Autograf pe suflet…

Motto:

    „Doamne, Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu însămi, nu ştiu ce anume să-ţi cer, Tu singur ştii care-s adevăratele mele trebuinţe, învaţă-mă să mă rog, roagă-te TU prin mine!…”

     L-am căutat pe Dumnezeu de când mă ştiu…L-am prins de picior de câteva ori, dar L-am scăpat, aşa că m-am dus să-L caut şi dincolo de graniţe…

    Noaptea amintirilor….

    În cameră,  la birou, sunt eu. Singură. Îmi ţine de urât doar umbra trecutului şi capul pătrat al calculatorului. Dansez cu degetele pe tastatură şi, cu pasiune şi cu plăcere mă afund în sânul amintirilor, care, legate, duc la momentul prezent, acesta fiind plin de trăiri puternice. O drumeţie prin Franţa, pe Coasta de Azur, mi-a adus aşchii de lumină în suflet… Parcă am visat. Şi acum mi se pare ireal ceea ce am văzut! A fost prima mea escapadă în afara ţării, aşa că am savurat fiecare clipă ca şi cum ar fi fost ultima. Până şi călătoria cu autocarul de care se plânge multă lume! Peisejele, experienţa trecerii graniţei, autostrada, tunelele, maşinile străine, chipurile nemaiîntâlnite, pe care le-am cules şi le-am pus la presat în aparatul foto, m-au făcut să uit de incomoditatea din autocar. Am fotografiat până şi răsăritul splendid al soarelui neobosit şi veşnic tânăr…

    Cu fiecare kilometru parcurs, bătăile inimii îmi păreau un galop haiducesc! Simt şi acum liniştea străjuită de munţi neprietenoşi; privirea îmi obosea trecând de la un munte la alt munte, de la o râpă prăpăstioasă la un ascuţiş înalt…şi dintr-o dată, am zărit Marea Mediterană…apărea de după stânci ca un cuib de păsări ascuns in văgăună de frica uliului. Trăiesc şi acum emoţia primei întalniri cu marea, când ochii mei neştiutori priveau Golful Îngerilor…

    Când am ajuns eu în Nice, cel mai mare oraş de pe Coasta de Azur, era deja noapte şi am putut uşor remarca stelele şi felinarele ce se întreceau unele pe altele într-o competiţie orbitoare, spulberând întunecimea nopţii într-o explozie de lumină… Încântător! Să vezi şi să nu crezi…                           

    Nice! Monaco! Cannes! Niciodată nu am văzut oraşe cu atâtea feţe: porturile , plajele, hotelele, parcurile, cascada de pe colinele fostului castel, aeroportul, pizăriile, feţele bătrâne ale oraşelor Nice şi Monaco, restaurantele, gara SMFC, străduţele care mai de care mai înguste, Palatul Princiar Monaco, catedralele, promenada, magazinele, Palatul Festivalului de Film, Palatul de Justiţie cu inscripţia: Libérte, Egalité, Fraternité!….Îmi vin în minte exact aşa cum le-am văzut, dar, dintre toate, Muzeul Oceanografic mi-a lăsat autografe pe suflet. Urci trepte umede, pătrunzi într-o sală răcoroasă, cobori scări spiralate şi dai, nas in nas, cu lumi neştiute…lumi paralele sub acelaşi acoperiş. Păseşti cu grijă şi curiozitate şi, brusc, un acvariu subteran…lumea din adâncuri, în toată splendoarea ei! Peşti de neînţelese forme, culori şi dimensiuni. Ia să vedem ce scrie pe ultimul acvariu: pira…ce? Nu pot să cred! Nu văd bine! Dar…chiar piranha scrie! Super! Prin faţa ochilor văd: “Atacul pestilor piranha”. Sentiment de nedescris! Aşadar, daca îmi introduc degetul mic în acvariu, rămân fără el, în mod normal, în trei sau patru secunde, în funcţie de temperatura apei! Ferească  Domnul!

    Lumi paralele într-o  singură încăpere, iar eu, cu lumea din mine, printre ele.

    Şi când mă gândesc la drumul parcurs pe jos, pe  promenadă… Privirea îmi era răsfăţată de marea care muşca din argintul plajei de pietricele….

    Ţin perfect minte şi întalnirile mele nocturne cu marea. Parcă văd şi acum cum apărea,pe cer,  rotund ca un ochi de ului, ochiul de argint, fără gene, care priveşte sufletele şi adâncurile negre înspumate: luna! Mă simţeam de parcă luptam să ies din mine, să evadez, să zbor, pentru că simţeam că pot să zbor!

    În altă seară, când întunericul developa stelele absente, noaptea mă lua de mână pe sub palmieri,  un scaun mă aştepta la o terasă cu nimeni. DA, cu nimeni deoarece străinii nu au în sange ospitalitatea de care dă sau dădea dovadă românul! Dar îmi era bine! În acest fel puteam  să mă gândesc în linişte la Dumnezeu… Mi-am zis: dacă Dumnezeu e pe aici o să-L găsesc. Oricum, cerul nu e niciodată gol chiar dacă El este enigmă până şi pentru îngeri! Ştie El cum face, dar de prezent e mereu prezent! Şi e bine!

    Timpul trecea încet, târându-se, şi am ajuns chiar să mă întreb cine e mai singur: omul sau Dumnezeu?… apare poezia şi se intelege: omul!

    L-am găsit într-o după-amiază. Locuia într-o icoană, la biserica românească…atunci am înţeles că nu e primit cu braţele deschise în inimi străine. Spun asta fiindcă oamenii acelor locuri habar nu au că Dumnezeu e lângă ei. Deşi au, din punct de vedere material, cam tot ce poate visa un om obişnuit, ei nu-L au în gând pe Dumnezeu. Dar ştiu: Dumnezeu nu poate muri: e singurul lucru pe care nu poate să-L facă! Ei nici nu bănuiesc senzaţia de a-L ştii pe Dumnezeu foarte aproape, într-o seară umedă, când din nesfârşit stelele picură lângă zidul unei mănăstiri de munte…clopotele, toaca, nimic nu se compară cu glasul lor duios! Iar liniştea pătrunzătoare, mirosul tămâios, lumanarile care stau ruşinate, candelele, creează o atmosferă angelică. Inima bate tare, tare,lacrimile se desprind usor, ca petalele unui trandafir şi parcă renaşti din lumină…

    A fost realitate sau un vis ce aştepta să se împlinească?

    În viaţă, omul uită multe şi e firesc, dar să uit această drumeţie îmi va fi foarte greu. În orice caz, m-am convins: Dumnezeu e peste tot, dar nu-I poţi simţi prezenţa chiar oriunde, deoarece  acolo unde  nu i  se deschide poarta, rămâne, veghează, protejează, dar tace!

    Adorm…am pierdut şirul viselor în memoria calculatorului!