Fragmente de jurnal

Stânci şi valuri   

    Drumul se întinde prăfuit în faţa mea. Pietrele mari care îl străjuiesc pe fiecare parte oglindesc lumina soarelui. Sunetele dimineţii îmi răsună în urechi. Picăturile de rouă apleacă florile cu greutatea lor udă. Câţiva fluturi matinali aleargă din corolă în corolă, antrenaţi parcă de glasul păsărilor ce se aude clar dinspre copacii abia înmuguriţi.                 
         peste pădure

         rămăşiţe de ceaţă –

         se naşte ziua                       

    Drumul mă poartă spre ocean. Simt adierea vântului şi mirosul de sare îmi inundă fiinţa. Strigătul unui pescăruş mă trezeşte din reverie şi mă face să grăbesc pasul. Albastrul stăpâneşte întreg cerul. Câteva urme de nori îndrăznesc să tulbure liniştea. Dar briza caldă risipeşte orice urmă de îndoială. Mă apropii de marginea stâncilor, privind în jos. În perfect contrast cu liniştea cerului, apa este zbuciumată. Valurile albe, înspumate, lovesc stâncile. Griul acestora din urmă a devenit mai intens. Spuma albă desenează pe fiecare bucată ceva nou…            

    stânci solitare           

    în mijlocul apelor –           

    strigătul mării            

    Soarele s-a înălţat deja de mult deasupra mării. Stâncile îşi continuă lupta lor surdă cu valurile. Acestea nu renunţă şi adună stropii pentru încă o lovitură. Încleştarea pământului cu apa nu se va sfârşi niciodată…           

Mă ridic. Voi purta mereu în sufletul meu marea, vântul şi stâncile pe care le-am văzut atunci, acum atâta timp…

 *

Iarnă albă   

    Zăpada se înalţă în jurul meu. Păşesc cu greu printre troiene, lăsând urme adânci în omătul alb. Totul în jur este neclintit. Nici o adiere de vânt nu tulbură tăcerea monumentală care a învăluit muntele. Crengile brazilor au ajuns aproape de pământ, încărcate cu zăpadă udă. Pajiştea este aidoma unei mări îngheţate. Te-ai aştepta din clipă în clipă să vezi corăbii care alunecă cu uşurinţă spre cine ştie ce ţărm îndepărtat…            

    nici o mişcare

    pe întinderea albă –

        liniştea iernii            

    Nu mai este mult până în vârf. Văd copacii care străjuiesc poteca. Fireşte că aceasta nu se mai observă, pierdută printre atâta zăpadă. Iarna are întâlnire în alb cu soarele. Razele se aleargă jucăuşe luminând fiecare bob de nea. Din pădure apare deodată un iepure. Doar pata neagră de pe cap te convinge că nu este şi el făcut din nea…               
    încă o iarnă

    printre copaci tăcere –           

    şi mulţi iepuri albi

    Niciun nor… Albastrul cald al cerului îmi umple inima de linişte. Mă simt acasă, aici în mijlocul acestui peisaj alb, pur. Iepurele nu fuge când mă apropii de el. Simte căldura mâinii mele şi se lasă atins… Cred că doar el poate să înţeleagă cu adevărat frumuseţea albului…

*

La vreme de seară    

    Drumeagul trece pe lângă heleşteu. Apa se leagănă încet, îndrumându-mi parcă paşii. Valuri mici se preling pe suprafaţa cristalină sărutând pământul. Se sparg şi se formează din nou, firesc, fără să forţeze. Lumina lunii se reflectă jucăuşă în unde. Totul pare încremenit, invitându-mă parcă să privesc, să mă bucur de peisaj. Avem tot timpul din lume la dispoziţie…            

    în jur tăcere           

    şi umbre rătăcite –           

    la miez de noapte            

    Lotuşii par adormiţi. Apa clipoceşte legănându-i, uşor, fără să dea impresia de nesiguranţă. Câţiva ţânţari aleargă încă, plutind parcă pe deasupra lacului. Ei nu ştiu probabil că este atât de târziu. Poteca se afundă între copacii tineri care străjuiesc întinderea de apă…            

    doar întuneric           

    printre copacii tineri –

    şi necunoscut…            

    Cerul se oglindeşte parcă în apă. Niciun nor nu se arată. Orizontul este cufundat şi el în liniştea care mă învăluie. Mă aşez la tulpina unui copac. Simt cum mirosul de pământ proaspăt îmi gâdilă simţurile. Totul în jur doarme. Nici un peşte nu tulbură tăcerea monumentală a lacului. Oglinda nopţii simte adierea vântului… Aţipesc învăluit de natură…