Fiecare clipă care-l apropie pe omul înţelept de sfârşitul său inexorabil, îl încredinţează totodată pe acesta că în binomul suflet-trup ce-i defineşte alcătuirea, rolul determinant revine sufletului.
De altminteri, nu-i greu de constatat în vremurile neomenoase pe care le trăim că omul este om atâta timp cât, indiferent de împrejurări, el nu numai că nu admite să-şi trădeze fundamentele sale de fiinţă gânditoare şi simţitoare, dar chiar luptă din răsputeri să înteţească flacăra vie a vieţii prin sincere dovezi de iubire şi dăruire îndreptate spre folosul semenilor.
Cum, însă, omul rafinat şi profund ticăloşit al vremurilor moderne nu-şi mai aparţine sieşi, căci religia pragmatismului şi profitului căreia i se închină cu smerenie l-a transformat într-o rotiţă neînsemnată a tot mai avidului malaxor social de libertate şi demnitate umană, iată că fireştile legături cu semenii ba iau chipul demagogic al angajamentelor politice, ba sunt înălţate la rangul de idealuri, imposibil de atins cu actualele mijloace spirituale ale omenirii, tolănită în mocirla nepăsării de alţii şi a mulţumirii de sine.
Sunt timpuri foarte fecunde în zămislirea unor cohorte întregi de cinici de toate vârstele, calibrele şi culorile, dar din punct de vedere spiritual incapabile să izvodească măcar un filosof de talia anticului şi mereu actualului Diogene, cel care în plină zi umbla cu opaiţul aprins în căutarea unui om adevărat.
Lesne de dedus cam care ar fi rezultatul căutărilor în zilele noastre, zile ce se remarcă prin enorme acumulări de fariseism şi necinste, dacă nici măcar Diogene la vremea lui nu a găsit ce căuta, cu toate că spaţiul grecesc al căutărilor sale nu ducea lipsă de incontestabile valori umane. Numai că una este opera şi cu totul altceva creatorul de zi cu zi, fapt care demonstrează fără putinţă de tăgadă că, departe de a progresa, cel puţin din punct de vedere moral omul este într-un îngrijorător regres…
Tot atunci înţeleptul se încredinţează de adevărul simplu şi irefutabil cum că nu există om întreg la minte care pe parcursul vieţii lui să nu fi fredonat măcar o melodie, să nu fi iubit (ceva sau pe cineva) şi să nu fi făcut filosofie.
Modul cum Aristotel abordează postura de filosof a omului întrebător şi căutător, seamănă ca două picături de apă cu dilema califului Omar în faţa bibliotecii din Alexandria, cel care a raţionat în felul următor: “Cărţile ei cuprind sau ceea ce este scris în Coran, sau ceea ce nu este scris în el; în primul caz sunt inutile, în cel de-al doilea dăunătoare. Deci, oricare din premise ar fi adevărată, concluzia este aceeaşi: Le dau foc!” Şi aşa a făcut…
În Etica nicomahică, Stagiritul apreciază că nu există decât două posibilităţi: omul să aibă o poziţie filosofică, ori să nu aibă o asemenea poziţie. Dar oricare din premise este acceptată ca adevărată, inevitabil concluzia logică este aceeaşi: Omul face filosofie! Căci însăşi afirmaţia că nu ai o poziţie filosofică, exprimă într-o formă mascată sau sfioasă tot filosofie.
*
Componentele moral-spirituale sunt atât de numeroase şi atât de greu de pătruns în ameţitoarea lor complexitate, încât – cu toate progresele anunţate de psihiatria şi psihologia modernă – ele rămân pe mai departe o mare şi sâcâitoare necunoscută, cel puţin în ceea ce priveşte impulsurile inconştiente şi fenomenele paranormale de tipul hipnoză, telepatie, combustie spontană, telechinezie sau teleportare.
Iată de ce, pe bună dreptate se vorbeşte despre universul lăuntric al omului.
De-a lungul timpului, artiştii au redat cu mijloacele lor specifice ba latura luminoasă a sufletului omenesc (de la milă, sfială şi duioşie până la pasiunea mistuitoare şi jertfa supremă), ba latura întunecat a sufletului (de la minciună, prefăcătorie şi zgârcenie până la trufie, ură şi cruzime), dovedind astfel că raiul şi iadul nu sunt simple invenţii ale dreptcredincioşilor, de îndată ce omul găzduieşte în el elevaţia şi abjecţia, cele două forţe antagonice care luptă din răsputeri să pună stăpânire pe mintea şi inima acestuia.
Cum sufletul este un tot unitar şi armonios doar atunci când toate componentele sale alcătuitoare sunt sănătoase şi se intercondiţionează la modul rodnic şi distinct ce defineşte caracterul şi personalitatea omului, diminuarea sau pervertirea vreuneia dintre ele, fie din cauza unor circumstanţe nefericite (copii crescuţi în familii dezorganizate şi pervertite), fie din cauza unei educaţii autoimpuse (Nietzsche era adversarul înverşunat al milei creştine), ori al unei educaţii impuse (naziştii preamăreau supraomul şi incitau la ura rasială), diminuarea sau pervertirea, deci, prin aceste instrumente artificiale de influenţare moral-spirituală (idei dominante, doctrine fanatizante) duce inevitabil la apariţia acelor monştri pe care putem să-i numim mankurţi şi care, întrucât sunt organizaţi şi se lasă manevraţi aidoma bolşevicilor pioşi, se dovedesc a fi infinit mai primejdioşi pentru libertatea şi demnitatea umană decât sărmanele persoane cu handicap nativ.
De regulă, sfiala se asociază cu ruşinea şi pudoarea. Însă tot ea este o nelipsită însoţitoare a bunătăţii în general, a ingenuităţii copilăriei şi a inocenţei feciorelnice. Prin urmare, sfiala merge mână-n mână cu simplitatea şi curăţenia sufletească, două din atributele fără egal ale frumuseţii lăuntrice (şi nu numai), chiar dacă nevinovăţia şi naivitatea celui în cauză (la un copil, de pildă) se situează în vecinătatea ignoranţei.
Nu numai atât. Tot ceea ce este viu îşi are propria sa sfială, până şi plantele şi animalele. Cu siguranţă că acest fapt, nu doar o adorabilă licenţă poetică, l-a determinat pe Lermomtov să pomenească în prima parte a poemului Demonul de “sfioşii cerbi” care se-adăpostesc…
În nuvela Părintele Serghi, Lev Tolstoi ne înfăţişează nu doar imensa sfială de care este cuprinsă fetiţa Paşenka, atunci când băieţii râd de mişcările ei caraghioase de înot, dar şi efectul sfielii ei în sufletele celor care i-au provocat-o: “Fata-i proastă. Până la urmă, ei încep să-şi bată joc de ea, silind-o să arate cum ştie să înoate. Ea se întinde pe jos şi le arată mişcările de înot…Şi toţi râd în hohote şi-i spun că-i proastă. Şi ea, văzând aceasta, roşeşte toată, se face numai pete-pete, şi-i tristă, atât de tristă, încât te mustră conştiinţa şi niciodată în viaţă nu vei mai putea să uiţi acest zâmbet al ei chinuit, bun, supus…”
La fel de adorabilă, ba chiar mai mult, este sfiala fetelor îndrăgostite, în general a tuturor îndrăgostiţilor cu bun simţ. Cum, odată cu întemeierea şi răspândirea creştinismului, iubirea a devenit subiectul predilect al artiştilor, se subînţelege că abundă exemplele de cupluri îndrăgostite, înfăţişate cu mai mult sau mai puţin har artistic în toate fazele de evoluţie ale amorului, de la primii fiori resimţiţi de cei în cauză, până la arderea lor în vâlvătăile dragostei descătuşate.
Voi veni în sprijinul afirmaţiei de mai sus cu legendarele iubiri (pe cât de statornice, pe atât de sfioase şi caste) ale celor două cupluri nemuritoare – Dafnis şi Cloe, respectiv Teagene şi Haricleea – care, de altminteri, dau titlurile celor două senzaţionale romane greceşti, apărute după toate probabilităţile în secolele II-III e.n.: primul îl are ca autor pe Longos, al doilea pe Heliodor.
Despre romanul pastoral în patru părţi al lui Longos, Goethe spunea cu multă admiraţie: “Pentru a lăuda cum se cuvine poemul acesta ar trebui scrisă o carte întreagă. E bine să-l citim măcar o dată în fiecare an, ca să tragem din el mereu alte învăţături şi să ne lăsăm din nou impresionaţi de marea lui frumuseţe”.
Iată de ce, zic eu, nu trebuie să ne ruşinăm de acest superb dar al lui Dumnezeu – darul de-a ne jena şi de-a roşi, mai ales acuma când foarte des simţi că-ţi crapă obrazul de ruşinea ce-ar trebui s-o încerce majoritatea semenilor noştri…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.