… şi despre romancierul neoexpresionist
Cu volumul bilingv de poeme (în franceză – tâlmăcit de Georges Astalos – şi în valahă), Ailes de lumière / Aripi de lumină (2009)*, Ion Deaconescu se avântă tot mai adânc în spaţiul / memoria receptării francofone, lăsându-ne impresia că este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi contemporani din România, la Paris, graţie recomandărilor a două „instanţe supreme“ ale ariei / literelor din Franţa: Eugèn Guillevic (5 august 1907 – 19 martie 1997) – care certifică: «Poezia lui Ion Deaconescu este căutarea unei vieţi în care să poată trăi deplin lumea şi pe sine însuşi. Este de asemenea căutarea şi în acelaşi timp teama de straniu. O frumoasă sensibilitate poetică şi un dar al imaginii pro-jetează cotidianul la înălţimea unui orizont visat» – şi Emil Cioran (Răşinari-România, 8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995, Paris), ce i-a acordat câteva interesante interviuri în ultima parte a vieţii şi care, la dăruirea unui poem de către poetul craiovean, chiar în celebra-i mansardă franceză, a exclamat: «Ecoul, doar el. Mulţumesc pentru acest poem atât de emoţionant» (p. 55).
Panoul liric din centrul prezentului volum proiectează în orizontul cunoaşterii metaforice o foarte originală „lacrimă mai mare decât ochiul“ şi un gingaş binom de simboluri, telurice aripi de argilă – cosmice aripi de fotoni / lumină, „aripa de şindrilă“ a jertfei zidirii neangajându-se în vreo competiţie (cf. «Trois esprits aux ailes d’argile» / «Trei duhuri cu aripi de argilă»): Lumina îşi are vârsta ei / Poeţii doar eternitatea. Să dea Soarele-Moş…! (*Ion Deaconescu, Ailes de lumière / Aripi de lumină, poeme, Craiova, Editura Europa, 2009, pagini A-5: 60).
Prin Garderobierul (2009)*, poetul se metamorfozează „greuceneşte“ în romancierul Ion Deaconescu, chiar „ultra-postmodernist-iceşte“.
Într-o subtilă structură romanescă, de factură clasico-romantico-realist-filimonescă, desigur, cu Prolog («O singură pagină. Atât»),
cu 40 de capitole ce poartă titluri inspirate, în majoritatea lor, din sfera veritabilelor „poeme într-un vers“ – «III. Piscul sufletului nu se scoate la vânzare», «V. Aripă mare cât cerul», «VIII. Cu os de înger în umbrele de odihnă», «XXVIII. Silaba ce-mi dă târcoale», «XL. Ghiceşte-n lacrimă viitorul !» etc. – şi cu Epilog («Pe acoperişul lumii, unde oamenii şi fiarele sunt fraţi»), avem surpriza de a descoperi ecuaţii naratologice de mare încărcătură expresionistă, angajând eroi-simboluri-sinergice, eroi (câţiva purtători de „dinamite-catharsis“) la a căror apariţie, în diversele panouri centrale ale planurilor piramidal-narative, se înregistrează notabile „seisme“ ale verosimilului – «Diodor, stăpânul Teatrului» (Teatru = Lume, ca-n Glossa lui Eminescu), cel cu haine «spălate în furtună de ierburi în noaptea celei de-a treisprezecea luni din calendarul lui Polydor» (p. 12), proprietar de corabie – cu Elizar («o biserică de tăcere şi de vis» – p. 71), o corabie ce «trecea uşoară, peste graniţa tăcerii», spre a se apropia de «întâmplările din viitorul port» (p. 15), Chiorul / Orbul, Ciungul, Scriitorul [dintre Genuri] („cel născut, nu făcut“, cel ce «n-are familie, ci doar Paradisul şi Infernul, ca doi gemeni din Abdera…» – p. 19 sq.; «…mă aflu la mare distanţă de unirea Cuvântului cu al scriiturii, abundenţa faptelor riscă să nu aibă loc, iar excesele poetice acoperă un teritoriu tot mai întins din scriere, semn sigur al impasului narativ» – p. 56), Şchiopul (pe care, ca simbol al grotescului, «urâtul îl însoţea pretutindeni» – p. 28), Agripina cea în stare de a stârni „gelozia lui Dumnezeu“ («iubita din visul lui Elizar», «ostatică a obsesiei lui Elizar, fuior al vremii răsfirat peste oase de zei şi minciuni, cu cireaşă coaptă între buze, dăruire şi teamă, mister…» – p. 38 sq.), Vânzătorul-de-Roţi (ştirbitor al gloriei lui Diodor, întruchipând dogma roţii: «…roata este totul, spaţiul sferic, închis, finit, instrument, dar şi rod al Universului, parte şi întreg, în acelaşi timp, al vieţii, pluralitate infinită ce destabilizează spaţiul; „roata mea creează vid în jurul ei, e spaţiu rotitor, tutelar şi rostitor în amiaza tuturor călătoriilor de pe pământ, pe ape şi în cer; sapă vad şi umple timpul…”» – p. 41), Îmblânzitorul («o autoritate a părintelui, căci te recunosc ca părinte, dar unde-i chemarea sângelui…» – p. 73), Absida (mărturisitoarea doamnă-semicerc / potcoavă spre a se înţelege că Garderobierul e «o roată de foc» – p. 83), Măcelarul (iubitor), Dăogar (după vocea auctorială, dascălul cântăritor de arginţi în palma-i butucănoasă, arginţi «câştigaţi prin vânzări de viscole, hârtii cu peceţi ale deşertăciunii, majuscule pentru mărturii, patalamale vămilor şi porţilor cutremurate de asediu, ceasuri care nu mai arată ora şi prăznuirea de păcate», dascăl ce «se închidea în aceeaşi încăpere cu câte o jună pe care o învăţa semnul exclamării», ale cărui „buze cărnoase“ «împrăştiau fiori de spaimă şi nimicnicie: buze ce îmbolnăveau carnea nesfârşitelor jertfe, asemănătoare mielului înjunghiat pentru sângele-i tânăr, la fântâna vânzătorilor de căinţă»; iar după vocea Răspândacului autohton, dascăl sfărâmător – «cu securea urii» – al începuturilor de minuni, decapitator de taine şi aruncător de «bolovani pe firave poteci rânduite să ducă paşii unora înspre doritele izvoare; în schimb, pe un gâdilat şi o mirare, ori pe o melodie de tinichea, lua din norocul celor credincioşi, pentru a-l da celor ce ispiteau cu făgăduinţe…» – p. 97), Gâdele («stăpân peste o duzină de femei aduse pe corăbii din toate porturile lumii» – p. 99), Grihala («femeia tinereţii…, văjitoare şi înţeleaptă…», un soi de laponă Enigel – p. 124), Piratul ş. a. –, cel mai măiestrit dintre personajele-simboluri-sinergice, cel mai enigmatic-construit / croit, rămânând cel ce dă şi titlul întregului eşafod epic, de multe ori identificându-se în Narator / Autor (Scriitor), Garderobierul (substituit cândva de Diodor, cu care se angajează într-o perpetuă gâlceavă filo-/lirosofică, de tipul celor dintre „trup şi suflet“, e „administratorul“ măştilor «pe care crede el că o meritaţi» – p. 27 –, este individul ce vede minunea disemnării temporalităţii: «…a căzut de pe raft clepsidra şi orele s-au împrăştiat murdar pe carnea podelii, şovăind a le primi ca pe un gunoi ce se strânge deodată şi nu mai ştii unde să-l arunci; ore netrebnice, ademenind sufletul cu felii de pepene în miez de iarnă…» – p. 47 sq.; presimte «că spada ce retează gâtul miracolului ruginise deja în teaca-i sterilă ca şi trupul lui de acum» – p. 75; nobleţea lui «înseamnă dragostea pentru ceilalţi, imensă şi profundă ca nimicul, molipsitoare precum pustiul; dragostea e însăşi inima şi sângele lui, ascunse atât de bine cum numai pământul acoperă sămânţa de foamea păsărilor» – p. 80; rămâne, în ultimă instanţă «roată de foc rostogolindu-se peste timpul scoicii de argint» – p. 83; din mărturisirea Absidei, «pânza de păianjen i-a prins sufletul», spunându-şi în odihna dintre două oftaturi, pe când oglinzile din Teatru se spărgeau: «Dacă miracol nu mai este, atunci nimicul va coborî în carnea cuvântului şi a întrebărilor mute» – p. 84; între veştile mari sunate din corn de Autor, este de reţinut şi cea referitoare la acest personaj-simbol: «Garderobierul s-a îmbolnăvit de absolut şi de taina desferecată prea uşor…» – p. 88; chipul Garderobierului, când aude cuvinte despre „ruperea trandafirului din ochiul melancolic al Piratului“, îşi pune «pecete cu margine de brumă, de acolo, din ţinutul renilor cu coarne de diamant…» – p. 126; «zboară pe cer actorii Garderobierului, au aripi din frunze de eucalipt, câte trei pentru fiecare umăr, şi ne fac semne ademenitoare» – p. 159; în finalul romanului se face aleasă grăire apocaliptică despre Verb, despre Garderobier: «Viaţa Verbului s-a sfârşit, urmează taina viitoarei izbăviri, când Garderobierul şi prietenii săi vor fi fiinţe fără existenţă, trăind împreună un nou început de lume şi timp. Timpul de dincolo de clipa cea dintâi şi de pecetea lui Dumnezeu» – p. 161; etc.).
Pentru poetul Ion Deaconescu, pentru întregul operi sale de până acum, Garderobierul, bineînţeles, respectându-se proporţiile, pare-mi-se că se vrea a fi ceea ce-i Sărmanul Dionis pentru poetul Eminescu, pentru întregul creaţiei eminesciene (*Ion Deaconescu, Garderobierul, roman, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2009, pagini A-5: 168).
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.