Izbavirea de balaurul lumesc

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Maria Ioniţă – Zidul de ceaţă (recenzie)

De curând am răspuns invitaţiei de a prezenta o scriere nouă a unei autoare (membră în Uniunea Scriitorilor) despre care ştiam că abordase, pe traseul ei scriitoricesc, mai multe genuri literare: scrieri pentru copii („Podul de piatră s-a dărâmat”, „Legende din Ţara Moţilor”, „Calea Domniţei” etc.), literatură pentru adulţi (amintim: volumul de povestiri „Laviţa de Piatră”, romanul „Drumul apei”, romanul „Spinii de pe Dealul de Lut” etc.), culegeri de folclor („Flori din Apuseni”, „Drumul urieşilor”, „De unde se adapă curcubeul” etc.) şi versuri.

Cu fiece filă parcursă aveam să constat că Maria Ioniţă, căci despre dânsa este vorba, este o scriitoare completă, cu harul analizării fiecărui detaliu întâlnit în viaţa de zi cu zi. Nu doar prin titlu, ci, mai ales, prin scurtele proze întâlnite între copertele volumului Zidul de ceaţă, apărut la Editura Clusium în cursul anului trecut, Maria Ioniţă se menţine într-un spaţiu de emoţionante trăiri lăuntrice, pe care şi-l cultivă atât prin pregătirea unor surprinzătoare încheieri, cât şi cu fineţea epică îngemănată cu tonalităţi educative.

Lumea sa e o schiţă multicoloră, de la munţii părăsiţi şi vlăguiţi (Tot muntele era sec şi pustiu, numai ei îşi făcuseră casă aproape de locul unde licărea apa – fragment din Şuierul uscat al ierbii, p. 5) sau cei ademenitori – (‘Nalţi îs Munţii Dorului, / Ceru-i plin de stele, / Patru plopi ascund în umbră / Casa mândrii mele – fragment din ‘Nalţi îs Munţii dorului, p. 20), care ascund stânele îndepărtate prin desişul de brazi (Privea cu nesaţ culorile care se rostogoleau peste păduri în valuri – fragment din Putregai, p. 31) şi poiene pline de viaţă, seducătoare (În poiană era soare, cald, culori care răzbăteau din muşchiul pufos ce se întindea lacom, până dădea de căldura soarelui de vară – fragment din Floarea buclucaşă, p. 47) s.a.m.d.

Autoarea ne relevă o lume sensibilă, deloc nouă, dar pe care am uitat-o sau am ignorat-o, şi care, răsfoind-i filele, ne face să tresărim până la nostalgie. Epicitatea autoarei în volumul de faţă are două motivaţii esenţiale. În primul rând este vorba de o cercetare episodică existenţială. Ea devine evidentă în relaţia sa cu lumescul. Ca orice vigilent şi dăruit pedagog, Maria Ioniţă, absolventă a Facultăţii de Filologie-Istorie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, decide să se pună în slujba educării copiilor din zona montană Măguri-Răcătău. Şi o face de peste patruzeci de ani. Prin urmare, autoarea se află mereu în faţa unei scene de viaţă care-i stimulează condeiul şi pe care o relatează cu simplitate, sensibilitate, cu simţ de observaţie bine antrenat şi pigmentat cu indicii moralizatoare: (Cine vrea să ne spună cum a scris colegul vostru cuvântul „simt”? (…) Profesoara îl alesese pe un elev mucalit care ştia de obicei să intoneze cuvântul greşi în aşa fel, încât să pară mai caraghios decât era. Elevul se ridică şi, privind peste clasă, îşi modelă buzele şi rosti: Simpt (…) Veselia era generală. (…) „Puteţi ieşi în pauză. Elevii ieşiră. (…) Profesoara începu să scrie o scrisoare către o persoană sus-pusă. (…) o reciti: „Când am aflat de invitaţia D-voastră, am simpţit…” „Aşa ceva e imposibil! – ţâşni profesoara în picioare. – fragment din Să scriem corect, pp. 104-105)

Riscul risipirii sinelui de încercarea provocatoare lumească o determină pe scriitoare să sondeze şi mai mult, de aceea toate valorile surprinse aici stârnesc nu numai curiozitatea, dar invită şi la reflectare. Amestecul de afecte în relaţionarea semenilor devine şi el o parte componentă a dramei lumeşti, pentru care Maria Ioniţă păstrează rezerva de a putea fi salvată, preferând de cele mai multe ori dimensiunea ludicului. Prin urmare, autoarea nu pătrunde în lume prin revelaţii obsesive, ci se lasă provocată de aceasta cu nevoia vădită de a o explora, de a o înţelege şi, de ce nu, de a o corija.

În al doilea rând, starea de nelinişte ce-i populează istorisirile se datorează şi unei profunde şi bogate experienţe de viaţă care, fără doar şi poate, i-a amprentat semnificativ fiinţa faţă de puterea cuvântului de a transmite tuturor celor ce se vor apleca asupra scrierilor sale.

Maria Ioniţă tânjeşte după amintirile trăite sau auzite, parte dintre ele cuprinse aici, într-o înlănţuire epică mişcătoare ca într-o expunere bine pregătită în faţa unei clase de elevi.

Preocuparea pentru limbajul expozitiv, cultivarea unor forme educativ-moderne, care devin surse ale autoarei, dau mereu frazei epice o notă de bun-gust: (Nu apucară să se obişnuiască cu oamenii şi cu locurile din orăşelul X şi profesoara fu chemată urgent acasă de maică-sa. Departe de casă, se gândea la mama ei. Acasă fiind, se gândea la soţul ei şi la întoarcere. Şi când toate se liniştiră şi începu cu adevărat să se gândească la plecare spre casa lor tânără şi la cel care o aştepta, începură pregătirile. De toate aveau nevoie, ca la orice început. Şi bagajul devenea din ce în ce mai mare. – fragment din Regionalisme – ţaic, p. 106)

Precum mulţi alţi prozatori, Maria Ioniţă jinduieşte la o însufleţire a cuvântului, la o rostire care să-şi asume puterea laică.

Situarea povestirilor într-un spaţiu dintre realitate şi imaginaţie, o uşoară modernitate a formelor care sugerează perenitatea, discursul sensibil şi imprevizibil realizează pe alocuri o notă de sfătuitor ce conferă prozei sale accente pitoreşti. Ele sunt, totuşi, importante pentru că marchează o etapă de evoluţie, o explicare a detaliului care ne scapă adesea. E o refulare care cere cu discreţie alte spaţii din care prozatoarea trebuie să iasă pentru a-şi elibera forţa epică, pentru a-i oferi un loc cât mai generos de existenţă şi pentru a ne semnala că a venit momentul să înţelegem, să acceptăm, să trăim mai din plin fiece clipă.

Ciocnirea cu lumea, cum se poate descoperi, pe de o parte învăluită de inocenţa şi dăruirea necondiţionată, pe de altă parte de maturitatea iscoditoare şi puterea de sacrificiu a sinelui, fragilitatea firului epic – accentuat pe ici pe colo de o criză a conştiinţei artistice – e o constantă a volumului, sintetizată în naraţiunea, care dă şi titlul cărţii de faţă, Zidul de ceaţă (Când îşi ridică privirea, femeia văzu cum din locul îndepărtat pornise peste lume un zid de ceaţă…, p. 58)

Prozatoarea vrea să vindece, prin cuvinte atent meşteşugite, sufletul omenesc de nălucirile materiale. Are toate şansele să izbutească.