Metallica se stinge la magnet ?

Apusă este vremea rock-ului romantic cu iz de country al "Garage Incorporate"-ului. "Fade to black" şi "One" sunt amintirile unei generaţii apuse, când pleata se lovea de genunchi şi degetele zbânţuiau pe griful chitării ca apucate de streche. Cei care şi-au dansat cel puţin o dată iubita pe "Low man's lyrics" sau pe "Tuesday's gone" degeaba mai speră ca Metallica să mai fie bună la lipeli, acum, în 2008. Nici măcar ciocanele de heavy nu îi mai caracterizează pe băieţii din L.A., pentru că de la venirea lui Trujillo, ce e bass ca trash-ul sună iar „Unforgiven” la a treia variantă, scăldată în acorduri de pian chopeniene, este singura melodie ce destabilizează uşor „Death Magnetic”-ul din ritmul obositor de antrenant.

Bine, oricum era Metallica un soi de struţo-cămilă din cele mai vechi timpuri ale sale. Unii ziceau că ce cântă ei acolo e metal, alţii că e heavy metal, ba unele manuale de Educaţie Muzicală de clasa a zecea le zicea "hard rock". Titulaturile interesau numai pe fanii împătimiţi, pentru că oricum "Black Album" era la mare căutare, în fond, şi cu ghiul de platină să fi fost pe deget şi tot ştiai să fredonezi "Nothig else matters". (nu degeaba se zvonea că ciobanii la cosă numai astea trei vorbe le ştiau în engleză)

La începutul anului 2008 circula zvonul că Metallica urmează să scoată un nou album.  Eram cu toţii obişnuiţi cu ideea, şi surescitaţi de emoţii. (exagerez: ce? Dacă i-am spus neveste-mii să-şi ia gândul de la robotul de bucătărie că eu în iulie mă duc la concert, înseamnă că sunt mare fan?) După spusele lui James Hetfield de la începutul anului 2004, cum că albumul St. Anger nu a fost publicat în întregime, deoarece trupa mai avea 18 melodii pe care nimeni nu le auzise, fanii au început să creadă că a venit vremea unei continuări. Deci în cursul anului 2007 s-au forţat internauţii din toate încheieturile să umple YouTube-ul cu albumul „unreleased Back to Anger”. Melodiile erau însă dezastruose: fundamental, toate sunau la fel, singura diferenţă dintre ele fiind titlul. Din ciclul „A! Cum frate? Asta e alta?” stăteam cu ochii holbaţi la ecran şi nu pricepeam nimic. Trupa care îmi încântase mie tinereţile devenise o „supărată” cu iz underground ieftin. Ba mai mult decât atât, tot la nivel de zvonuri apăruseră şi alte melodii din concert ale aceleiaşi trupe, dintre care „Vulturus” şi „Death is not the end” chiar sunau bine. (ultimul titlu nu are nici o legătura cu single-ul lui Bob Dylan).

Sincer să fiu, în septembrie, când am văzut pe site-ul oficial lansarea lui „Death Magnetic” am fost destul de vesel. Mi-am zis că „Back to Anger”-ul e doar o piratare ce nu merita atenţie. Dar ascultându-l, mi-am dat seama că de fapt nimic nu se schimbase. „Death is not the end” a fost împopoţănată cu ceva ruperi de ritm, i s-au simplificat versurile şi mesajul cu nesimţire (cuvintele complicate nu mai „e” la modă) şi a devenit „End of the line”. Melodia „The day that never comes” impresionează mai degrabă prin videoclip, o variantă modernă a „One”-ului, în care eroul american cu traume psihice cauzate din pricina războiului din Irak se luptă cu propriile obsesii şi … uau! Incredibil! Chiar le face faţă! Restul melodiilor, cum ar fi „Broken, beat and scarred” nu sunt prin nimic mai diferite de tot ceea ce înseamnă „St. Anger”. Cu alte cuvinte, treburile încep să fie redundante: în sound-ul trupei californiene nu se petrece nimic de zece ani, cu excepţia faptului că Hetfield şi-a aruncat cât colo pălăria iar calul şi l-a priponit lângă centrul de dezalcolizare, aşa cum "Spune mama" şi pentru a-l personifica mai bine pe "Sfântul Mâniei"  şi-a lăsat ditai barba. Fie că le place sau nu să recunoscă băieţilor de la Metallica, perioada lor de glorie a fost alături de Jason Newsted. Regretatul Burton le oferea un sound underground, într-o direcţe „heavy”, aşa cum face acum Trujilio în direcţia „trash”.