De Sfantul Nicolae 1949 la Pitesti

Despre reeducare, despre reeducarea prin tortura de la Piteşti am auzit vag în România. Abia în străinatate am reuşit să-mi fac o imagine clară despre abominabila stare de fapte petrecute în inchisoarea de la Piteşti între 1949 şi 1951, unde au fost reeducati, atât prin suplicii fizice bestiale cât şi calvar psihic peste o mie de studenţi care apoi au fost trimişi în alte închisori din Romania pentru a continua reeducarea.

În 1981, Virgil Ierunca la Paris scoate volumul Piteşti în care direct, clar şi bine informat prezintă, într-o sută de pagini, întreg procesul reeducarii. Iniţierea, aprobarea, pregătirea, declanşarea  odioasei tragedii, apogeul şi diseminarea malignei metode în alte închisori, a început de Sfântul Nicolae 1949 la parterul închisorii, în camera 4, zisă spital şi a continuat luni şi ani. Frânarea şi apoi încetarea reeducarii prin maltratare psihică şi fizică se datoreşte unui complex de fapte şi împrejurari, a rezistenţei din celelalte închisori, a aflării şi răspândirii adevărului în ţară şi străinatate ceea ce ar duce la noi condamnări a sistemul totalitar comunist din ţară. Ministerul de Interne îsi dă seama ca a mers prea departe cu reeducare pe care a iniţiat-o, dar pretinde ca nu a ştiut nimic pâna ce nu a  primit sesizări şi plângeri din partea deţinuţilor. Promite că va face cercetări şi dacă este cazul va deschide un proces celor vinovaţi.

Comandant suprem al securităţii care avea în subordine şi închisorile politice din România, a fost timp de 16 ani generalul Alexandru Sergheievici Nicolski, născut la Cernăuţi în 1915 şi înregistrat cu numele de Boris Grünberg, evreu. Racolat, instruit şi trimis în spionaj în România de catre NKVD în 1941 este prins şi îşi declară identitatea sub numele de Nicolski din Chişinău. A fost condamnat şi închis la Aiud pâna în august 1944, când este eliberat şi reîncadrat în NKVD şi din fost caporal la transmisiuni devine în scurt timp general de securitate la români. Este ajutat de colonelul Mihail Düberger, care devine în timp generalul Mişu Dulgheru şi de către colonelul Iosif Zeller. Împreună au fost de acord să iniţieze un proces de maltratarea psihica şi fizică a studenţilor din închisoarea Piteşti pentru a le înfrânge rezistenţa anticomunistă pentru care au fost condamnaţi. Ideea reeducării vine din Euro-Asia comunistă a lui Stalin şi Mao unde „nimeni nu poate ieşi din închisoare fără a fi devenit comunist sută la sută! Zelul depus de conducerile închisorii în colaborare cu unii deţinuţi a întrecut toate aşteptările şi atunci, cei trei au hotărât să disemineze reeducarea prin tortură în celelalte închisori şi la canal.

De executarea cu râvna psihopatologica la începutul nemaîntâlnitei reeducări sunt culpabili câţiva studenţi deţinuţi. Eugen Ţurcanu, capul tiraniei de la Piteşti, în liceu a făcut parte din fraţiile de cruce, dar după 23 August se înscrie în partidul comunist pe care-l slujeste cu devotament încă de când era student la drept. Este inteligent şi perfid. Partidul îl răsplăteşte pentru serviciile sale de informator deschizându-i calea spre diplomaţie. Dar fatalitate; la arestările legionarilor din 1948, un student sub tortură recunoaşte că Ţurcanu a făcut parte din fraţiile de cruce. Cum acest amanunt Ţurcanu a uitat să-l declare în autobiografie, partidul nu l-a iertat şi aşa a ajuns la Piteşti spre nenorocirea celorlalţi studenţi. În inchisoare, inteligenţa sa devine diabolica, ucigător de razbunătoare. În jurul lui se grupează alţi studenţi ce afişau convingeri comuniste pentru a-şi ameliora detenţia: Cornel Pop student medicinist, Nuţi Pătrăşcanu student medicinist, Ion Bucovineanu student politehnist, Coriolan Coifan student politehnist, Dan Diaca student medicinist şi alţii se alatură pe parcurs acestui proces macabru, iniţiat şi supravegheat din umbra de cei trei mari securisti: Grünberg-Nicolski, Dülberger şi Zeller.

Virgil Ierunca descrie fazele reeducării sub tortura insuportabilă, care înfrâng orice morală, orice voinţă, orice fiinţă umană. În repetate rânduri aduce citate şi exemple din scrierile lui Dumitru Bacu, ceea ce m-a făcut curios să îi citesc volumul de 250 de pagini „The anti-humans” apărut în 1971 la Englewood în Colorado, fiind traducerea în engleză după „Piteşti, centrul de reeducare studenţească” publicat prima dată în 1963 la Madrid. Dumitu Bacu este aromân din Grecia, care a luat bacalaureatul la Constanţa şi a fost student politehnist pâna în 1949, când a fost arestat politic. Închis la Aiud află şi se interesează despre reeducare, iar la Gherla a  venit în legatură cu  studenţi reeducaţi  şi a fost şocat, a rămas stăpânit de ceea ce a aflat. Având cetăţenie grecească a fost eliberat în 1956, dar a mai ramas încă trei ani în România preocupat să afle cât mai mult şi amanunţit despre reeducare şi reeducaţii din închisorile comuniste, ca odată ajuns în străinatate să scrie, să facă cunoscut, să raspândească tragedia studenţilor deţinuţi.

Prin definiţie, reeducarea este o metodă de-a înlocui educaţia primordială, comportamentul individual şi social cu o alte idei, teorii, concepte religioase, politico-sociale, ştiinţifice de către figurile dominante ale momentului istoric respectiv. Reeducarea a avut de-a lungul istoriei omeneşti diferite denumiri şi s-a  propagat  prin diferite metode, dar la Piteşti a ajuns la o formă nouă, originală, înspăimântătoare. În paranteză scurtă, vorbind despre reeducarea de-a lungul istoriei, putem considera şi demonstra că şi creştinizarea a fost o reeducare paşnica, divina a lumii antice care apoi, din nefericire a degenerat în inchiziţie. Napoleonismul a fost, pentru o scurta perioadă istorică, o reeducare europeană, ce a lăsat nişte seminţe în urmă! Recent, nazismul lui Hitler, comunismul lui Lenin-Stalin sau explozia tehnologiei militare de azi sunt reeducarii cu consecinţe grave asupra societăţii, a fiinţei umane, care nu poate deveni nouă tot timpul  prin reeducarea forţată de la un dominant la altul! E drept, astăzi reeducarea are noi mijloace, aparent libere şi civilizate, de ştergerea educaţiei primordiale prin procedeul brainwashing după care începe îndoctrinarea cu intenţiile de dominare ale liderilor de moment. În România, după Decembrie 1989 asistăm la un nou proces de reeducare, de data asta prin mass-media „liberă şi democrată” condusă nu de studenţimea de la Piteşti ci de intelectualitatea lefegistă de la GDS, Dilema, ICR, TV. Astazi, românii nu mai trebuie să devină tot felul de „oameni noi” ca în trecut, ei sunt reeducaţi să le fie ruşine că sunt români, fiind învinuiţi, înjosiţi, umiliţi, degradaţi „à la Piteşti” pâna ce ajung în pragul renegării identităţii naţionale, a renegării personalităţii de afirmare liberă şi aduşi în situaţia să cerşească o nouă identitate europeană…

Întorcându-ne la cartea lui Dumitru Bacu, mărturiile lui sunt zguduitoare. Dacă tot procesul reeducării a început rudimentar şi paşnic la Suceava, la Piteşti a atins cote de infern, unde psihologic erau supuşi anxietatii, depersonalizări prin presiunea forţei brute ce întrece orice limite de rezistenţă. Citind metodele, înşiruirea victimilor şi a ucişilor cartea mi-a dat insomnii, iar când adormeam mă cuprindeau coşmarurile şi mă zbăteam să mă trezesc. Faceţi rost şi citiţi-o, face parte dintre adevăratele dovezi de condamnare a comunismului. Veţi afla despre studentul Gheorghe Şerban care s-a sinucis, aruncându-se  de la etajul trei  să scape de tortura psihico-fizica, de studentul Bogdanovici care a înebunit în cruntele bătăi şi mergea la Ţurcanu să-l implore să-l omoare în bătăie. Ţurcanu nu a ezita să-l omoare prin lovituri cu bocancii în abdomen pâna i-a produs hemoragii fatale, iar certificatul de deces eliberat de conducerea închisorii avea diagnosticul de dizenterie! Au fost mulţi studenţi care încercau orice metodă de sinucidere şi studenţi ucişi, Dumitru Bacu da o cifră de 15 cazuri. Apoi citim despre teroarea pe care au indus-o la Canal studenţii reeducaţi sau în alte închisori, despre  comportamentul bestial al studenţilor reeducaţi care luau medicamentele colegilor lor bolnavi de tuberculoza avansată la inchisoarea sanator din Târgu Ocna.

Şi totuşi, în această neagră teroare, în care nici un student nu a scapat nereeducat, începe rezistenţa. Întâi la Piteşti, apoi la închisoarea de la Ocnele Mari şi Gherla. Directorii închisorilor au pretins că nu ştiu nimic, la fel Grünberg, Dülberger şi Zeller, dar vor cerceta. Întradevar reeducarea este frânată, apoi stopată şi se deschid anchete. Se aranjează un proces care dovedeşte neamestecul şi necunoaşterea faptelor de către factorii de răspundere până ce nu au fost sesizaţi şi sunt condamnaţi la moarte sau închisoare pe viaţa fostele lor unelte, ce le-au fost atât de obediente şi sârguincioase, pentru ştergerea urmelor. Au rămas însă martori! Interesant, atât Virgil Ierunca cât şi Dumitru Bacu, îl includ şi pe studentul medicinist Gheorghe Calciu printre reeducatori, considerat la Gherla drept  unul dintre colaboratorii apropiaţi a lui Ţurcanu. A fost şi el luat de la Gherla, unde era cunoscut ca  eminenţa  cenuşie a directorului inchisorii şi dus la Bucureşti în cadrul procesului intentat capilor reeducării. Nu a recunoscut nimic şi a scăpat cu viaţă. Eliberat în 1964 s-a preoţit, dar a uitat să depună mărturia despre Piteşti…

De curind am citit în „Memorialul  Durerii” al doamnei Lucia Hossu Longin, capitolul „Experimentul Piteşti”, unde sunt numai 12 pagini ce conţin comentarii şi interviuri. Se comentează, în limita spaţiului rezervat, esenţialul despre Piteşti în care este trecută şi aprecierea lui Aleksandr Soljeniţân despre Piteşti: „a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. La interviuri, generalul Grunberg-Nicolski cu dezinvoltură a negat amestecul său în procesul reeducării prin tortură a deţinutilor politici, în timp ce Petre Ţuţea, care la închisoarea de la Ocnele Mari s-a confruntat cu studenţii reeducatori prefera să nu dezvaluie această năpastă, ce a început de Sfântul Nicolae 1949 la Piteşti.

Corneliu FLOREA
decembrie 2007
Winnipeg –  Canada