Arheologia si artele plastice din secolul XX

Este firească întrebarea: ce legătură există între arheologie şi arta plastică din contemporaneitate? La prima vedere nu sunt vizibile prea multe puncte comune între cele două. Dar pe parcursul lecturării lucrării prezentate se observă puntea de legătură între ele.

Arheologul este un ,,miraculos descoperitor de comori”, cercetător ce adună informaţii din complexele arheologice făcând apel la diferite metode de cercetare şi ne aşează nouă contemporanilor săi, în muzeele de specialitate, mărturii clare ale existenţei umane încă din cele mai vechi timpuri, dându-ne sentimentul de mândrie faţă de strămoşi, care prin intermediul lui, ne „vorbesc” de trăirile şi credinţele lor. Astfel cunoaştem legăturile ce se construiesc între arheologie şi antropologie, etnografie, epigrafie şi alte ştiinţe auxiliare ce fascinează.

În arta contemporană, în timpul anilor ’60 arheologia a devenit un subiect de studiu. Şi artistul plastic îşi construieşte propriile metode de cercetare, planuri de comunicare vizuală, schiţe asemănătoare fişelor de cercetare. Nu este un simplu joc ceea ce face artistul, el nu se „joacă” întâmplător, nu aruncă pe suprafaţa bidimensională a pânzei sau a cartonului culori, în ideea de  a surprinde publicul, de al şoca. Tot ceea ce este nou şochează, dar poate tot un fel şoc oferă şi arheologii prin aducerea din măruntaiele pământului a mărturiilor vizuale, a felului de a fi a omului, care îşi punea probleme de estetică încă din paleolitic. Aceste obiecte descoperite se deosebesc unele de altele după zone geografice, după tipurile de civilizaţii, după perioade istorice. Timpul se sedimentează parcă în lucruri. Arta face şi ea apel la timp – timpul ca trăire, timpul ca memorie, relaţia între timp şi viaţa cotidiană, dar şi a timpului trecut şi timpul prezent.

Arheologul în săpăturile sale găseşte obiecte ce au o anumită patină a timpului lor, din diverse materiale (piatră, marmură, bronz) în funcţie de epoca istorică, patină care o întâlnim şi la obiectele de artă contemporană. Artistul caută să aşeze în opera sa fel de fel de forme ce prezintă urme de cocleală, de ardere, de corodare, tocmai pentru a-şi integra creaţia în „fluviul” timpului istoric pentru a reaminti contemporanilor săi de artefactele descoperite. El nu vrea decât să reflecte propia trăire faţă de timp şi  dacă ar fi să-l cităm pe Marcel Proust, pendulează între „timpul pierdut – timpul regăsit.”  El nu mai caută „frumosul”, ci apelând la mijloace şi materiale mai puţin utilizate oferă fascinantul, o lecţie de estetică.

Artiştii anilor ’60, ’70 – Claudio Costa, Nikolaus Lang, Anne şi Patrick Poirier şi Antonio Tapies – impresionaţi fiind de antropologie, de metodele de inventariere şi aranjare muzeistică a unor obiecte, de cromatică, de materialele din care erau realizate, de miturile popoarelor primitive, creează un nou curent numit „Spurensicherung”. Această mişcare artistică era orientată către culturile primitive şi urmele descoperite de către arheologi, construind prin intermediul artiştilor complexe ,,arheologice” imaginare. Dacă arheologul foloseşte planşete din lemn şi descoperă urme de locuire în zone cu cenuşă şi nisip, artistul contemporan preia aceleaşi lucruri şi crează cu ele diferite compoziţii şi aici l-aş putea menţiona pe Antonio Tapies, care a avut în perioada mai sus menţionată, un ciclu de lucrări numit ,,picturi cu nisip”. O altă metodă folosită atât în arheologie cât şi în arta plastică, este principiul serial, adică modalitatea de ordonare a obiectelor – după formă, după dimensiune, etc., apărută în muzeu dar descoperită şi în formele noi de exprimare artistcă – instalaţia şi performance-ul.

În curentul dadaist artiştii au avut ideea de a folosi obiectele din mediul înconjurător, care nu aveau nici o valoare, să le includă în tablouri prin intermediul colajului, sau, să le utilizeze cu rol de sculptură, dându-le valoare artistică şi estetică, făcând din ele opere de artă. Acelaşi lucru face şi arheologul, aşezând în muzee obiecte de uz casnic cărora le dă valoare. El datează obiectele descoperite aşa cum, artistul îşi semnează anul executării lucrării. Nikolaus Lang oferă publicului ,,muzee” din obiecte nesemnificative ca valoare, dar care au pentru el valoare sentimentală.

Întreaga operă a lui Claudio Costa demonstrează căutările artistului în trecutul umanităţii, încercând să redea relaţia pe care au avut-o primii oameni şi influenţa evenimentelor vieţii asupra lor. Toată creaţia sa este dominată de obiecte, un fel de simbioză între desen, sculptură şi pictură, unde domină antropologia. Tehnicile folosite de cuplul de artişti, Anne şi Patrick Poirier, sunt numeroase începând cu fotografia, arta video, desenul, machetele, până la scenografie. Apelând la aceste forme de exprimare reinventează trecutul, prin diferite fragmente arheologice sau ruine imaginare. Ele doresc să trezească sentimentul memoriei, reamintirea trecutului, recrearea unor forme inspirându-se din materalele istorice şi arheologice.

Poate că aceşti artişti doresc să evadeze din prezentul cu problemele sale socio-economice şi să se integreze în lumea fascinantă a cercetătorilor pentru a putea reaminti întregii lumi de lejeritatea cu care strămoşii se înconjurau de frumos fără să-şi pună prea multe probleme, totul venind de la sine, din frumuseţea lor interioară. Pe parcursul elaborărilor, au revăzut în permanenţă şi legăturile pe care arheologia le-a avut cu ştiinţele auxiliare, fiind atraşi în special de antropologie. Nu trebuie să uităm că de la Renaştere până azi în centrul creaţiei plastice s-a aflat şi se află omul, sub diferitele lui aspecte.

Dintr-o normală datorie faţă de trecut, aceşti artişti, dar şi alţii, care au ridicat punţi între arta contemporană şi arheologie, ne oferă azi, posibilitatea de a fi, măcar pentru o clipă, atunci când le vizualizăm lucrările, fericiţii beneficiari ai creaţiei lor.

Cristina Oprea