Sud-estul Europei si cultura europeana fara frontiere

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

În 14, 15 şi 16 decembrie 2007, în Voivodina-Serbia, la Novi Sad, Panciova, Banatsko Novo Selo / Satu Nou şi Devojački Bunar / Fântâna Fecioarei, au avut loc importante evenimente culturale internaţionale…

 

La acest simpozion, d-l prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu, din Timişoara, a făcut două comunicări deosebit de interesante:

a) Sincronismul expresionist al literaturii române / valahe şi sârbe cu literaturile european-occidentale prin romanele lui Mateiu I. Caragiale, «Craii de Curtea Veche» (1929) şi Ivo Andrić, «Curtea Blestemată» (1954) ;

b) Paradoxism ontologic în poezia lui Vasko / Vasile Popa şi a lui Nichita Stănescu.

Din România, au mai susţinut comunicări: prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, de la Universitatea Tibiscus din Timişoara (Există o literatură de centură), prof. univ. dr. Ion Deaconescu, de la Universitatea din Craiova (Literatura română şi noul zid european al integrării), şi prof. univ dr. Cătălin Bordeianu, de la Universitatea din Iaşi (Nicolae Titulescu – om al vremurilor noastre).

(N. N.)

Sincronismul expresionist al literaturilor valahe şi sârbe cu literaturile european-occidentale, prin romanele lui Mateiu I. Caragiale («Craii de Curtea Veche»), şi Ivo Andric («Curtea Blestemată»)

 

prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu

 

Atât în romanul Craii de Curtea Veche (1929), de Mateiu I. Caragiale, cât şi în romanul Curtea Blestemată (1954), de Ivo Andrić, se arată – dinspre estetica expresionismului – lucrarea benefică a unui „eu creator“ eliberat de obiect, pătruns de „fiorul eternităţii întru germinaţia cunoaşterii luciferice“, fior conectat „absolutului“, un „absolut“ de la polul minus-creaţiei, de la „polul Răului din lume“, aparţinând şi el „misterului“, infinirii cosmice, „ilimitatului“, accentuat-halucinatoriu, bine potenţat / tensionat „ex-static“, surprinzând o realitate în transcendere fantast-tragică, „aducând în scenă“ – din arhetipal, din „arheu“, dintr-o acută conştiinţă „existenţialistă“ / „apocaliptică“, mirabile, sinergice idei / concepte întruchipând un irepresibil „personalism energetic“ (cf. TDelr, 171 sqq.). În calitate de romancieri expresionişti, atât Mateiu I. Caragiale cât şi Ivo Andrić şi-au propus, între obiectivele fundamentale, surprinderea realităţilor în dinamica / ex-staticul de dincolo de „suprafeţe“ (impresioniste), de dincolo de individual (mai mult ori mai puţin „exagerat“, excluzând caricaturalul), în „misterul“ existenţial, desigur, în conexiuni cosmice cu infinirea / ilimitatul, cu „un absolut“, dar nu de la polul plus al „sfântului mister“, ci de la opusul pol, polul infernal, polul „caracatiţei cancerigene“ a Răului, constituit din Bucureştii Curţii Vechi, cu „bolgiile crailor“ unui „Mic Paris“ – la Mateiu I. Caragiale –, ori – la Ivo Andrić – dintr-un «adevărat orăşel de deţinuţi şi de gardieni, pe care levantinii şi marinarii de diferite neamuri îl denumesc Deposito, dar mai cunoscut sub numele de Curtea Blestemată, cum îi zic oamenii de rând şi, îndeosebi, cei ce sunt legaţi de acesta într-un fel sau altul», căutându-şi „cu pasiune crescândă“ esenţele vitaliste, „nucleul vieţii, lucrul în sine, transcendentul“ etc. „Grupul crailor“ lui Mateiu I. Caragiale – Naratorul şi „triada / treimea răului“ alcătuită din „convivii povestitorului“, Pantazi, Paşadia, Pirgu – şi „marele erou colectiv“ al lui Ivo Andrić, Deposito / Curtea Blestemată, reuşesc – graţie geniului naratologic, graţie originalei tehnici a planurilor glisante, graţie armonizării vocilor „omniscient-auctoriale“ cu cele „reflectorizant-naratoriale“, graţie „lanţului / horei de naratori“, sau de „voci naratoriale“ – să se ridice la rangul de idei / concepte înzestrate cu voinţă, „ce mişcă din adâncimi nebănuite sufletul ome-nesc“, întrucât «fiinţe ce redau în energică sinteză viaţa, în una din multiplele ei înfăţişări, iau locul caracterelor de nuanţă, substituindu-se inutilelor complicaţii de conştiinţă» (Lucian Blaga – apud PEx, 219), „fenomenul originar“, „permanenţa“, „arhetipalul“ etc., nelipsind nici din raza celor două construcţii epice.

 Cu Şcoala Expresionistă din capitala României, Ivo Andrić făcuse cunoştinţă încă din anii 1921 şi 1922, de pe când fusese funcţionar la Consulatul General Yugoslav din Bucureşti. Ca poet / prozator, interesându-se şi asupra „stării literaturii moderniste româneşti“ din orizontul anului 1921, i s-a vorbit şi despre cele mai valoroase şcoli europene ale expresionismului, cu împliniri sincrone, Şcoala Expresionistă a Bucureştiului (ilustrată de poeţii / prozatorii / dramaturgii Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Adrian Maniu, Aron Cotruş, Ion Vinea ş. a., de pictorii Gheorghe Petraşcu, Marcel Iancu, Ion Ţuculescu, ori de sculptorul expresionismului organicităţii, Constantin Brâncuşi – cf. PEx, 64) şi Şcoala Expresionistă a Berlinului (reprezentată de poeţii Georg Trakl, Franz Werfel, Gottfried Benn, de prozatorul Hermann Hesse, de dramaturgii Georg Kaiser, Bertold Brecht, Ernst Toller, de pictorii / sculptorii Oskar Kokoscha, E. L. Kirchner, Max Pechstein ş. a.), şcoli expresioniste care se întreceau şi în nenumărate expoziţii de artă modernă, la vernisajul cărora, indiscutabil, a fost invitat şi Ivo Andrić. Nu-i puteau rămâne necunoscute nici cele mai importante reviste româneşti din acel „anotimp“, ca Gândirea şi Contimporanul, ori germane, ca Der Sturm şi Die Aktion, polarizând „dinamicile“ expresionismului (cf. CLrex, 53 sqq.). Chiar în august 1921, când prestigioasa revistă bucureşteană, Viaţa românească, publică nuvela celebră, Remember, de Mateiu I. Caragiale (1885 – 1936), nu este exclusă o întâlnire a afinităţilor, nu este exclus un dialog electiv, între marele prozator român – ce ocupa funcţia de şef al Biroului Presei din Ministerul de Interne şi care lucra «totodată, intens, la romanul Craii de Curtea-Veche» (DGLR, II, 75), roman de autentic fundament al balcanismului în vectorizare expresionistă (cf. DGLR, I, 328 sqq.) – şi marele prozator sosit din Belgrad, Ivo Andrić, autor – după o şi mai îndelungată plămădire –, din 1954, şi al originalului roman aparţinând perimetrului de aur al aceleiaşi orientări a balcanismului, Curtea Blestemată, roman încununat, în 26 octombrie 1961, cu laurii Premiului Nobel pentru Literatură. După cum se relevă dintr-o epistolă către Zdenka Marković, datând din 9 decembrie 1921, Ivo Andrić apreciază cerul moral, fără nori, al capitalei României, ca dintr-o directă constatare: «Bucureştiul este un oraş sănătos şi senin»; dar imediat adaugă, reproducând parcă părerea unui bucureştean get-beget, cum numai a autorului romanului Craii de Curtea-Veche putea fi: «dar viaţa este o nebunie dezmăţată aici». Desigur, traiul îi este superior celui avut în capitala Italiei: «totuşi este mai bine decât la Roma care m-a otrăvit şi m-a zdrobit». Deşi nu apucase să cunoască „prea multă lume bucureşteană“, Ivo Andrić declară prietenei sale că respectiva lume – elitică, fireşte, din sferele politicii / diplomaţiei, culturii etc. – i-a facilitat certitudinea unui zalmoxian cer şi i-a redat apetitul travaliului scriitoricesc: «În mod sigur aici sunt mai însănătoşit şi mai înseninat. În orele libere mai şi muncesc la masa mea de scris, ceea ce la Roma nu am putut.». Cercetătorii arhivelor s-ar putea să scoată la lumină şi alte documente din perioada bucureşteană a vieţii / creaţiei andriciene, permiţându-ne să aflăm şi numele perso-nalităţilor politice / culturale cunoscute în capitala României, numele scriitorilor, ori titlurile povestirilor, nuvelelor, romanelor etc., proiectate / zămislite în birou-i de pe malul Dâmboviţei. Deşi – cu privire la „îndelungatul timp de geneză“ al laureatei capodopere – criticul / istoricul literar Petar Džadžić consideră că «există indicii că primele proiecte / pagini ale Curţii Blestemate datează din anul 1928…» (Dzad, 18), avem convingerea că „primele-i gânduri / idei“ naratologice legate de Curtea Blestemată, poate, chiar şi primele-i „schiţe / însemnări“ (nescoase încă la lumină de arhive, după cum spuneam) datează din fertila-i perioadă bucureşteană de activitate.

Având şi temeinice cunoştinţe de limba română, apreciind-o a fi „una dintre cele mai frumoase“, Ivo Andrić, nu numai că a luat legătura cu extraordinara Şcoală Modernistă Valahă din Bucureşti, în anii 1921 şi 1922, cât a fost angajatul Consulatului General Yugoslav din capitala României –, ci şi a păstrat această legătură, promovând noile principii european-estetice ale expresionismului; şi date fiind „afinităţile-i elective“, ori „coordonatele balcanismului“, o realitate naratologică incontestabilă impune drept pol expresionist nord-dunărean, mai întâi, romanul Craii de Curtea Veche, de Mateiu I. Caragiale, roman conectat sferei „absolutului malefic“ al registrului nocturnului, dintr-un Bucureşti ca „mic Paris“, şi apoi, drept pol expresionist sud-dunărean, romanul Curtea Blestemată, de Ivo Andrić, cuplat sferei malefic-absolute a otomanei bolgii imperial-balcanice din Istambul, cândva fostul strălucit oraş al Creştinătăţii – Constantinusa / Constantinopol / Creştinopol (întemeiat – în 324 / 332 – de Constantin cel Mare, împăratul născut în Dacia Ripensis, la Naissus, adică Niš-ul din Serbia contemporană).

Lăsând toate astea în seama cercetătorilor şi a „prefeţelor“ de la ediţiile viitoare ale romanelor Craii de Curtea Veche de Mateiu I. Caragiale şi Curtea Blestemată de Ivo Andrić, îngăduiţi să încheiem cu observaţia că în perimetrul de aur al genului epic, expresionismul european a înregistrat „apogeul“ prin încununarea autorului din Yu-goslavia / Serbia, în 1961, cu laurii Premiului Nobel (cf. TBel, 15 – 21 / 84 – 92).

_________________

SIGLE:

 

• CLrex = Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971.

• DGLR, I, II = Dicţionarul general al literaturii române, vol. I (A / B), II (C / D), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004.
• Dzad = Petar Džadžić, Operă cu o îndelungată geneză…, studiu introductiv, la ediţia ilustrată de Bogdan Kršić, apărută la aniversarea a 80 de ani: Ivo Andrić, Curtea Blestemată, Editurile Državna Založba Slovenije din Ljubljana, Mladost din Zagreb, Prosveta din Belgrad şi Svjetlost din Sarajevo, 1972.
• PEx = Amelia Pavel, Expresionismul şi premisele sale, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
• TBel = Ion Pachia Tatomirescu, Belgrad–Bucureşti–Istambul şi „laurii-Nobel“ pentru „Curtea Blestemată“, în revista Rostirea românească (Timişoara – România), anul XII, nr. 1-2-3 / ianuarie-februarie-martie, 2006, paginile 15 – 21 şi în revista Lumina (Novi Sad / Panciova – Serbia), anul LX, seria nouă, nr. 1 (ianuarie-februarie-martie) / 2007, pp. 84 – 92.
• TDelr = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei…, Timişoara, Editura Aethicus, 2003.

Medalia de Aur, „Lumina“-60, acordată d-lui prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu, în 15 decembrie 2007, la Casa de Presă şi Editură Libertatea din Panciova-Serbia.

prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu

 

Criticii / istoricii literari cei mai atenţi la evoluţia (resurecţia) poeziei europene din a doua jumătate a secolului al XX-lea au observat că mai întâi, a fost paradoxismul ontologic al lui Vasko (Vasile) Popa (Grebenaţ-Serbia, 29 iunie 1922 – 5 ianuarie 1991, Belgrad), chiar de la debutu-i din anul 1953, cu volumul Scoarţa, un soi de paradoxism cu misterioase şi părelnic-inepuizabile surse în folclor, îndeosebi, în perimetrul descântecelor, al jocurilor şi al paremiologiei, unde se mai releva (pe-atunci) din abundenţă oximoronizarea universului cotidian, cu arhaitatea agrestă, necopleşită încă de „modernitatea“ urbanismului. Dar „triada de aur“ a paradoxismului – alcătuită din Vasko Popa, Nichita Stănescu (Ploieşti, 31 martie 1933 – 13 decembrie 1983, Bucureşti) şi Marin Sorescu (Bulzeşti-Dolj, 19 februarie 1936 – 8 decembrie 1996, Bucureşti) – se relevă – în cea mai mare strălucire – dincoace de resurecţia poetică românească, marcată de marea explozie lirică din 1964 – 1965 şi de noua estetică impusă de generaţia antiproletcultistă românească (cf. TGrp, 9 – 300). Şi o incontestabilă influenţă benefică a exercitat poezia lui Vasko Popa asupra întregii generaţii a resurecţiei şi a revoluţiei paradoxismului, cu începere din 1966, anul în care marelui poet din Serbia i-a apărut în limba română o antologie esenţială (Versuri, colecţia Cele mai frumoase poezii, Bucureşti, Editura Tineretului) din volumele-i publicate până atunci («Scoarţa», «Câmpia neodihnei», «Cerul lăturalnic» şi «Ţara verticală»), în traducerea lui Nichita Stănescu. În Cuvânt înainte, Nichita Stănescu observă paradoxista „mutare de unghi“ din poezia lui Vasko Popa: «…există şi în poezie un fel de matematică a metaforelor, absolut necesară în cazul investigaţiei diferenţiate, asupra locului comun. O astfel de mutare de unghi de interpretare se produce în poezia lui Vasko Popa. Conceptul de joc, de ritual, este scos din accepţiunea lui alegorică, deşi el mai păstrează încă insemnele alegoriei, devenită însă suport de plecare spre o viziune care nu mai acceptă nici o formă a stilizării. […] Simbolul coboară din generalitatea lui, se filtrează făcând loc sentimentului singularizat, unic, capabil să reproducă vizual partea nevăzută a lucrurilor şi să convertească în cuvinte ceea ce nu ţine de cuvinte» (p. 8 sq.; s. n.).

 

Vasko / Vasile Popa – desen din 1965 de Cik Damadian.

 

 

Este relevată aşadar aici atât lamura paradoxismului ontologic din poezia lui Vasko Popa cât şi angajarea lui Nichita Stănescu în „mirabilul“ necuvânt prin care – tot din 1966 – i se comunică Omul-Fantă, dar spre fundamentul paradoxismului stănescian, sau paradoxismul ontologic al Limbii / Logosului, făcând să scapere noul principiu „antimarxist“, potrivit căruia materia decurge din Cuvânt, se structurează în „galaxii de cuvinte”; şi expansiunea cosmică începe din unitatea A „opusă” lui Unu: «Îl opun pe A lui 1. / Nori peste semne. // Explozia inimii în desimea ei / rabdă să se spargă trupul. // Gând cu ancoră A, / în zeama gânditoare a creierului. / Credeam că totul vorbeşte. / A – m-a despărţit de auz. // Templu al cuvântului, A, / rugarea trupurilor noastre fumegânde – / vulturul ţi l-am ucis / schimbându-te în lucru. / Gândire devenită strigăt, / înzdrăvenind un mormânt. // A, te-am făcut trup / ca să rămână din trupul meu / după spulberare / A. // Îl opun pe A, mie. / Sufletului meu îl opun pe A. / Luptă care naşte înţeles. / Cort al amintirii mele. // Trece timpul peste A. / Viaţa-mi curge pe sub A. / Soarele se închină la A, / la steaua cuvântului – A…» (Descrierea lui A). În demiurgologia lui Nichita Stănescu, materia este „vorbită“: Vorbirăm stelele…; şi ecoul: …e cea mai temeinică formă a materiei / pentru că ecoul se repetă. («O, nedreptate !»). În viziunea stănesciană, rostirea / grăirea cuvântului / numelui, ca şi în mitul despre Puterea Cuvântului de la Început / Geneză, este născătoare de trup: Să deplângi / absenţa mea / de pe suprafaţa lucrurilor. // […] să aduci şi să verşi / amfore cu vin. / Numai numele să nu / mi-l aminteşti, / numai numele, nu. // Pentru că atunci / ar izbucni de jur împrejurul lui / un trup / pe care tu nu l-ai mai recunoaşte. // Numai numele să nu / mi-l aminteşti, / pentru că el are / o infinitate de trupuri / şi s-ar putea să şi-l arate / pe-acela / pe care tu nu-l cunoşti. («Testament»); ori: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte, / lăsând în urma lui un trup. («Înaintare»).

Şi la Vasko Popa, „năzdrăvan“ e gândul (gândire fără cuvânt nu există), mai ales pentru că-i „muşcător de stele“: Ridică-ţi talpa piciorului, / ne-ai călcat pe gând ! // Nu pot să-mi trec prin voi / paşii, purtându-i în mâini… // dă-te la o parte, gândul nostru / îţi va muşca stelele de pe tălpi // Nu pot să-mi jertfesc drumul ; / mă duce prin capetele voastre. («Drumul înalt»).

Mitul despre Puterea Cuvântului de la Început / Geneză a avut un circuit planetar cândva; în mitologia pelasgo-thraco-dacică / valahică, mitul s-a păstrat „fragmentar” până în zilele noastre: «Şi i-a răspuns Fărtatul / Dumnezeu: „Voi rosti numele meu şi pământul va fi gata…“»; în Evanghelia cea după Ioan (I, 1), „s-a încriptat“ esenţiala frază: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul»; din „aria laterală“ a Alaskăi, se înrăzăresc şi alte miteme din Puterea Cuvântului la Geneză: «În acele vremuri adânci, / Cuvântul avea neasemuite, magice puteri; / (…) / Un cuvânt aruncat la-ntâmplare / ciudate urmări putea să aibă – / dintrodată, devenea viu, se-ntrupa, / după vrerea grăitorului; / şi tot ce aveai de făcut / era să rosteşti cuvântul…». În „interiorul“ cosmosului, Nichita Stănescu este preocupat de absorbţie şi resorbţie, de „găurile negre“, de explozie şi implozie la stele: «…gaura neagră cosmică […] absoarbe după explozie. […] Singurul lucru care nu poate fi resorbit e cuvântul. El e cel mai rezistent material care există în „nomenclato-rul” pământului – ca să folosesc un astfel de termen. Adică în toată enumerarea asta de elemente, începând de la cel mai simplu […]. Cuvintele nu pot fi trecute în tabla lui Mendeleev, deşi sunt totuşi materie. Aici este partea cea mai specială a cuvintelor, anume că, într-o oarecare măsură, ele repetă structura materiei. Structura semantică a materiei… Orice cuvânt are în sine, conţine în el o informaţie cu mult mai mare…» (SSubl, 11). Microcosmosul cuvântului se înfăţişează astfel: «…cuvintele sunt în relief, în spaţiu; cuvântul scris, de asemenea, este în spaţiu; fraza; grupul de fraze; hârtia acoperită de cuvinte numai în aparenţă e plană; o frază poetică, aidoma unui cristal, e în spaţiu; în infinitul spaţiu interior al conştiinţei; putem compara structura oricărei propoziţii rostite sau scrise cu structura atomică; putem compara formele şi simbolurile lor, literele, cu structura celor mai simple particule; ne izbeşte asemănarea dintre substantive şi nuclee; dintre electroni şi verbe; dintre adjective, adverbe, pronume şi quante; ne uluieşte faptul că aidoma atomilor diferiţi, care au un număr anumit de valenţe, şi substantivele, fiecare luat în parte, au un număr anumit de posibilităţi sintactice de a se combina cu verbele; am putea spune, fără să aproximăm prea mult, că limbajul, cuvintele sunt umbra mărită a materiei în conştiinţă; ne vine să dăm crezare acelei vechi superstiţii copilăreşti că tot ceea ce imaginăm există undeva; putem să reflectăm cu seriozitate asupra raportului cuvânt-materie şi, inversând realul, să ne reculegem asupra acelui la început a fost Cuvântul.» (SRes, 170 sqq.). Este în această credinţă a lui Nichita Stănescu esenţa paradoxismului ontologic al limbii, a resurecţiei semnificantului „născător“ de semnificat, a revoltei semnificantului în faţa semnificatului.

Desigur, nu putem face „închiderea“ microeseului nostru fară să atragem atenţia asupra a două direcţii originale ale paradoxismului ontologic ce se îngemănează din mitemul, greşirea cerului:

Vasko Popa surprinde tragismul unui eu / ens liric la proporţiile cosmosului nostru imediat: Din capul cui a căzut / acest bastard c-un singur ochi ? // După cine-şi întoarce privirea, / după cine se rostogoleşte / pe câmpia cerului ? // De ce ne măsoară din ochi ? / Ne-ar arde de vii, cu mare plăcere, // Ca şi cum noi, cei de-aici, / am fi vărsat apă rece / pe turbatul său tată. // Mai bine-ar fi să-ngheţe. / Şi-a greşit cerul. (Vasko Popa, «Soare străin»);

Nichita Stănescu surprinde un alt soi de tragism, tragismul cosmic-brownian, unde „greşirea cerului“ se materializează într-o uimitoare franjă lirico-semantic-sincretică paradoxistă, cu un zbor de vulturi-idei – în invers-cerul din noi văzut din afara sferei aflate în expansiune – facând transferul informaterial, potrivit teoriei deplasării spre roşu (sau legea lui Hubble), în spaţiul cunoaşterii metaforice, în neliniarul lirosofic: Zburau vulturii întorşi pe spate / şi cu gheara întoarsă în sus / ca pe nişte miei să fure, / steaua cu lumină ondulată; // ca pe nişte miei să fure de sus / lumina ochilor mei. // Zburau vulturii întorşi / şi pe spate prin cer / spinările lor coborâseră jos / şi se ştergeau de sternul meu. // Cer le era trupul meu de carne, / pământul le era lumina aceea / de sus a ochilor mei. (Nichita Stănescu, «Greşirea cerului»).

 

În câmpul valorilor estetice ale Europei contemporane, poeţii Vasko (Vasile) Popa şi Nichita Stănescu – ambii întemeietori de paradoxism ontologic – se certifică prin operă drept reziditori de Fiinţă, relevând monumentalităţi de ctitorii, de sublime Mănăstiri-Cuvânt, cu jertfire a sinelui, aidoma celei a Meşterului Manole de la Argeş; iar din locul în care aripile lor au izbit pământul, ţâşneşte gheizerul; şi în umbra-curcubeu, aceşti Mari Gemeni ai Poeziei universale murmură:

Eu nu sunt altceva decât

o pată de sânge

care vorbeşte.

(N. Stănescu, «Autoportret»).

SIGLE:

* SRes = Nichita Stănescu, Respirări (însemnări, eseuri, desene), Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1982.

* SSubl = Nichita Stănescu, Despre sublim (interviu acordat lui Coriolan Babeţi, la Timişoara, în 18. X. 1983), publicat în Orizont (Timişoara), anul XXV, nr. 13 (833), 31 martie 1984, p. 11.

* TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice, Timişoara, Editura Aethicus, 2005.

 

 

Panciova, 15 decembrie 2007: Rodika Ursulescu-Miličić înmânează lui Ion Pachia Tatomirescu

Medalia de Aur „Lumina“-60 (Panciova-Serbia). În fundal: N. Ciobanu şi Ioan Baba.

 

În secundul rând, sâmbătă, 15 decembrie 2007, după întâlnirea cu preşedintele Srđan Miković, la sediul Adunării Comunei Panciova, personalităţile de la Simpozionul Novisădean (din 14 decembrie) şi cele invitate în mod special la jubileul „Lumina“-60 au participat – în „Sala Portretelor“ de la Casa de Presă şi Editură „Libertatea“ (unde-i şi Redacţia „Luminii“) – la festivitatea acordării Distincţiei de Aur „Lumina“-60 «celor mai merituoşi membri ai Cercului Lumina – Honoris Causa, scriitori şi colaboratori ai revistei», între laureaţi fiind şi Ion Pachia Tatomirescu. Reuniunea internaţională s-a încheiat duminică, 16 decembrie 2007, la Devojački Bunar / Fântâna Fecioarei – Serbia

(N. N.)

 

 

La Devojački Bunar / Fântâna Fecioarei – Serbia, în 16 decembrie 2007. De la stânga la dreapta: (1) Ion Pachia Tatomirescu (Timişoara), (2) Rodika Ursulescu-Miličiċ (Panciova), (3) Ioan Baba (Novi Sad), (4) Ileana Roman (Drobeta Turnu Severin), (5) Adrian Dinu Rachieru (Timişoara), (6) Cătălin Bordeianu (Iaşi), (7) Slavco Almăjan (Novi Sad), (8) Emilia Mihăilescu (Drobeta Turnu Severin).