Capitanul Vasile Jarca

Iniţiativa de a cunoaşte semenii care s-au „detaşat” de cei mulţi, cu merite deosebite, nu este nouă. Pe plan mondial, ca şi în majoritatea ţărilor, sunt editate periodic, DICŢIONARE, care eternizează memoria celor mai merituoşi din diferite domenii de activitate. Pe plan local este bine cunoscută activitatea profesorului Teodor Neş, care este autorul unui studiu intitulat „OAMENI DIN BIHOR” eşalonat pe două perioade distincte 1848-1918 şi 1918-1940, reuşind să tipărească doar primul volum. Scriitorul Stelian Vasilescu şi-a asumat posibilitatea de a publica conţinutul celui de-al doilea, continuând această iniţiativă prin redactarea unui prim volum, din trei propuse, care să acopere perioada 1940-2000.

Am aflat de acţiuni similare şi în alte judeţe ale ţării. Cititorii, aflând faptele fiecăruia, vor fi cei mai în măsură să facă aprecierile cuvenite. De la aceştia aşteptăm propuneri de personalităţi deosebite pentru a întregi aria de cuprindere a rubricii de faţă. Să nu uităm că Bihorul a dat ţării numeroşi academicieni, oameni de ştiinţă, scriitori, diplomaţi şi militari de carieră.

Vasile Jurca s-a născut în satul bihorean Tria la 6 Februarie 1907 din părinţi de stare bună având un frate şi două surori. Tatăl său a fost mai mulţi ani primar sau delegat al obştii, atunci când localitatea a aparţinut comunei Derna. După şcoala primară, urmată în satul natal, a încercat cursurile unei şcoli de arte şi meserii din Oradea. În urma unor examene de diferenţă a reuşit să absolve liceul din Şimleul Silvaniei cu medii de excepţie. Stagiul militar l-a satisfăcut la Şcoala de Ofiţeri de geniu de la Bacău – în anii 1928-1929, obţinând gradul de sublocotenent în rezervă.

În primul an de producţie îl întâlnim la un birou notarial din Oradea. În urma unui concurs la care s-au prezentat 20 de candidaţi, a fost angajat ca secretar, la liceul Emanuil Gojdu. Aici avea să stea exact 10 ani, până la cedarea Transilvaniei de Nord, când se refugiază, ocupând postul de secretar-şef la liceul Moise Nicoară din Arad. În această perioadă, adică în anii 1936 şi 1939, a fost concentrat pe câteva luni, fiind avansat la gradul de locotenent.

În 1934 s-a înscris la Academia de Drept din localitate, dar înainte de a încheia anul II s-a retras din lipsa posibilităţilor materiale.

Pe front – fapte de arme deosebite

În toamna anului 1942 a fost mobilizat în vederea participării la război. A făcut parte dintr-o companie de geniu din Divizia 17 Infanterie, comandant de companie. Suntem în posesia unor documente privind faptele de vitejie cu totul deosebite ale acestuia în confruntarea de la Cheherul de Jos, în apropiere de Târgu-Mureş, amintite într-o autobiografie, dar descrise şi de un alt participant la aceste lupte în Septembrie 1944, anume, lt. col. Dumitru-Traian Hurgoi, caracterizat ca un bun patriot. Este vorba de fapt, de crearea unei „breşe”, care să asigure ieşirea din încercuirea comandamentului trupelor aliate româno-sovietice, a unor importante forţe umane şi a unei unităţi de artilerie. Din această încleştare a ieşit rănit la un picior cu mai multe schije, avansat la gradul de căpitan, dar şi cu decoraţii pentru fapte de arme calificate „cu totul excepţionale”:
– Ordinul Militar „Mihai Viteazu” cu spade;
– Coroana României – în grad de cavaler cu panglică, de Virtute Militară şi de frunze de stejar
– Medalia Sovietică „Victoria”, de două ori, iar ulterior cu prilejul celei de-a zecea aniversări a eliberării României, i-a fost acordat Ordinul Militar „Apărarea Patriei”, clasa a III a.

Încă nu avea rănile complet vindecate când a cerut să se întoarcă pe front. Astfel a participat la luptele pentru eliberarea Oradiei şi în continuare pe Frontul de Vest.

Începând cu luna aprilie a anului 1948 conform unei măsuri legislative, a încetat să mai beneficieze ca veteran de război, de avantajele conferite de prevederile Legii 310-1945. A rămas doar cu pensia de invalid de război gradul II.

Faptele sale de arme sunt amplucomentate in cartea sa de “Peste crestele Carpatilor”de general colonel in rezerva Ilie Creţulescu.

Un duşman declarat al comuniştilor

Întors de pe front s-a reîncadrat pe funcţia avută înainte de refugiu, de secretar-şef, la liceul Emanuil Gojdu. Se hotăreşte apoi să se stabilească în comuna Bratca, prin căsătorie cu Livia Fodor, fiica protopopului Ştefan Domocoş, rămasă văduvă încă de la începutul celui de-al doilea război mondial.

Timp de peste 10 ani a gospodărit averea soţiei, perioadă în care nu era prea bine „văzut” de autorităţile locale de atunci, mai ales din cauza opiniilor sale politice, pro-ţărăniste – urmâdu-l fidel pe tatăl său. Cu orice prilej vorbea de faptele sale de vitejie, dar şi de ale altora. Era invitat foarte des, mai ales cu prilejul unor aniversări, ca veteran de război, la şcolile din satele aparţinătoare, sau la adunări publice, în care lecţiile sale „pe viu” erau ascultate cu mare interes. Nu uita să arate şi „metehnele” celor ce conduceau.

Avea doi cai frumoşi, poate cei mai frumoşi din zonă, dar şi o şaretă foarte dichisită. Tocmai de aceea, era foarte solicitat să-i transporte pe „tovarăşii de raion”, inclusiv, pe primul secretar al raionului Aleşd.

Deşi când refuza, se pomenea cu miliţianul la poartă, iar uneori se lăsa cu amenzi pentru fapte inventate, dorea să iasă din această „încurcătură”, propunând, în toate ocaziile, că astfel de transporturi socotite drept „sarcină obştească”, ar trebui să facă toţi proprietarii de cai din localitate.

În afară de plimbările cu şareta, Vasile Jarca, mai avea o „meteahnă”, să meargă cu căruţa cu coviltir împletit din papură, de la Bratca, până în satul natal, la Tria, cale de peste 80 de km, cu „haltă de ajustare” la Spinuş, la preotul din sat, care-i era verişor. Făcea asemenea drumuri de câteva ori pe an, iar aşa după cum spunea chiar el, „caii merg singuri, cunosc drumul, iar eu pot să dorm liniştit”. Apropo de satul său natal, brătcanii spun că şi-a ajutat din tot sufletul vreo trei nepoţi până la terminarea studiilor înalte. Cum n-a avut copii, astăzi, unul dintre nepoţii care se află în viaţă, îi îngrijeşte aşa cum se cuvine mormântul din Cimitirul Municipal.

Demersuri pentru un loc de muncă

Simţindu-se mereu persecutat şi marginalizat, i-a venit o idee deosebită. A aflat că unul din tinerii absolvenţi de liceu din satul învecinat, Bălnaca, pe nume Noje, urmează să facă Facultatea la Moscova. S-a gândit că prin acesta să-i trimită o scrisoare ministrului Forţelor Armate Sovietice de pe atunci, în care a descris propria situaţie, adică, toate „ofurile”.

La numai câteva luni se pomeneşte cu un telefon la primăria din Bratca, că este invitat la Buzău, să se întâlnească cu înalte oficialităţi militare sovietice, care tocmai participau la o întrunire, ce se organiza pe atunci, periodic, în cadrul tratatului de la Varşovia. Înalţii gradaţi sovietici erau în temă cu faptele lui, l-au felicitat călduros pentru vitejie şi l-au liniştit că în continuare se va bucura de tot sprijinul celor care guvernau. Aşa a şi fost. Nici nu a ajuns bine acasă, că a şi fost chemat la mai marii raionului unde a fost întrebat ce loc de muncă ar dori. A ales-o pe cea de constructor – deoarece şcoala de ofiţeri de geniu putea fi echivalată cu cea de tehnician în acest domeniu. Şi-a găsit şi postul la Direcţia de Drumuri şi Poduri.

În scurt timp, i-a fost încredinţată construcţia podului peste Crişul Repede de la Bratca. Se aprobase construcţia unor astfel de poduri aici, dar şi la Aleşd şi Şuncuiuş. Între cele trei şantiere a început un adevărat concurs. Mai ambiţios, Jarca, a terminat primul podul peste Crişul Repede, cu cel mai mic preţ de cost, pentru care a fost şi premiat. A lucrat la secţia de Drumuri şi Poduri Aleşd timp de şapte ani, apoi alţi cinci ani la Şantierul din Şuncuiuş al Trustului de Construcţii şi Montaje Miniere, ca tehnician cu probleme de investiţii, fiind în întreaga perioadă deosebit de apreciat pentru pricepere şi iniţiative în promovarea noului – aşa după cum l-a caracterizat unul din „ortacii” mineri, la care le zidea galeriile subterane, în cea mai perfectă siguranţă. De aici s-a pensionat.

A decedat în anul 1978, fiind înmormântat în cimitirul municipal din Oradea.

Eternizarea memoriei

Este, fără îndoială, Vasile Jarca, unul din veteranii de război de frunte, din cel de-al doilea război mondial. Dovadă că doar trei inşi au fost identificaţi până acum ca deţinători ai înaltei distincţii – de fapt calificată ca cea mai importantă: „Ordinul Mihai Viteazul” instituită de regele Ferdinand. Asociaţia Veteranilor de Război, Conducerea Filialei Bihor, a fost pusă în plăcuta situaţie de a stabili cu actele care-l atestă pe cel de-al treilea, doi posesori ai acestui Ordin fiind cunoscuţi anterior. Desigur, s-au iniţiat demersurile necesare pentru a-l înregistra cu documente în perfectă stare furnizate de semnatarul acestui documentar, procurarea acestora fiind o altă poveste.

La propunerea ce i-am făcut-o lui Vasile Jurca, în urmă cu vreo 30 de ani, deci pe când era în viaţă, şi-a adunat decoraţiile, brevetele aferente, precum şi o serie de lucruri personale din perioada când a fost pe front (inclusiv o pipă cu care a fumat) le-a adus şi le-a predat cu acte în regulă, la Muzeul Ţării Crişurilor, care ar fi trebuit să le expună la locul cuvenit. Din păcate, nu a fost să fie…chiar aşa. Lucrurile ce i-au aparţinut lui Vasile Jarca există în depozitele acestui muzeu, dar încă nu s-a găsit locul unde ar putea să fie expuse. Pentru ca să fie fotografiate, a fost nevoie de aprobare (lucru firesc) dar mai puţin firesc, este faptul că a trebuit să mergem de vreo trei ori, ca să se constate dacă nu cumva vreun cercetător a luat deja în studiu problema acestuia, fapt care ar fi putut să ne încurce lucrurile.

Riscăm să nu vi-l putem prezenta pe căpitanul Vasile Jarca cu ilustraţiile cuvenite, care, credem, sunt convingătoare pentru meritele sale de eroism deosebit. Totuşi scrisoarea următoare, scrisă pe front,  demonstrează încă o dată patriotismul şi eroismul de care a dat dovadă Căpitanul Vasile Jarca:

"Scrisoare pentru Ardelaul de Nord

Scumpul meu tată,

Iată-mă astăzi pronind la luptă pentru mine, pentru dumneata, pentru logodnica mea, Livia-Meluzina, pentru fraţi şi neam, pentru Ardeal. Astăzi am fericirea hărăzuită de cer să plec la lupta din porunca celui mai înalt comnadament naţional, din vrerea şi porunca glasului meu lăuntric.

Şi plec pregătit şă împărtăşit pentru orice jertfă pentru măreţia scopului ce este numai al nostru, numai al ţării noastre: reîntregirea Ardealului!

Acest scop, apoi, în toată nemărginita lui spelendoare pentru acela cel poate îmbrăţişa cu întreaga lui cuprindere de simţire românesscă, pentru acela ce poate dărui adevărata înţelegere vibraţiilor din glasul duios al Patriei este tremurul şi pâlpâirile din flacăra unui imbold sacru a supremei îndatoriri pe lume, este fericira însăţi singura care înalţă ăe om de la abis spre gând, de la gând spre jertfă şi de la jertfă spre cer.

Este dorul încins de foc, jăratecul ce arde, dar nu mistuie…Arde şi dă vlagă. Este nostalgia ce freamătă şi vraja ce stăpâneşte suspinele noastre, ale acelora care am părăsit atât de păgân siluiţi cuiburile de leagăn şi vatra cubului de amintiri a copilăriei sfinte! Este scopul patriei pentru Ardeal: al legiuirii, al vrerilor şi mândriei sale, al jurământulu ei sfânt faţă de adâncul necuprins al acestui pământ binecuvântat şi faţă de strănălţimile cerului ocrotitor. Şi acest scop este însăşi sensul vieţii pe care bnimeni ca mine, nimeni ca noi doi nu-l poate cuprinde cu o mai profundă simţire.

Ardealul nostru scump, Făt-Frumosul patriei, a fost răstignit pe cruce, despicat în două de tâlharii criminali şi premeditaţi în hăul sinistru al loviturilor de ţăruşi, înjumătăţind ogoar şi streşini, cuiburi de leagăn şi linişti de morminte! …

Şi astfel de patru ani plâng crucile la morminţi şi talpa de stejar a  casei de jumătate în ţară, iar tinda la străini… Plânge pe răzor o ştevie şi în ogradpă busuiocul. Plânge o istorie bătrână, istoria Ardealului nostru secular, care îşi cheamă fiii la adevărata luptă. Astăzi, se întâlnesc într-o simţire de răspundere cele doup lacrimi izvorâte de la acelaşi suspin,  de acum patru ani, una, în Ţara Oaşului şi alta, în munţii Ţebei.
De aceea, eu cu flăcăii companiei mele, astăzi, oprim norii din mers, le smulgem fulgerile ş vom trăzni cu ele în duşmanii acestui Ardeal, oricine ar fi ei!

În prag de pornire la luptă pentru Ardeal, măsor drumul lung al suferinşelor acestui popor de obârşie atât de nobilă: credincios, harnic, bun şi plin de omenie, cu sufletul de baladă şi blândeţe de doină şi îmi sună în toate simţirile mele chemarea voastră: vină, căci te aşteptăm.

Cu gândul adunat în buchet de flori la mormântul sfânt al mamei, care ne-a părăsit pe amândoi, învinsă de dorul de mine în aceşti patru ani de despărţire silnică, fără să pot avea fericire de a mă împărtăşi din ultima ei îmbrăţişare, cu gândul la dumneata, la Meluzina, la toţi ai mei dragi, la toţi românii noştri, scump stropi de lacrimi şi de sânge în suferinţe şi cu gândul numai la Ardeal, îmi adun în suflet toată încrderea din fericirilşe pe care le cânţi dumneata în fiecare duminică la lirturghie: "fericiţi cei ce luptă pentru dreptate". Sunr fericit astăzi când pornesc pentru cea mai sfântă dreptate a neamului meu.

Plec tată, plec cu toată tăria convingerii în biruinţa mea şi duc cu mine un crez dârz de valah. Cred în dreptate şi-n mine. Cred în Ardeal şi în dumneata, tată. Cred în Dumnezeu şi în mormântul sfânt al mamei. Deci , să plec, să lupt şi voi birui.

Cu nobleţea acestei gândiri, comoară a sufletelor eroice, plec la luptă pentru Ardeal, ascultând de glasul sever al faptelor de război ale strămoşilor noştri.

…Din potir înviorător de cuminecătură al istoriei Ardealului românesc sorb avântul proaspăt de luptă. Lupta pentru reîntregirea Ardealului, lupta pentru înălţarea ţării mele  lupta pentru trăinicia ei în vechile-i hotare, îmbrăţişând întreg Ardealul. Lupta pentru alinetul gândului generaţiilor trecute, lupta pentru omenia acestui secol şi pentru afirmaţia generaţiei mele!

Scumpul meu tată,
Fii mândru de mine că măs simt intrat în luptă astăzi, pentru o aşa de sfântă cauză a ţării. Gândul acesta să-ţi fie hrană de nădejdi în aşteptarea revederii după patru ani.

Şi chiar dacă  bunul Dumnezeu aşa va vrea ca eu să împlinesc prin jertfa proprie un gând drag al cerului, căzând în luptă erou, să ştii că ultimul meu zâmbet de gând drag îl voi trimite Ardealului, Meluzinei şi dumitale…

…E prea frumos acest ideal, pentru care plec să lupt astăzi, ca să nu pot de o mie de ori muri pentru el.

… Cu faţa spre Ardeal, unde încă odată se va scrie cu sânge istoria neamului, vă trimit celor dragi ai mei de acolo tot dorul sufletului meu fericit!…

Târgu Neamţ,
23.VIII.1944                                           

lt. Vasile Jarca, cavaler al ordinului militar "Mihai Viteazu" cu spade"

(O parte din acestă scrisoare a fost publicată în Almanahul Tineretului Român din 1948 – Oradea)

Să-l aşezăm deci, la locul meritat. Să-i eternizăm memoria.

Prof. Iosif Popa