Despre Alexandre Dumas am mai scris (vezi Cei trei Dumas, punct de vedere inclus în cartea Confesiuni esenţiale) şi tot ce se poate să mai scriu şi altă dată. Pentru că în definitiv asta este menirea marilor artişti: să fie mereu tineri şi proaspeţi şi să aibă acea miraculoasă capacitate de-a ne fermeca la fiecare recitire, ocazie cu care descoperim în textura operelor lor noi şi surprinzătoare izvoare de încântare, ce – fără a se sinchisi întrucâtva de vârsta consumatorului de artă – îşi susură liniştea neliniştitoare a emoţiilor strârnite, pe traseul tur-retur dintre inimă şi minte.
Iar Alexandre Dumas, în pofida tuturor opiniilor formulate de acei critici ce tind înspre rea voinţă, se dovedeşte a fi unul dintre cei mai “devoraţi” scriitori din toate timpurile şi de pe toate meridianele, graţie acelor inconfundabile însuşiri care-l individualizează, chiar dacă – aşa cum precizam mai sus – face parte dintr-o redutabilă triadă (Dumas-tatăl, Dumas-fiul, Auguste Maquet): spirit neliniştit şi tumultuos, după cum o denotă cele aproape 200 de romane scrise (adevărată fabrică de romane), fascinant născocitor de senzaţional şi mare iubitor de aventuri, după cum o demonstrează opera şi viaţa sa – călătoriile întreprinse şi prietenia strânsă cu Garibaldi!
Părerea lui André Malraux la acest capitol este că romancierul nu trebuie să creeze personaje, ci “trebuie să creeze o lume coerentă şi aparte, ca de altfel orice artist”.
Exact ţinta asta mi-am propus-o în eseul de faţă, având în vedere că multe dintre personajele cu care Dumas îşi populează lumea plăsmuită de el sunt personaje istorice. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că Dumas s-a mulţumit să-şi coboare respectivele personaje din colbuitele lor tablouri istorice, ori că fantezia sa scânteietoare s-a limitat numai la ajustarea şi încadrarea lor în fragmentele de viaţă din celebrele lui romane, de-ar fi să ne gândim doar la îndrăzneţii săi eroi din mult gustatul roman Cei trei muşchetari, care de fapt au fost patru după pătrunderea lui d’Artagnan (alter ego-ul autorului) în faimosul corp de muşchetari ai regelui Ludovic al XIII-lea şi în grupul select (Athos, Porthos, Aramis) al prietenilor de prim rang!
Iată de pildă faimosul roman Regina Margot, culme a creaţiei dumasiene, care situează în prim planul acţiunii sale cuplul Margareta-Henric de Navara, soţi doar cu numele, însă uniţi prin ţelul politic vizat – dobîndirea tronului Franţei, după cum prezic toţi astrologii vremii! Ceea ce s-a şi întâmplat câţiva ani mai târziu, când acest sărac şi prigonit vlăstar al Bourbonilor va ajunge viitorul mare rege Henric al IV-lea.
În roman, însă, regele Navarei devine soţul Margaretei doar prin vrerea lui Carol al IX-lea, regele Franţei, fiul Caterinei de Medicis şi fratele Margaretei (Margot, cum o alintă acest rege bolnăvicios şi bizar).
Calculul politic al lui Carol al IX-lea este cât se poate de simplu: căsătorindu-l pe navarez cu Margareta şi aducându-l la Luvru, de fapt îl avea permanent sub ochi pe însuşi comandantul hughenoţilor (protestanţilor).
Dar deşi se părea la un moment dat că lucrurile de acest fel s-au liniştit, întrucât Carol nu prididea să declare cui se nimerea să-l asculte că el vrea să fie regele tuturor francezilor, indiferent de confesiune, totuşi, asta nu l-a împiedicat să declanşeze masacrul hughenoţilor în noaptea de 24 august 1572 (noaptea sfântului Bartolomeu), când însuşi Henric de Navara era cât pe-aci să-şi piardă viaţa, dacă în faţa mâniei regescului său cumnat, el nu s-ar fi convertit la catolicism (“Doar pe jumătate şi de nevoie”, le mărturiseşte navarezul puţinilor oameni de încredere ce-i mai rămân după groaznicul eveniment).
Iar printre aceşti oameni de încredere se număra şi soţia sa Margareta, cea mai frumoasă şi mai instruită femeie a Franţei şi poate că a tuturor acelor timpuri, care dacă s-a dovedit o soţie scandalos de infidelă, în schimb i-a arătat soţului o remarcabilă fidelitate politică.
Doar împreună cei doi tineri ambiţioşi şi şireţi (Margareta avea 20 de ani, Henric de Navara – 19), izbutesc să facă faţă ofensivei făţişe ori tăinuită a redutabilului cvartet: Caterina de Medicis (regina mamă şi văduva lui Henric al II-lea), regele Carol al IX-lea, ducele d’Anjou (viitorul Henric al III-lea din romanul Doamna de Monsoreau) şi ducele d’Alençon (viitorul duce d’Anjou din Doamna de Monsoreau), atîta timp cât Caterina îl urăşte de moarte pe cel ce scris este în aştri să domnească în Franţa împotriva opoziţiei ei înverşunate şi atîta timp cât fraţii mai mici ai regelui nu se dau îndărăt de la nici un complot, doar-doar vor pune mâna pe câte un tron (al Poloniei sau Navarei, dacă deocamdată nu-i cu putinţă cel al Franţei).
De aici mulţimea de intrigi ţesute prin nenumăratele firide şi după grelele draperii ale Luvrului, unde – ne avertizează navarezul – “pereţii au urechi”, de regulă ele (intrigile) fiind puse la cale de înfricoşătoarea Caterina, de regele Carol al IX-lea (pe cât de bolnăvicios şi prefăcut, pe atâta de crud şi răzbunător, dar cu toate astea îl vedem la un moment dat opunându-se planurilor diabolice ale mamei sale de a-l suprima pe regele Navarei, după ce acesta îl salvase de la moarte la o vînătoare ), ori de nevârstnicul (doar 16-17 ani) şi foarte perfidul duce d’Alençon, cel despre care ni se spune că “îşi tratează prietenii ca pe nişte duşmani şi duşmanii ca pe nişte prieteni”.
Poate că de aceea Margareta îi spune cu o dezarmantă sinceritate lui La Mole, unul dintre numeroşii ei iubiţi, care o ajută să îmbine cele două îndeletniciri de căpetenie ale nobililor medievali – dragostea şi politica, respectiv plăcutul şi utilul: “Totul este cu putinţă, prietene, în vremurile noastre şi la această curte”!
Şi chiar că astfel se prezintă lucrurile, dacă avem în vedere uneltirile şi comploturile ţesute fără odihnă în imensitatea Luvrului, uneori străluminate de focul asasin al archebuzelor ori finalizate cu lovituri de spade şi pumnale, dar cel mai des – în autentic stil italian – pregătite cu drăcească migală în veritabile alcovuri ale crimei secrete, acţiuni tenebroase în care excelează mult temuta Caterina de Medicis, ajutată întru ducerea lor la îndeplinire de tainicul florentin René, “meşterul de parfumuri al majestăţii sale regina-mamă”, după cum glăsuieşte inscripţia de pe firma sa. (Evident, inscripţia nu cuprinde nici un cuvinţel despre rolul decisiv pe care René, la ordinul reginei-mamă, l-a avut în otrăvirea mamei lui Henric de Navara…)
*
Iar Dumas se dovedeşte un adevărat maestru al suspansului şi al acţiunii în galop, prin captivanta creionare a personajelor şi prin plasarea acestora în palpitante dueluri verbale (să nu uităm că el a fost şi om de teatru) ori în spectaculoase încleştări pe viaţă şi pe moarte, aşa ca aventurile temerarilor săi muşchetari, aflaţi la prima tinereţe sau 20 de ani mai târziu, chiar dacă – parcă ignorând acest aspect subordonat scopului propus -, autorul atribuie gânduri, vorbe şi fapte ce se potrivesc ca nuca-n perete cu vârsta necoaptă a unora dintre personajele sale (d’Artagnan îşi începe epopeea la 19 ani, ducele d’Alençon n-are nici măcar 17 ani împliniţi, regele Navarei –19, ducele de Guise – 22 etc.), şi chiar dacă pe ici-pe colo autorul potriveşte faptele istorice cu mâna lui măiastră, pentru ca ele să-şi ocupe locul stabilit în lumea plăsmuită de fantezia lui.
Dar asemenea asperităţi ca monumentalitatea eroilor şi firescul-nefiresc (din punct de vedere istoric) al faptelor relatate, nu este cazul să se constituie în neiertătoare capete de acuzaţie la adresa autorului. Din următoarele motive:
1)Scopul urmărit – mai ales când el este cu brio atins, aşa ca în cazul scriitorului nostru (dovadă celebritatea sa şi fiorul stârnit de scrierile lui în inimile atâtor şi atâtor generaţii de cititori) – scopul, deci, poate fi justificat prin cuceritoarele mijloace artistice puse în mişcare de fecunda sa fantezie. Căci – nu-i aşa? – Karl May, de pildă, o face în tuşe mult mai groase atunci când nu doar că se închipuie pe sine în pielea personajului său Old Shatterhand, dar chiar îşi atribuie cu lopata însuşiri şi cunoştinţe ce aproape fără excepţie ating perfecţiunea. Şi totuşi, romanul său Winnetou continuă să fie citit pe nerăsuflate până şi în pragmaticele noastre zile…
2)Cât priveşte erorile de istorie (unele poate că intenţionate pentru o mai logică încadrare a lor în geografia romanului!), apoi s-avem pardon, dar asemenea scăpări au loc chiar şi la cele mai simandicoase “case”. Iată, bunăoară, nenumăratele falsuri incluse de Alfred de Vigny în celebru-i roman Cinq-Mars, romanul complotului pus la cale împotriva cardinalului Richelieu, atotputernicul ministru al nevolnicului rege Ludovic al XIII-lea, ceea ce nu prea i-a deranjat pe criticii şi contemporanii autorului, de vreme ce – după îndelungate străduinţe – în cele din urmă el s-a văzut în Academia franceză, mult râvnita casă a “nemuritorilor”…Tot aşa, romanele istorice ale lui H.Sienkiewicz, nu conţin o mulţime de inexactităţi (cel puţin romanele din prima fază a creaţiei), lucru demonstrat negru pe alb de către adorabilul Boleslaw Prus şi recunoscut de autor?! Ceea ce n-a ştirbit cu nimic meritele artistice ale lui Sienkiewicz şi nu i-a dăunat gloriei literare acumulate, iar pe contemporani nu i-a împiedicat să-i decerneze cu nemiluita la premii şi distincţii, dintre acestea nelipsind Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1905.
În altă ordine de idei, înşişi politicienii şi savanţii comit greşeli uriaşe (de pildă, înarmările nucleare şi războaiele declanşate), dar pentru asta (cel puţin în zilele noastre) n-am auzit ca vreunul dintre ei să fie pus la zid…
Doar câteva cuvinte despre moravurile medievale. Da, este adevărat că romanele lui Dumas sunt pline ochi de spadasini şi uneltitori, de sânge şi împuşcături, de oameni care aidoma lui La Mole şi Coconnas sfârşesc pe eşafod pentru ca principiul monarhic să nu sufere vreo atingere, precum şi de oameni sus-puşi, care ar fi meritat din plin să ajungă pe eşafod.
Dar să nu uităm că astea erau vremurile: nu s-a pomenit de când e lumea lume ca peştele mic să-l înghită pe cel mare! (Parcă în vremea noastră nu-i tot aşa?) Pentru a ne convinge că asta era starea generală de lucruri, n-avem decât să ne facem ochii roată în istoria Franţei, Italiei, Spaniei sau Angliei.
Crede cineva că de florile mărului unul dintre cei mai vestiţi ţari ai Rusiei şi-a primit de la contemporani porecla de “cel Groaznic”? În paranteză fie spus, istoricii ruşi chiar glorifică domniile lui Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare şi Stalin, atunci când admit că ele se remarcă prin cruzime şi pierderi de nenumărate vieţi omeneşti, dar – spun aceştia – pentru aşa ceva nu trebuie minimalizată contribuţia lor determinantă la consolidarea statului şi la afirmarea Rusiei ca mare putere. Căci este bine cunoscut faptul că istoria nu se face cu mănuşi, că – după cum just afirma Machiavelli – scopul scuză mijloacele, atunci când în joc sunt importante interese de stat, şi că e de la sine înţeles ca marii conducători politici să aibă mâinile pline de sânge…
Prin urmare, Ivan cel Groaznic, Vlad Ţepeş, familia Borgia şi mulţi alţii, nu numai că sunt reprezentanţi tipici pentru firescul ororilor din acele timpuri, dar ei chiar s-au dovedit indispensabili (cel puţin pentru o anumită perioadă) în acele aprige lupte duse pentru dobândirea puterii şi apoi pentru păstrarea acesteia. Fără înzestrarea trebuincioasă, ar fi fost imposibil ca cineva să scape cu viaţă din teribilele încleştări pentru putere, în acele vremi când – ne spune Shakespeare în Regele Lear –“Cei prefăcuţi de prefăcuţi se-nconjurau”.
Să nu ne mire, deasemenea, că Alexandre Dumas – aidoma altor scriitori ce s-au inspirat din faptele medievale – a descris cu patos arhitectura, vestimentaţia şi obiceiurile timpului, dar n-a suflat nici un cuvinţel despre igienă, nici măcar despre igiena celor mai simandicoase personaje, cu toate că jenantul obicei de-a asista la scularea şi culcarea monarhului, se transformase pe nesimţite într-un mult râvnit ritual de verificare a trăiniciei favorurilor regale.
Păi nici n-avea ce să spună despre igiena oraşelor, caselor şi trupurilor, atâta timp cât ea lipsea aproape în totalitate! Dimpotrivă, în multe din romanele sale, Dumas accentuează nu doar enormele pericole la care se expuneau cei ce întârziau după apusul soarelui, în Paris şi înafara lui, dar el descrie cu verva-i caracteristică incredibila mizerie pariziană, căreia doamnele şi gentilomii îmbrăcaţi în complicate veşminte de mătase şi catifea, cu greu izbuteau să-i facă faţă aşa cum pretindea eticheta curţii şi propriul blazon. Avem două argumente în acest sens:
1)Aristocraţii cheltuiau o mulţime de bani cu dresurile şi parfumurile (de unde şi trecerea de care se bucura în rândul lor o demnă secătură de teapa florentinului René), în speranţa că măcar în acest chip vor reuşi să înlăture duhorile pe care le degajau. Numai ei, sărmanii, aveau ştire cam ce rezulta dintr-o asemenea combinaţie, căci spre norocul nostru, mirosurile nu sunt transmise nici chiar de istoria cea mai fidelă, cu toate că mirosurile îşi au propria lor contribuţie la configurarea acesteia;
2)Perucile aveau menirea nu doar de-a conferi distincţie purtătorilor, ci şi de-a acoperi într-un mod măreţ jegul triumfător de pe cele mai multe dintre căpăţânile aristocratice. Cum perucile constituiau adevărate pepiniere de paraziţi, iată de ce toată floarea cea vestită a întregului Apus se dădea de ceasul morţii, nu ca să se spele, ci ca să-şi procure…beţigaşe pentru scărpinat! Iar materialul din care erau confecţionate respectivele beţigaşe, reprezintă la o adică un preţios indicator al felului distins cum utilizatorii sculei înţelegeau până şi la acest nivel să-şi respecte rangul…
De aceea spun că dacă nu pentru altceva, măcar pentru un asemenea nostim şi atât de relevant amănunt, şi tot trebuie citit masivul roman Shōgun al lui James Clavell. Aflăm de-aici că navigatorii medievali europeni erau într-o atare stare de duşmănie cu igiena corporală, încât după naufragierea lor în arhipelagul nipon, nici unul dintre supravieţuitori n-a consimţit să facă baie decât după ce ei cu forţa au fost vârâţi în apă şi săpuniţi zdravăn de către localnici.
Să nu ne mire atunci cumplitele epidemii ce acuşi-acuşi îi secerau pe medievali cu sutele de mii şi de care ei căutau să scape într-un mod pe cât de neghiob, pe atât de original: se înghesuiau claie peste grămadă în biserici, nădăjduind că flagelul va fi izgonit cu ajutorul rugăciunilor şi al tămâiei. Dar contrar aşteptărilor, moartea îi decima cu mic cu mare până când probabil se plictisea!
*
Cum spuneam, Doamna de Monsoreau este continuarea romanului Regina Margot. Continuare doar în ceea ce priveşte acţiunea (relatează fapte şi întâmplări din timpul domniei lui Henric al III-lea, fostul duce d’Anjou în Regina Margot), dar nu şi în ceea ce priveşte nivelul artistic.
Întâlnim în Doamna de Monsoreau întreaga familie regală a Franţei, aşa cum ne-a fost înfăţişată în Regina Margot, o familie – după cum ne informează autorul – “decimată de otrăviri şi asasinate, dezbinată prin ură şi gâlcevi”, fireşte, fără Carol al IX-lea, căruia scris i-a fost să moară răsfoind o rară carte de vânătoare cu filele impregnate cu otravă, carte ce fusese pregătită de Caterina pentru Henric de Navara; îl întâlnim pe Henric al III-lea, fostul duce d’Anjou şi fostul rege al Poloniei până la moartea lui Carol al IX-lea, dar atât de moleşit şi pios, încât era cât pe-aci să-şi piardă tronul în timpul pelerinajului pe la câteva mănăstiri pariziene, dacă o întâmplare fericită nu l-ar fi ajutat să descopere complotul pus la cale de capii Ligii catolice; îl întâlnim pe ducele d’Anjou, dar mult mai crud şi mai perfid decât pe vremea când era ducele d’Alençon, şi asta nu numai datorită faptului că ambiţiile sale au sporit simţitor (merge până la revolta făţişă împotriva regelui, după ce scapă din captivitate, încât e nevoie de întreaga diplomaţie a Caterinei de Medicis pentru ca ţara să nu fie aruncată într-un război civil), dar şi din cauza chipului sluţit de către vărsatul de vânt; îl întâlnim pe ducele de Guise în compania fraţilor săi, în dubla lor calitate: lideri ai Ligii catolice şi prinţi (duci) de Lorena, aflaţi pe poziţii dacă nu adverse, măcar neamicale cu prinţii Franţei, în speţă cei de Valois, căci în acele vremuri tulburi şi belicoase, existau într-adevăr raporturi cavalereşti între suzeran şi vasal, dar fiecare vasal puternic (ducele îndeosebi) se comporta ca un adevărat rege pe domeniul său, ceea ce – desigur – contribuia la menţinerea fărâmiţării feudale; îl reîntâlnim pe Henric de Navara în calitate de salvator al ducelui d’Anjou din arestul pe care regele i-l impusese în chiar apartamentul său, fostul apartament al Margaretei (navarezul ştia de existenţa misterioasei scări de frânghie, folosită la vremea lui de către La Mole, prin urmare îl îndeamnă pe şovăitorul duce să coboare cu ajutorul ei), ceea ce face ca acţiunea celor două romane înrudite să fie în continuare cantonată în interiorul triunghiului format de cele trei familii princiare de frunte: Valois-Bourbon-Lorena; o reîntâlnim, deasemenea, pe teribila regină-mamă, dar numai episodic din moment ce Henric de Navara la rândul lui are parte în acest roman de o apariţie episodică, anume după fuga ducelui în ducatul d’Anjou, adică atunci când ea intuieşte atât rolul jucat de navarez, cât şi pericolul începerii războiului civil. Cu tenacitatea ce-i era proprie, Caterina de Medicis îşi duce misiunea de sol al păcii la bun sfârşit, conflictul este dezamorsat, iar ducele d’Anjou se reîntoarce la Paris…
Dar Dumas, genial creator de scene încărcate cu viaţă plină şi trepidantă, nu se putea mulţumi doar cu personajele enumerate mai sus, atâta timp cât prin ele nu putea da glas dragostei, principala coordonată pe care se înscria viaţa aventuroasă a cavalerilor medievali.
Iată de ce autorul introduce în scenă cuplul format din doamna de Monsoreau şi cavalerul de Bussy. Însă cu toate că Diane de Meridor, alias doamna de Monsoreau, aspiră din tot sufletul ei pur la o dragoste tot atât de răpitoare pe cât îi este chipul, şi cu toate că Bussy (cel mai viteaz cavaler al Franţei, pentru care prietenia înseamnă deodată punga, spada şi viaţa), deci, cu toate că Bussy crede că în sfârşit şi-a găsit doamna visurilor sale, celor doi tineri nu le este dat să se bucure în linişte de dulceaţa dragostei lor mistuitoare. De ce? Pentru că Diane, în pofida opoziţiei sale înverşunate la avansurile contelui de Monsoreau, un om faţă de care nu simţea decât teamă şi repulsie, în cele din urmă (îndemnată fiind la acest pas şi de bătrânul ei tată) acceptă să-l ia de soţ. Altminteri risca să cadă din lac în puţ, adică să devină amanta ducelui d’Anjou.
Monsoreau nu este numai un soţ îngrozitor de gelos, dar mai este şi un adevărat maestru în cele mai subtile maşinaţiuni, prin care, de altminteri, reuşeşte să şi-o facă soţie pe Diane, iar mai apoi, pentru a-şi apăra dragostea astfel câştigată, el nu ezită să-i pună piciorul în prag chiar ducelui d’Anjou, cu toate că ei complotau împreună împotriva regelui şi cu toate că-i era îndatorat ducelui, întrucât ajunsese maestru de vânătoare la recomandarea acestuia.
Însă ducele, supărat foc pe independenţa sfidătoare afişată de Bussy, îi deschide ochii lui Monsoreau că pericolul nu vine de la el, ci din altă parte. Aşa că cei doi hotărăsc să-l asasineze pe Bussy chiar în odaia şi sub ochii Dianei, unde cavalerul pătrunsese noaptea, convins fiind că Monsoreau se afla la acea oră departe de Paris, ocupat să-i pregătească regelui o partidă de vânătoare.
Deşi lupta este inegală, întrucât Bussy este atacat din toate părţile de asasinii lui Monsoreau, totuşi, graţie abilităţii sale extraordinare în mânuirea spadei, el reuşeşte să scape cu răni relativ uşoare după ce-i ucide pe aproape toţi agresorii, inclusiv pe conte. Dar când, rănit şi plin de sânge, izbuteşte să iasă din cameră şi se crede salvat (Diane fusese salvată mai înainte de un prieten), Bussy primeşte lovitura mortală chiar de la duce. Acesta, ranchiunos şi răzbunător, nu mai vroia să-i tolereze lui Bussy nici curajul cu care-i spunea adevărul în faţă şi nici autoritatea pe care o exercita asupra lui.
Însă marea realizare a lui Dumas, zic eu, în materie de personaje o reprezintă nostima pereche formată din Chicot şi Gorenflot: primul este bufonul regelui, cel de-al doilea un călugăr mâncău şi beţiv, iar ei amândoi sunt prieteni la cataramă, mai ales atunci când se pune la cale un chefuleţ, desigur, pe banii lui Chicot.
De tot hazul este modul diametral opus cum înţeleg cei doi amici să se implice în desfăşurarea chefului. Dacă Gorenflot participă la aceste agape cu un asemenea elan încât în scurt timp se îmbată turtă, cade de pe scaun şi doarme dus, Chicot o face ca, înfofolit în rasa cu glugă a călugărului, să poată pătrunde în mănăstirea acestuia, unde are loc tainica adunare a Ligii catolice.
Şi astfel, la adăpostul glugii şi al întunericului, Chicot pune mîna pe toate firele complotului urzit de fraţii Guise împotriva regelui, complot prin care acesta urma să fie capturat pe parcursul pelerinajului şi apoi silit să-şi semneze abdicarea.
Numai că Chicot dejoacă planurile complotiştilor şi, luând locul regelui, reuşeşte să-l salveze, dovedindu-se în felul acesta nu numai un excelent spadasin (de altminteri era gentilom), ci şi un foarte iscusit om politic, cu nimic mai prejos de regina-mamă, asta dacă avem în vedere şi faptul că doar ei doi au mirosit rolul jucat de navarez în eliberarea ducelui d’Anjou şi tot ai au pledat din răsputeri în faţa regelui pentru dezamorsarea tensiunii dintre cei doi prinţi.
Prin urmare, lui Chicot i se potrivesc ca o mănuşă memorabilele vorbe rostite de bufonul regelui Lear, după ce acesta îşi împarte regatul celor două fiice mai mari, iar ele, neavând nimic în comun cu iubirea, ruşinea şi recunoştinţa, refuză mai apoi să ofere adăpost pe timp de furtună regelui pribeag şi însoţitorilor lui: “Înţelepciunea şi prostia se ţin de mână pe muchia cuţitului”.
Tot ce se poate ca Dumas să se fi inspirat din Shakespeare la întocmirea acestor pagini de mare desfătare sufletească, cu un bufon mintos, care din umbra regelui conduce de fapt Franţa.
După parcurgerea romanelor lui Dumas (sau, mă rog, a câtorva dintre ele), nu doar desfătarea sufletească, ci şi cunoştinţele ni se îmbogăţesc cu următoarele două concluzii:
1)Toţi puternicii acelor timpuri, poate mai abitir ca în alte epoci istorice, cereau de la prieteni şi supuşi credinţă şi devotament, cu toate că ei înşişi ştiau prea bine că ambele şchiopătează îngrozitor şi că – atunci când nu sunt nevoite să ia calea întortocheată a comploturilor – ele merg cu nădejde pe drumul bătătorit al interesului: interesul primordial de a-şi apăra pielea şi de-a smulge cât mai multe foloase de la viaţă. Iată de ce regele Navarei îi spune Margaretei: “Acum să ne sfătuim ca doi oameni care vorbesc despre cel mai căutat lucru pe lume…tronul şi despre bunul cel mai preţios…viaţa”.
Poate că nici unul dintre personajele lui Dumas n-a izbutit să se ridice la dezinteresul elegant al lui Athos. Dar până şi el, cel mai dezinteresat dintre muritori, s-a arătat grozav de interesat să-şi tăinuiască dragostea din care s-a născut vicontele de Bragelonne şi să vegheze cu străşnicie la onoarea sa, spirit în care l-a educat şi pe fiul său;
2)Nobilii medievali căutau să slujească treimea: Dumnezeu-regele-doamnele (însăşi raţiunea lor de-a fi) prin treimea strategică: credinţă-devotament-iubire (care, de regulă, se topeau în aliajul numit onoare), servindu-se pentru asta de principala tactică de acţiune: ipocrizie-viclenie-maniere alese, dar fără a uita o clipă de cealaltă tactică, ţinută în rezervă până când împrejurările vitrege o cereau: invidie-trădare-cruzime.
Sigur că pentru a-ţi juca bine rolul politic şi social, trebuia să fii un bun actor. Şi ei chiar erau, de la rege până la cel mai mărunt gentilom, care – îmboldit de la spate de ambiţii ori de nevoi, îndrăznea să intre în cuibul cu vipere…
Înclin să cred că interesul arătat de marile curţi senioriale trupelor de actori ambulanţi, nu este o pură întâmplare, ci este în strînsă şi directă legătură cu nevoia generalizată de însuşire a celor mai perfecţionate tehnici actoriceşti.
N.B.O parte din personajele romanului Doamna de Monsoreau se regăsesc în romanul Cei patruzeci şi cinci.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.