halucinantă, care îşi asumase în toţi acei ani (şi de fapt până la sfârşitul vieţii lui) destinul atâtor autori. Dar a doua zi, sau a treia, în prima săptămână, sau a doua (ce măsură putea avea pe-atunci timpul unui poet; el era, cum ar fi spus Hemingway „o sărbătoare nesfârşită”) când am ajuns, totuşi, la Cartea Românească, trompetul editurii, Dna Lungescu, mă anunţă triumfală şi ea: Dragă, vezi că te caută înnebunit, Dl. Director Preda, pe unde umbli? Vrea să te cunoască, mergi chiar acum la el!
MARIN PREDA
Şi m-am dus în birou, la Marin Preda. L-am găsit la telefon pe dâra unei înjurături moromeţiene „…vă bag… ce, acesta e un onorariu pentru mine… nu plătiţi cu el nici pe scriitorii săraci…” Am înţeles că vorbea cu cineva de la Radio „… Ia şi serveşte-te, mon cher”, m-a îndemnat, termin numaidecât. Mulţumesc, am mâncat. Avea pe birou în faţa lui o farfurie cu sandvich-uri; invitaţia fusese mai mult formală, ori făcea parte din testul care urmă. Ce faceţi la Bucureşti? Ce meserie aveţi de fapt? Cât câştigaţi? Răspunsuri: Am venit să mă fac scriitor. Sunt învăţător… ca să-i fac şi lui plăcere… ştiam că intenţionase să iasă din restul lui de şcoală normală de la Cristuru Secuiesc, învăţător… însă de fapt literaturizam din nou, ca şi-n partida cu G. Călinescu; asta ar fi ideea sau explicaţia, pentru mai târziu, pentru acum.
În fine: „Cum să trăieşti mon cher la Bucureşti cu o mie de lei pe lună?!”. Atât i-am spus că voi primi colaborări de la un ziar, Scânteia Tineretului, la care chiar antamasem acea colaborare prin mai vechiul meu cunoscut şi prieten Gheorghe Istrate… însă de fapt mă interesa să obţin delegaţii după delegaţii în provincie dublate şi de documentări de la Fondul literar… Îmi intrasem relativ uşor în rol ca “scriitor profesionist”, căci unele lucruri fuseseră puse la punct mai dinainte, chestiunea cu Fondul literar, legătura cu Gh. Istrate etc.
Mirarea ciocoiască a "monşerului" mă cam punea pe gânduri. Şi iată acum întrebarea-bombă la care am vrut de la început să ajung: Ce prieteni literari aveţi? Sunt prieten cu toată lumea, a fost răspunsul meu, care trebuie să-i fi părut cinic, de nu imbecil, lui Marin Preda cel atât de pragmatic. Cum aşa…toată lumea? Cu toţi scriitorii… Mă refeream, fireşte, la scriitorii pe care-i cunoşteam şi personal, destul de puţini la Bucureşti. Acea frumoasă mirare care făcea între altele deliciul marelui scriitor ca om. Cu toţi aşa şi de-a valma…interesant!
„Dle Preda, de ce m-aţi chemat?”. Să ştiţi că în relaţia cu „oamenii mari” nu am fost niciodată timid atunci când reuşeam să ajung până la faţa lor…Pe acest fond cred că a intrat în birou poetul Ion Caraion, altă veste “oribilă” din mersul pe la reviste, anterior hotărârii de-a rămâne definitiv la Bucureşti…Mutra mea le inspira unora palme, celor mai mulţi infatuare, dar eu habar nu aveam de lucrul aceasta… eram de fapt un iremediabil timid, până când mă încălzeam, cum se spune. Trăsătura aceasta mai stăruie în ce mă priveşte şi acum, la bătrâneţe. Nu mă predau deodată, îmi repugnă stilul balcanic şi miticist de-a rezolva totul printr-o îmbrăţişare, şi de la prima vedere…, ori stilul “ploieştean” al lui Nichita „pupi dulci, bătrâne”…
Fusesem la Gazeta literară, unde Caraion era redactor de poezie şi ocupa un aşa zis „birou”, într-un fel de chicinetă: i-am spuns numele şi prenumele şi l-am întrebat direct şi cît mai simplu, când urmau să apară versurile mele trimise cu poşta? Ce versuri, domnule, îţi baţi joc de mine, aici primim vagoane de versuri… Eu v-am trimis numai cîteva într-un plic… În înjurăturile lui, I.C. a pomenit, mi se pare, şi numele lui G. Călinescu, auzise ceva… mi s-a şi urcat la cap?!
Vă daţi seama ce am simţit atunci, revăzându-l intrând la Marin Preda, cu detaşarea unui om al casei, nu ştiam nimic încă despre „multiseculara” lor prietenie din anii debuturilor comune. Ioane, l-a întâmpinat Preda pe vechiul său prieten, uite, să ţi-l prezint pe poetul M.! O, dar noi ne cunoaştem destul de bine, nu-i aşa, poete? Nici usturoi nu mâncase… Era numai zâmbet şi soare şi chipul lui contorsionat de furie când l-am cunoscut se transformase miraculos în acea dimineaţă. Mai mult, nici nu l-am mai întâlnit pe urmă. După moartea lui, în exil, însă, când s-a dovedit nu ştiu ce, în legătură cu El şi Securitatea, fiind înjurat atunci şi de prieteni şi de duşmani, eu i-am luat, în scris, apărarea…. Un mare poet, totuşi…Şi ce biografie de ocnă, sărmanul cumplit!
Dar am ieşit de la Marin Preda în minte cu întrebarea lui care abia acum trebuia să-mi dau seama ce tâlc adânc avea… Despre prietenii literari… Ce erau prietenii mei literari până atunci? Piese de risipă. Mărunţiş, cei mai mulţi, pentru crâşmele literare. Deşi, dacă stau bine să-mi amintesc, trecusem de perioada roz de la Suceava, ba chiar şi de perioada albastră de la Botoşani, din oraşul în care le scriam tuturor că „trăiesc omagial”, în gloria lui Eminescu. Eram inventatorul unor formule solemne de un patetism pe care acum îl privesc din ce în ce mai sceptic.
Lista mea de “prieteni” era cam la grămadă; nu se despărţiseră apele de uscat, nu disociam încă răul profund de binele pasager, sunt un om care s-a maturizat târziu, dacă totuşi până la urmă „s-a”! Aş fi putut considera că aveam totuşi „duşmani”, însă termenul îmi repugna: era prea „burghez” şi… de altfel, n-aş fi putut să „nominalizez” la acest capitol pe nimeni…
Puncte-puncte ca ultimul capitol XII, mi se pare, din Pseudokinegeticos al lui Odobescu: „Capitolul cel mai plăcut pentru cititor”. Practicam împreună cu alţii de vîrsta mea amoralismul, şi un fel de ateism trufaş; intram în biserici să privesc arta din icoane sau din pictura murală (iar din acest punct de vedere în Bucovina avusesem ce privi), mă îmbătam cu formule de-a gata primite de genul “trăiesc omagial”… de la cine ştie ce „paznic de far” aleatoriu, dacă nu chiar incongruent.
LA BOTOŞANI
Când mi-a apărut prima carte “Repaose” mă aflam la Botoşani, ca ziarist de data asta, la „Clopotul”, un ziar înfiinţat altcândva de un prinţ autentic, dar un “prinţ roşu”, Scarlat Calimachi, purtând numele străbunicului său domn al Moldovei şi stăpân pentru lung timp al moşiei de la Zorleni. Vorba surorii mele mai mari Condela – un personaj absolut balzacian, când mama îi rostise cu sfială în dreptul fiului ei „ziarist”: „A ajuns şi el ziarist”. Cum, mamă, asta face fratele nostru acum, a ajuns să vândă ziare? Pentru una ca dânsa categoria care le scria pe ziare încă nu exista; mult mai târziu a existat cu prisosinţă, când băiatul ei cel mai mare, fost director general, ajunsese titlu de scandal în toate ziarele.
Duşmănia, deci, era sub demnitatea unui poet…să fi avut „duşmani”; lumea credeam că îmi va aşeza în cale ghirlande, şi fluturi coloraţi urmau să zboare deasupra capului meu, aceeaşi care atunci îmi zburau prin cap. Eu am un roman în manuscris intitulat chiar aşa: Goana după fluturi, ţin la el foarte mult, dar nu mai găsesc timp să-l reiau şi să-l pun la punct cu… virgulele mele cu tot: cuprinde exact epoca pe care o inauguram atunci la Bucureşti, începând cu Cartea Românească şi Confesorul… care avea să apară totuşi cu tilul Confesiunea şi ciopârţit foarte urât de cenzură… Epoca lui „Oisive jeunesse a toutes aservie” a lui Rimbaud, sau poate „postfaţa” ei.
Deci a avea „duşmani” era ceva vulgar, prea comun, propriu lumii declasate a mahalalelor, iar eu consideram mahalaua a fi plină de noua categorie socială ce se şi translase deja de la sat la oraş, intrând în vârtelniţa corupţiei comuniscoide. „Avem duşmani, dragă Nelu, tu n-ai?”, mă întreba aceeaşi soră, când mai ajungeam pe la Zorleni „rar, mai rar, din când în când”, găsind prilejul să şi râdă de mine: „Uite omul fără duşmani? Dar prietenul acela al tău, de la care ai moştenit prima ta soţie?” Insinuarea era prea dură, pe cât de adevărată.
I. I. LEFTER
Nu l-am putut numi însă pe I. I. Lefter niciodată „duşman”; cred că a fost un băiat needucat şi lipsit în chip natural de ceea ce îndeobşte numim caracter. Lui îi mergea bine treaba cu trupul, schimba fetele ca pe ciorapi, le murdărea mai întâi şi pe urmă le lăsa baltă în mijlocul drumului. Să vină altul să le ridice. Dar el nu se înfiora liric ca înaintaşii noştri Văcăreşti de pierderea oricărei iubite în floare… Era un fustangiu gata pregătit să-i dea papucii oricărei fete, pe care tot el o considerase până atunci „marea lui iubire”: un Cassanova de provincie mică şi un Don Juan de bâlci. El avea în curând o colecţie de astfel de întâmplări căci un tupeu teribil: una două le promitea victimelor sale că se însoară cu ele; îi aprinsese şi sărmanei Lica speranţa aceasta… Ulterior Licăi, avu şi o aventură cu cineva din Zorleni, fata unei învăţătoare „de pe vremuri” cu tabieturi, şi cu o morală tradiţională, deci, care pregăti în curând nunta, sau o logodnă mai „dezvoltată” cu mulţi invitaţi, şi printre ei şi cu un popă, credeau să-l poată prinde în laţ… ţi-ai şi găsit: la masa mare poetul nostru trăsnit bine şi de rachiul băut, şi de troscău, contemplând lumea de deasupra „balul intelectualilor”, dar mai ales masa lor mult prea abundentă, trase la un moment dat cu un gest brutal şi neaşteptat faţa de pe masă de sub farfuriile pline de bunătăţi… vă daţi seama! lumea căzu pe brânci după bucatele risipite; şi de tot şi de toate s-a ales praful iar lui i s-a mai dus încă o dată vestea „ca de popă tuns”. Şi chiar îmi povestea încă falnic aceste lucruri ca pe o reacţie antifilistină, din bagajul poetului „revoltat”.
A sfârşit rău; tot sper ca sfârşitul lui să nu fi avut legătură cu serialul lui de mici porcării pe care le făcea din te miri ce fetelor. Cu băieţii i-ar fi ieşit mai greu, căci era laş. Eu faţă de genul lui eram un om prea complicat, şi totuşi eram cel care-l scotea din orice situaţie penibilă, în care se băga cu tot dinadinsul; avea teoria trăitului „pe fază” şi a „satisfacţiilor clipei”; dar în timp ce pentru mine femeia era o religie, pentru el era „un salon de plăcere”… Nu cred că se atinsese de Shopenhauer serios, din care cita, dar pe care-l reţinuse în mod sigur din exegeza eminesciană. Femeia „ca obiect de plăcere şi relaxare fizică”…
LA BÂRLAD
Nu era asta „faza”, de-ar fi să-l preiau; lumea din jurul meu, şi în primul rând Mama, observase deja ce fel de prieten îmi era el… În fine, la Bârlad, de unde îmi scria mie la ţară, în învăţământ la Bogdana, o cunoscu şi pe Lica, dar tot atunci şi pe viitorul Cezar Ivănescu. Frecventau cenaclul literar “Al. Vlahuţă” de la Biblioteca raională „Stroe Beloescu” din Bârlad. Toţi cenacliştii bârlădeni i se păreau nişte veleitari „sub orice critică” (dar noi ne mai amuzaserăm de asemenea personaje prin cenaclurile din Iaşi, urmând s-o facem mai copios încă, la Galaţi şi Brăila, în următorii ani)…şi deux ex machina o apariţie ciudată acolo, în cenaclul bârlădean: un tânăr licean care le lua tuturor faţa; Lefter fiind atunci „student” la Bârlad la Institutul de învăţători, nou creat, coleg cu Lica şi cenaclist, totodată, la „Stroe Beloescu”, mi-a trimis câteva poezii citite la cenaclu de Cezar Ivănescu, să apreciez singur; lui i se păreau “copiate de undeva” eu trebuia să hotărăsc… eram de la distanţă eminenţa lui cenuşie… I-am răspuns că nu mi se par copiate şi-mi amintesc şi acum sunetul lor dur, clopote care băteau, clocote ce fierbeau, îmi părea că aud lanţuri de ocnaş, lovind barca la traversarea Styxului… eram clar impresionat, căci le puneam evident în legătură cu primul film văzut în viaţa mea, în acea vreme, la Cinematograful Francez, tot din Bârlad – trebuie să fi fost prima ecranizare după Marile speranţe de Dickens.
În privinţa prozei, stăteam cu cititul mai bine; era epoca în care apăreau pe bandă marii clasici ai literaturii universale, şi în mod special uriaşii de la Răsărit. Nu l-aş fi putut extrage pe „primul Cezar Iv.” din Rimbaud şi alţi câţiva poeţi francezi, despre care aveam să aflu curând că el îi „frecventa” din sursă directă… din cărţile franţuzeşti ale unei biblioteci de familie…
EPISODUL „CEZAR”
Aşa am ambiţionat deci să-l cunosc şi eu pe teribilul cenaclist bârlădean, şi ne-am dat întâlnire prin scris, ori prin Lefter, nu mai pot spune precis cum; era şi Lefter „bârlădean” pe-atunci, fiind student în trecere, la Institutul de învăţători nou înfiinţat în oraşul natal al lui Cezar.
A fost într-o duminică. Am stabilit locul într-un parc din centrul oraşului, dar şi atunci, cu Cezar, întâlnirea avu loc oarecum similar celei cu Mircea Ciobanu la Bucureşti, despre care am povestit la începutul acestor rânduri. Mie astfel de simetrii mi s-au întâmplat des: viaţa visa pentru mine pusă pe numere într-un fel de “cod pitagoreic”. Am observat, de altfel, unele similitudini şi-n duşmăniile, ca şi-n prieteniile din anumite faze, de care nu am dus lipsă, căci fără să le iau prea tare în serios, din moment ce nici măcar regia „marilor” mele prietenii nu mi-a aparţinut cu cel puţin „o cirtă”.
Am coborât deci în acea dimineaţă – neapărat de vară, în centrul Bârladului, venind de la Zorleni, şi am luat-o oblu spre parcul cu pricina; în faţa mea s-a oprit cineva, cerându-mi foc de la ţigară, căci pe-atunci mai fumam ca un turc, dar ridicându-mi ochii, cât timp tânărul era ocupat să-şi aprindă ţigara sa „mărăşească”, am avut revelaţia acestui lucru pus bine la punct de destin: Sunteţi Dl. Ivănescu, cumva? Cezar şi-a ridicat şi el privirea, zâmbindu-mi prietenos, în conţinutul aceleiaşi revelaţii: Domnul Ion Murgeanu?! Aşa l-am cunoscut pe Cezar Ivănescu, un tânăr frumos şi sănătos, călcând greu pământul, cu o anume lentoare, însă elastic, elegant totodată, aliură sportivă (activa mi se pare în clubul „Rulmentul”), coamă de păr rebelă, rimbaldiană, bine potrivită totuşi din foarfece; ochi oarecum oblici, de arvanit, sau chiar „de turc”, în care nu-i vedeam deocamdată „defectul”, dar mai ales surâsul lui îngeresc de copil-poet, m-a fermecat de la început.
Aveam să fac în curând împreună cu el de mai multe ori înconjurul micului târg care ni se părea deodată prea strâmt pentru noi; din când în când ne opream la o mică cârciumioară „pe Strâmba”, o străduţă ce da la piaţă, sau într-o grădină de vară mai „dezvoltată”, cu chelneri obraznici şi leneşi. Episodul pe care i l-am povestit peste ani „genialului” meu amic i s-a părut curios, dar începuse deja delirul, şi i-ar fi făcut plăcere chiar dacă l-aş fi inventat. Poate că am îngroşat puţin lucrurile însă de linguşeală n-a putut fi vorba niciodată în relaţia mea cu Cezar – i-am admis cu timpul suveranitatea, nu şi „ocupaţia” teritorială totală, cu gârbaci şi oaste de cuvinte. Ca poeţi noi rămânem paraleli şi total diferiţi.
Ne tot amâna chelnerul din sectorul nostru, în acea seară, cu cele „două coneace mici” pe care i le cerusem repetat, şi la un moment dat eu m-am ridicat şi m-am dus să le iau direct de la galantar; în vremea aceea arătam destul de ciudat, genul „ţâr”, şi oricum n-aş fi inspirat cu înfăţişarea mea un sentiment cât de cât belicos; s-a iscat o mică altercaţie cu chelnerul, care mi-a preluat el comanda, iar eu insistam să fiu servit la galantar, puteam duce şi eu cele două „coneace” la masă, dacă el până atunci nu se simţise s-o facă; în acea clipă chelnerul cred că m-a împins oarecum într-o parte, eram descumpănit, nu mai trăisem până atunci o astfel de confruntare; Cezar văzu şi s-a ridicat de la masa noastră din fundul grădinii de vară, călcând rar, cu o prudenţă calculată aproape, iar când fu între mine şi chelner mi-l şi înşfăcă pe acesta cu o forţă neprevăzută (legenda că la „Rulmentul” a făcut box era totuşi reală şi-n plină desfăşurare) îl aruncă cât colo pe impostor; în urma noastră am auzit un uruit de farfurii şi pahare – nefericitul căzuse de-a dreptul peste tabla pe care la galantar se spălau vasele…
Ceea ce aveam să remarc la noul meu prieten a fost că nu s-a uitat în urmă nici cât ai clipi, a mers înainte sprijinindu-se el de mine acum şi povestind mai departe un lucru pe care-l începuse la masă… Abia când ne-am depărtat suficient de „haznaua lor” a catadicsit să tragă concluziile micii întâmplări: „Golani din Cotu-Negru, ştim câte parale fac…”. Cotu-Negru era cartierul rău famat al târgului Bârlad din acea vreme, ringul bătăuşilor de profesie şi arena cuţitarilor, cei mai mulţi de culoare, aveam să aflu şi mai târziu.
Nu pe Lefter l-a înlocuit Cezar atunci „la comandă” în mitologia mea personală. Mai avusesem genul acesta de prieten. Şi mersul şi forţa şi nobleţea luptătorului în numele prieteniei mi se relevaseră la Zorleni încă, în primii ani ai adolescenţei mele, când pe motiv că tata era închis, iar eu lipsit de apărare, derbedeii lui Artenie, un tâmplar care ne ridicase acoperişul noii case, într-o seară de vară la gară (mica promenadă a satului, duminecele) au vrut să mă molesteze – şi, din senin, pentru prima oară în viaţa mea apăru Îngerul: era un băiat ceva mai răsărit ca mine, îl chema chiar aşa: Anghel; Anghel Volintiru a sărit să-mi ia apărarea dar nu numai atât: el singur îi pusese pe fugă pe cei doi derbedei lungi cât prăjina (chiar erau porecliţi ca fiind ai lui Dârjă: prăjină) care din orice şi cu oricine căutau scandal. Pe urmă, la fel, ca şi când nu s-ar fi petrecut mare lucru, mă însoţi într-o plimbare, prima plimbare peripatetică la Zorleni, şi mi-a spus: „Te urmăresc de mult şi vreau să fim prieteni; te-am auzit de câteva ori vorbind; de unde ştii atâtea lucruri şi date istorice?”.
La rândul lui mi s-a părut deodată „altfel” decât ceilalţi băieţi, dacă nu chiar şi „altceva”; avea o eleganţă naturală în mişcări, şi felul de a călca pe pământ cu greutate şi drag, deşi îţi făcea impresia că nici nu-l atinge; l-am iubit cu înflăcărarea primului mare sentiment de prietenie „bărbătească”, abia aşteptam să ne vedem la sfârşitul săptămânii (eu urmam la liceul din Bârlad ca intern) să luăm discuţia de unde o lăsasem, şi încă o dată de la capăt „zoana” căii ferate – aşa i se spunea terasamentului ce traversa satul, şi cărărilor înguste care însoţeau calea ferată de la gară până la “podul de fier”, sau şi mai departe, în câmpul cel rece şi pustiu, unde în curând Anghel fu îngropat, în urma unui groaznic accident petrecut chiar pe “zoană”, când l-a zburat pur şi simplu un tren de mare viteză, noaptea probabil, dar în orice caz „îngerul” meu, care nu punea strop de alcool şi nici vin în gură (am aflat mai târziu că ei erau „pocăiţi”; de aceea nici nu se înmormântau cu preot şi în cimitirul cel de obşte), cred că fusese chemat în Cer la Comandament pentru alte misiuni într-o renaştere mai strălucită. Sufletul îmi rămăsese în urma lui rănit şi neconsolat.
Cezar de la început mi s-a părut o reluare la fel de reuşită a acelui Angel pierdut în hăurile adânci şi absurde ale întunericului şi morţii. Puţin câte puţin poetul „lanţurilor de ocnaş” (prima impresie la lectura unor versuri ale sale) şi-a dat drumul, ştia infinit mai multe lucruri decât toţi cei cu cu care discutasem literatură şi până atunci, era dintr-o familie de cărturari, un unchi profesor universitar la Iaşi şi o mătuşă pictoriţă la Bucureşti, un alt unchi poet şi aviator dispărut la război ca Saint-Exupery în neantul văzduhului.
Nu ştiam; nu-mi povestise niciodată amănunte din viaţa lui intimă, familială; am înţeles că îşi divinizase mama „fata cu părul cel mai lung din lume”, o albaneză care copilărise la curtea lui Cristoveloni de la Ghidigeni, fostul judeţ Tutova, şi-n anturajul vestitului bancher (omul care-i făcea personal „buzunarul” lui Carol II), cunoscuse şi lumea bună a ţinutului tutovean, poate făcuse şcoală sau pension la Bârlad, unde-l şi cunoscuse pe tatăl viitorului poet.
Cezar a fost oricum primul om din viaţa mea cu o aversiune dură, făţişă faţă de regim; îi ura pe comunişti cu înverşunare şi nu a încetat nici o clipă să-mi ridice în slăvi lumea veche şi înţeleaptă a trecutului; mi se părea prin „structura” lui el însuşi un „om vechi” dotat cu cele mai fine mijloace de seducţie ale omului de viţă veche.
Dar biografia lui nu se desluşea încă prea clar de la început; observasem stilul „atemporal" al poeziilor pe care şi le recita singur într-o cadenţă metalică, dar în mod paradoxal muzicală, dezvoltând de la început teoria originar-muzicală a cuvântului, căci era interesat şi teoretic, în prima lui vacanţă studenţească, mi se pare, de muzică, îl însoţeam la Bârlad undeva pe la „Podul Roşu” la o cucoană care-i furniza „cărţi de muzică” – însă de cântat l-am auzit cântându-şi versurile ceva mai târziu; în acea vreme eu eram de altfel suficient de derutat şi confuz şi învăţam de la el totul după ureche, nu-i ceream cărţi, nu ştiu dacă mi-ar fi împrumutat, gândul meu era în suma tuturor migraţiilor de pe traseu, iar Lefter stătea şi el la pândă; într-un fel, copilăria din mine nu-şi istovise toate tainele iar adolescenţa se manifesta numai în dorul de poezie; acel interludiu bârlădeam cu Cezar fusese prea aerian pentru mine şi pudic la modul firesc; anotimp îngeresc sută la sută, abia în primul an de studenţie, când îl vizitasem pe Cezar la Iaşi, am cunoscut deodată alt om, slăbise, căci practica o boemă de fier, şi era prins într-o cohortă literară în care am reţinut şi silueta ciudată a „primului Mircea Ciobanu” bărbos şi, cum am mai spus-o, „neronian”; era ceva cu totul nou şi deosebit în acea atmosferă studenţească de boemi literari în care eu deţineam numai rolul de "observator", deşi nimeni nu mi-ar fi interzis să mă implic…
Cezar aici îşi recita ostentativ poemul lui Lenin, dar fruntea afişului o deţinea Adi Cusin, un interpret de forţă al propriilor versuri în buna tradiţie ieşană începută la Junimea şi continuată la Viaţa Românească; salonul de-atunci, în care Adi îşi recita Căruţaşul iar Cezar Lenin (un poem deloc oportunist; dimpotrivă!) era în schimb cârciuma sordidă, căci studenţii arătau jalnic, fiind săraci făceau foamea la milimetru, unii ca Cezar deţinând chiar statutul de „alungaţi de acasă”; şi-n faza a treia am regăsit iarăşi un alt Cezar, din nou la Bârlad, mama lui murise în chinuri groaznice.
Cezar terminase cum-necum facultatea, căsătorit repede, student fiind, cu Mary cea mult cântată-n cântecele lui, şi-n dorul mamei sale, idolul imanent: „Tu semeni tot mai mult cu mama mea/ ai ochii trişti şi plângi încet ca ea…” au lucrat un timp pe undeva în învăţământ la ţară, eu chiar mă săturasem pe-atunci de învăţământ, curând am urcat în Bucuvina, devorat de tristeţi covârşitoare, purtându-mi cu mine soţia, copilul abia născut, soarta şi blestemul: „Spre nord ne-ndepărtam ca-ntr-un blestem” acest vers din Repaose… în care stă inclus şi Lefter… O serie de întâmplări, azi mărunte, m-ar fi putut opri în acea epocă să-l mai cultiv pe Lefter.
M-aş fi putut despărţi de el măcar atunci când m-am despărţit legal de Lica, şi el m-a însoţit la tribunal, ca martor, după cinica mărturie dinaintea divorţului (sau chiar şi de la proces), cum că el o mai întâlnise şi-i „cedase” şi după căsătoria cu mine… erau lucruri abjecte, cărora nu ştiu nici cum şi nici de ce le-am rezistat, tolerându-le… dar, în mod contrar, tot restul nu ar mai fi avut loc; nici „salutaţi împreună de Călinescu” după aceea… şi nici pradă „răzbunării” fostei lui iubite pe mine… cum mi-a şi mărturisit ea mai târziu… căci lucrurile următoare s-au petrecut într-un vârtej mult mai amplu, după „Episodul Cezar”, sosiri şi plecări din Bârlad, bâlciul de poezie cu Lefter, din toţi acei ani, prima călătorie în circuit prin ţară, cu un itinerar impregnat totuşi de literatură la locurile ei sfinte, şi abia nu ştiu cum, ce fel, aproape nu-mi mai aduc aminte exact, în ce împrejurări (observaţi că am schimbat planul sau revin la cursul firesc) am reîntâlnit-o la Bârlad pe Lica – de data aceasta eram singuri, dacă pe stradă, dacă-n pridvorul de piatră: un fel de foişor la parter în stil cvasi-brâncovenesc al Bibliotecii “Stroie Beloescu”, unde o regăseam adesea în tovărăşia lui Cezar, dar aşteptându-mă de fapt pe mine… Ea terminase institutul lor de învăţători, Lefter cred că-l abandonase, ori institutul îl abandonase pe el; da, cred că a fost mai precis la Casa de Cultură raională, avusesem acolo deja o întâmplare urâtă, un „divertisment” politic cu urmări groaznice, din acei ani, legat poate de textul dramatic al Trandafirilor roşii ori de ceva asemănător, pentru care debutul meu într-un teatru profesionist nu s-a mai produs niciodată; voi povesti într-alt loc şi acest episod; dădusem atunci peste ea din întâmplare, în sala cu pianul, unde se exersa după ureche, pe clapele alb-negre, cum trebuia să fie în continuare şi viaţa noastră.
Dacă nu ar fi venit deloc la întâlnirea pe care am stabilit-o pentru aceeaşi după amiază acolo lângă pian, ştiţi cum se întâmplă… Ce-ar fi să ne mai vedem? Când? Nu m-am mai dus acasă la Zorleni (satul meu era aproape legat de Bârlad încă de-atunci, prin vestita fabrică de rulmenţi, primul obiectiv strategic comunist al dezvoltării industriei grele cu pivotul ei industria constructoare de maşini) şi după prânz veni ploaia şi trecu ploaia; o mică furtună, un mic disconfort, care ar fi putut să mă alunge de la locul faptei; însă nu; nu ştiu ce m-a ţinut sub copacul acela din faţa Teatrului de Stat; Destinul, fireşte; trecuse ora cea atât de superficial stabilită, şi ea nu venise; şi totuşi, la plesneală, mult peste sfertul academic ea sosi…Era atât de frisonată şi frisonantă, atât de frumoasă (provocatoare ar fi prea mult spus); atât de tânără şi strălucitoare; plesnea, cum se spune de frumuseţe şi sănătate, de prospeţime, şi „pogonul ei de ochi”, cum am citit recent undeva, tot despre iubita unui om care scrie, o rudă a aceloraşi locuri, mi s-a părut; parcă nu o mai văzusem niciodată până atunci; ochioasele noastre fete, cu evlavii în privire şi glaciaţiuni topite într-o clipă, în imprevizibile izbucniri pasionale. Am schimbat câteva rochii, s-a scuzat Lica, am vrut să fug ori să amân, n-am putut; iată-mă, am venit să nu mai plec; sunt a ta, dacă şi tu vrei acest lucru! Şi clipa se prelungi după aceea cât un Destin…
De ce-aş vorbi despre duşmani dacă prietenii mi-au creat întotdeauna probleme; dacă acel „plus feminin” din noi, în mine şi-a pus la bătaie devotamentul aproape nebun în relaţia cu prietenii din copilăria mea literară, şi cu următorii. Azi observ că m-am dăruit prea mult şi degeaba. Dar eu mai cred şi acum că prietenia e un act gratuit tocmai fiind de nepreţuit. Dar ori de câte ori am iubit pe cineva în absolut şi dezinteresat a urmat, implacabil, dezamăgirea. Vă amintiţi poate acea „scolie” a mea din cea de A cincea elegie/ Fără glorie din antologia Turnul Onoarei , carte scoasă la Editura Vinea:
„Am fost un om fără glorie un erou interzis
I-am împins în faţă pe orgoliosul meu frate mai mic
împovărat de gloria dezastrelor sale eu un cub
de cristal tăiasem în tot acest timp şi l-am
şlefuit/ un monument plural al lacrimii pietrificate
un amănunt important netrecut nici până azi în bibliografii
când istoria se joacă totuşi altfel la teatrul ei de furnici.
Nu mi-am putut ierta iubirile perfecte
le-am sancţionat sever prin abandon drept care
m-au abandonat şi ele sătule de capriciile artei
ori s-au destrămat pur şi simplu
atente la ciurul prin care se cerne
din nisip mereu prea puţin aur…întotdeauna
mi-au întors cu dărnicie supliciul
de-a le fi inventat tot timpul prea perfecte…
M-au îndemnat apoi insinuante cu răguşite voci
să mă autoflagelez public şi eu chiar am făcut-o
până la dezgustul aceluiaşi public
ce trece ca de obicei de arta iubirilor înşelate
din telenovelă mai jos în neantul aluziei…
Să ne mai întrebăm ce e Mila, sau Fala?
Ce mai rămâne din vechiul tabu al Onoarei?”
Mai bine nu; deci nu voi trage deodată toate concluziile succesivelor dezamăgiri aici pe un biet colţ de pagină. Aşa a fost să fie ca Cezar să ajungă la Bucureşti ca să rămână definitiv aici înaintea mea. De altfel şi prima lui carte Rod a apărut înaintea Repaoselor mele cu un an, în 1968. El nu s-a mai supus canonului de-a apărea în colecţia „Luceafărul” care mai producea încă debuturi la cele două edituri mai importante ce tipăreau literatură, Editura pentru literatură şi Editura Tineretului. Rod-ul lui Cezar Ivănescu apăru la Editura pentru literatură… Semn bun.
El a sărit din serie cu un salt sigur de felină regală deşi prima sa plachetă apărea de tot modestă cu numai 29 de poezii pe 57 de pagini. Însă ceea ce e scris acolo contează. Dar poate şi felul în care şi-a construit poetul volumul din două titluri de fapt: Rod şi Turnul care anunţau categoric o nouă artă poetică. Cezar mi-a spus că manuscrisul lui ajunsese la N. Manolescu printr-un student al lui de la Filologie. L-am cunoscut şi eu pe „neamţul” lui Cezar, simptomaticul „delicat” Emil Cira, făcând apologia homosexualităţii, ca punct de joncţiune al „“artelor vieţii” şi al „poeziei damnate”. Nu ştiu ce era în capul acelui domn tânăr cu care, de altfel, întâlnindu-l la Bucureşti (pe când Cezar mai naviga în provincia lui neagră), nu mă înţelesesem deloc.
N. Manolescu citind manuscrisul adus de Emil fără titlu şi nume de autor pe copertă rămăsese deconcertat şi ar fi spus că acesta trebuie să fi fost manuscrisul unui poet dinainte de război care nu mai apucase să şi-l tipărească… îi putreziseră probabil oasele prin cine ştie ce puşcărie… Dar când autorul fu în fine dezvăluit, tânărul critic îl susţinu puternic şi se făcu avocatul lui din oficiu.
N. Manolescu o susţinuse, cu argumentele vremii, şi pe Blandiana, la prima ei carte… De ce să-l învinuim atunci pe G. Călinescu scriind despre mine şi Lefter: „Aceşti tineri ştiu să scoată astăzi scântei din peniţa de aur a stiloului. Poezia lor este exuberantă şi solară; nevroza simbolistă, exasperarea de monotonia ploilor autumnale, tonul plumburiu au dispărut odată cu vechea societate.” Dacă tânărul critic N. Manolescu o deducea pe Blandiana a fi o autentică poetă comunistă?
Vreau să spun că întârzierea mea până în anul următor 1969 cu un volum a aparţinut unei planificări a destinului foarte eficientă; că prima carte a unui tânăr poet epurată complet de ordinul conjucturii politice a fost de fapt acel subţire Rod al lui Cezar Ivănescu. Legat de el printr-o ciudată osmoză pe care nici el dar nici eu cel puţin nu am recunoscut-o vreodată, ieşeam cu acele Repaose/ un poem discontinuu şi alte 16 sonete de iubire închinate Elenei, fără a mai da „cezarului ce este al cezarului”; o făcuseră cei mai grăbiţi să se afirme, lansaseră câteva scuturi de butaforie: „O mie de cântece închinate partidului”, cunoscutul vers al lui Ioan Alexandru, dar şi oda închinată „Partidului” de Ana Blandiana, imediat după prefaţa encomiastică a lui N.M., chiar de la pagina cu ghinion: 13 – a volumului de debut „Persoana întîia plural”.
Dar, cum a spus mai târziu redactorul şef al Editurii Cartea Românească, despre cartea mea „Confesorul”: „Tot un popă era confesorul”; atunci „Persoana întâia plural” a tinerei Ana B. ce era? Ea servea o idee colectivistă. Tributul a trebuit plătit; noi însă, venind mai la urmă, am fost scutiţi…
Cu noi începea de fapt „liberalizarea” totală (sic!) a poeziei româneşti, după cel de al doilea război mondial. Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Istrate, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, între care şi eu, Ion Murgeanu; în volumele noastre de debut nu ne-am mai supus poncifelor cerute de politruci ca „normă obligatorie” (Partidul, Patria Socialistă) căci, profitând de ocazia primului discurs ceauşist la Congresul IX al partidului unic, a unei aparente ieşiri, oarecum, din „obsedantul deceniu”, am atacat în forţă: „…o mână de poeţi, unii din ei abia ieşiţi din adolescenţă, au refăcut legăturile cu marea poezie românească, ridicându-se la înălţimile ei şi întrecând-o, adeseori, în puritate şi îndrăzneală.” / Mircea Ciobanu, 1996, text obligatoriu la colecţia postumă de poeţi şi poezie apărută în editura sa Vitruviu, ante-mortem.
CONFESORUL
Recunosc că acest instinct al ieşirii totale din noaptea îngenuncherilor comuniste, fie şi prin genuflexiuni ocazionale, l-am datorat prieteniei mele cu Cezar Ivănescu şi încrederii oarbe în lecţia lui de poezie. Acest hoplit literar nu se temea de nimic şi lucrul acesta îmi crease şi mie un scut de protecţie, nevăzut, dar resimţit în tot ce făceam pe tărâmul poeticei de atunci. În curând marile lecturi din existenţialiştii francezi şi expresioniştii germani ajunseseră până la noi; se traduceau Saint John Perse, Rilke, Georg Trakl, umblam cât era cu putinţă la Paul Claudel, în original, şi am tradus la Botoşani un mic fragment din Lautreamont, pe care l-am şi publicat în Clopotul literar şi artistic, un supliment făcut de mine la ziarul unde lucram pe aunci în premieră jurnalistică. Tot atunci primisem o Biblie de la Părintele Theodor de la Copălău, de subt codrii Coşulei, a incongruentului Ion Crânguleanu (un exaltat de altă natură bietul de el), şi ai Flămânzilor din istorie.
Aveam în curând o nouă iubită şi o nouă femeie – misterioasa Elena a celor 16 sonete de iubire, din prima mea carte, dar mai era lung drumul până la „definitiva” Elena, de la Bucureşti, luată cu cununie, sub asistenţa bisericii noastre ortodoxe. Mi-aduc aminte cum am scris poemele mele lungi („The Longue Schipes”) din următorul volum Confesorul: pe nişte coli albe de mari dimensiuni, 1m./1m. luate direct din tipografie, de la Suceava, unde mai tipăream încă şi „Clopotul” de la Botoşani, după ce judeţele Suceava şi Botoşani, se disipaseră din fosta regiune Suceava. Puneam coala de un metru pătrat pe masa noastră lungă din „camera de zi” (căci mă însurasem cu Lenuş, grăbit, ca deobicei, dar de data aceasta obţinusem cel puţin un apartament nou, cu două camere, excelent situat lângă Grădina lui Vîrnav, din oraşul botezului lui Eminescu), şi într-un elan teribil îmi propuneam s-o umplu cu un singur poem. Era o exaltare nefirească, mă catapultasem în irealitatea imediată, de nu chiar mai „presus”. Lenuş fugise deja la soră-sa în Iaşi, crizele mele genialoide îi dădeau greu de furcă, căci nici ea biata nu mai înţelegea (cum nici Lica n-a înţeles) „ce naiba tot vreau şi vreau" – acum aveam totul, o casă ca lumea, într-un parc foarte „poetic", o leafă, cu o cifră pe care nici după aceea n-am mai atins-o, în toată viaţa de redactor şi pe la alte ziare şi reviste.
A ieşit Confesorul în fine, l-am terminat: puteam scrie pe el ca-n viziunea din cartea profetului Daniel, citită de pe pereţii palatului lui Nabucodonosor (alternativ, chiar mă încercam într-o nouă piesă de teatru „Estera”): „mane, tekel, fares” / măsurat, cântărit, numărat, găsisem tonul, în fine, şi era prima dată când, după scrisul meu mă simţeam foarte sigur şi “mulţumit”de mine, şi de îngerul meu ocrotitor. Descoperisem singur patentul marii poezii, Mircea Ciobanu avea dreptate, „cu cartea aceasta culci la pământ cel puţin zece poeţi dinaintea ta”, iar Cezar a recunoscut şi el: „Faci parte cu imnurile tale din competiţie”. Însă mie mi se părea ciudat modul acesta de a vorbi. Pentru mine poezia era un dat nu o competiţie! Poezia se scria singură, trebuia găsit materialul necesar (cele douăzeci de coli mi se păruseră ideale: metru pe metru şi starea de exaltare continuă şi persistentă). Mai târziu am găsit lucrul acesta spus cel mai bine de sculptorul C. Brâncuşi: „Lucrurile nu sunt greu de făcut: greu este să te pui în starea de a le face”.
Dar tot elanul şi siguranţa de sine, cu superbia conţinută în ele, pe care mi-o includeau, se frânseră brusc. Confesorul a fost prima carte din acei ani de la Cartea Românească întoarsă de la cenzură fără viză pe toate filele manuscrisului ei. Nu am ştiut să mă adaptez luptei dure pe care ar fi trebuit să o port. Chemat repede la editură de redactorul şef Mihai Gafiţa, mi s-a propus să schimb titlul general Confesorul şi titlurile poemelor Imnuri – reproşul cenzurii fiind că era o carte religioasă de la cap la coadă – cum alta până atunci nu mai întâmpinase. Mai întâi am fost consternat. Cum adică „să fac schimbări? Eu nu scriu poezii în gospodăria colectivă!” Aveam nişte replici! Gafiţa mi-a pus manuscrisul în braţe, enervat la culme şi mi-a spus bancul cu Iţic şi Ştrul – o parabolă, aveam să-mi dau seama, a cenzurii comuniste în evoluţia ei. Cum Iţic împrumutase de la Ştrul o sumă de bani şi la data scadenţei refuza să i-o mai dea înapoi. Şi s-a pus toată cumunitatea ovreiască în frunte cu rabinul să-l lămurească pe Iţic că nu era frumos ce făcea şi nu-i aducea nici cinste. Dar bietul Ştrul zi de zi primea acelaşi răspuns încăpăţînat de la Iţic: „Nu-ţi dau nimic!” Rabinul a intervenit personal şi s-a dus cu bietul Ştrul acasă la Iţic. „Îi dau un căcat, asta îi dau lui Ştrul”, fu şi de data aceasta răspunsul impertinent al datonicului Iţic. „Vezi rabine, vezi că nu-mi dă nimic!” La care Rabinul: „Nimic ţi-a dat ţie până acum, cu mine tot ai obţinut ceva: un căcat.” Asta era deci situaţia şi cu îndărătnicia cenzurii atunci când se atingea de un text „exclusiv” religios.
Mihai Gafiţa: „Dar au şi ei dreptate, poete: acest Confesorul nu-i şi el tot un fel de popă?”. Deja am mai spus: rămăsesem pe replica lui siderat. Ca să mă îmblânzească (ori să mă corupă?!) mi-a povestit că „… înaintea matale a fost aici la noi Ioan Alexandru, care are acelaşi gen de probleme, dar el le-a tratat cu mai multă înţelepciune – nu te supăra că-ţi spun, dar eşti prea poet dumneata, nu vrei să cedezi nimic! Important pentru noi este să vă publicăm cărţile; ajutaţi-ne să vă ajutăm. Acum tot mai putem amăgi cenzura, au şi ei nevoie să scrie-n raportul lor că «s-a lucrat pe text cu autorul»”. M-am dus, deci, acasă şi din Confesorul, cartea mea a devenit, dintr-un condei, Confesiunea; poemele din Imnuri le-am făcut Cânturi. Aveam un astfel de „imn”, devenit şi el „cînt”, de o virulenţă pamfletară teribilă; credeţi că m-a mai întrebat cineva şi pe mine? A dispărut din sumar la tipografie, şi a dispărut de tot fără urmă… va fi dormind şi acum somnul de veci în dosarul meu de la Securitate, sau furios securistul din tipografie îl va fi distrus pur şi simplu?! Nu sunt de fel curios să-mi caut dosarul la Securitate ca să-l deschid: mi s-a oferit deja un eşantion într-o pagină din România liberă… şi-mi este de-ajuns… cine ştie ce monştri îmi mai sar în faţă… Însă cartea astfel hăcuită, batjocorită, îngenuncheată, apăru, şi ca să mă consoleze, Mihai Gafiţa în toate interviurile sale de la acel sfârşit de an 70, o cita între „cărţile anului” (“lucrul obţinut cel mai greu”), iar Marin Preda mă chemă din nou la el, să-mi aducă la cunoştinţă că mi-a propus cartea la Premiul Uniunii Scriitorilor. Şi răspunsul meu pe veci neinspirat: E ca şi când l-am obţinut.
Am scris şi am tipărit, în general cărţi-eboşe sau cărţi-bruioane, nu a fost niciuna fără probleme de cenzură; nu a fost niciuna să-mi meargă şi să-mi treacă din plin. Mircea Ciobanu era însuşi exasperat de „insuccesul" meu ca de un fel de blestem: „Lasă-mă să-ţi fac eu o carte!”. Mi-a spus până în ultima clipă lucrul acesta. Iar ultima clipă cu el a fost în metroul de la Piaţa Victoriei, cu două zile înainte de a muri.
Vorbisem lung timp, pierdusem poate noţiunea timpului, spaţiului, într-o plimbare prelungă. „Şi acum eu unde mă duc?” m-a întrebat la despărţire. I-am arătat direcţia staţiei lui. Vestea morţii lui am comentat-o a doua zi, în tren spre Iaşi, cu acelaşi etern Cezar, capriciosul nostru prieten literar: el sau eu? Ce mai contează. Mergeam la Iaşi la un târg de carte, să-mi lansez mica mea antologie liliput Aur şi flacără, apărută la Editura Helicon din Timişoara. Îmi recomandase şi editura şi numele, Cezar însuşi, într-una din ocaziile de bunătate absolută şi mirobolantă: drept pentru care i-am dedicat cărticica integral lui. Iar soţia mea, când a descoperit acest lucru s-a cam supărat. De ce acesta mereu şi tot timpul? Poezia nu-i bucătăria ta, i-am răspuns cinic. Apoi, după ce mi-a apărut Turnul Onoarei, a venit şi a vorbit; şi ce a vorbit atunci ştiu toţi cei rezenţi acolo; cineva a şi înregistrat; era tot într-o ocazie de benevolenţă maximă pe acea fază şi extază.
În dedicaţia pe exemplarul lui trimis / aruncat de fapt în curtea casei lui din str. Silvestru, cu garduri înalte ca de chiabur, i-am scris fără menajamente, ultimativ: “Ingratului de Cezar, pe care lung timp l-am iubit mai mult decât pe mine – pentru că de fapt am iubit Poezia.” Şi punctum.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.