Avanta-te in lume, Don Quijote!

Pe Anatol Covali l-am descoperit de curând, în paginile revistei Acasă; l-am îndrăgit pe loc, în primul rând pentru siguranţa afişată în jocul de-a cuvintele, apoi pentru talentul de transmite o idee la modul clasic… a poezie sunătoriu. Am aflat ulterior că omul şi-a petrecut întreaga viaţă pe scenă, unde a exersat zi de zi cantitatea vocalelor, noutate care avea să contrazică presupunerea noastră cum că ar fi accesat metrica limbilor clasice, dar avea să o confirme pe aceea că avem de-a face cu un poliglot.
   
De ce place poezia lui Anatol Covali? Pentru că totul curge firesc, atât de firesc, încât, la prima vedere, nici nu ştii dacă versul său este unul profund cu adevărat, sau reia  pur şi simplu metrica ori expresia altor poeţi de până la el. La o lectură mai atentă însă, fără a exclude posibilele influenţe artistice la nivelul subconştientului poetic, aflăm în versul lui Anatol Covali un ţipăt personal, critic şi autocritic, rezultat al unui tumult interior acumulat în timp şi ieşit, în sfârşit, la iveală.
   
Nu vom face, în cele ce urmează, o analiză a operei sale poetice (am numărat 20 de volume, toate apărute după decembrie 1989), ci vom discuta strict despre Toamna poemelor, oferind cititorului felii consistente de poezie versificată în diverse tipuri.
   
Dintru început se cuvine o menţiune: după cum reiese din pagina de titlu, volumul de faţă este o antologie întocmită de poetul Ion Brad, opţiune la care nu putem adera întrutotul. Mai întâi, suntem de părere că o astfel de antologie nu trebuie întocmită de poeţi (aici ne asumăm un indice de eroare, dacă ţinem seama de faptul că o sensibilitate poetică poate amplifica o alta); apoi, selecţia este preponderent retrospectivă, ceea ce ar putea duce la o interpretare eronată din partea  unui cititor lipsit de foarte multe date biografice, social-politice, istorice etc. Răsfoind alte volume semnate de Anatol Covali, prin acesta de faţă înţelegem viziunea unui alt poet asupra artei sale şi, riscând posibile contradicţii, ne avântăm în lectură, mizând pe neintenţionalitatea auctorială şi pe libertatea de interpretare a fiecăruia.
    
Revenind la influenţe şi apropieri între diverse producte literare, convingerea noastră este că orice poet se vrea original. În acelaşi timp însă, oricât de exigent ar fi, nu credem că poate face abstracţie absolută de lecturile sale, de muzică, de pictură, de impresiile de călătorie. A fost deja stabilit că ajungem la katharsis simultan cu/după ce vom fi trecut prin mimesis (Aristotel, Auerbach, Jauss ş.a.m.d.). Asta e! Or, în volumul de faţă, pot fi stabilite nişte legături de calitate, onorante pentru poetul Anatol Covali.
Dacă ar fi să întocmim un procentaj, pe locul întâi ca frecvenţă se află metrica lui Adrian Păunescu, lucru explicabil prin sensibilitatea acustică a celor doi poeţi, prin artificiul prozodic la nivelul deplasării accentului silabic, prin preferinţa pentru neologism etc. Iată un exemplu în care Covali deplânge păunescian decesul speranţei:
Şi speranţele mor/Ca soldaţii pe front,/De ruşine şi dor,/De atâta afront/Jeluindu-şi în cor/Un mărunt orizont/Şi uciderea-n zbor.//Şi iubirile plâng/La fântână de dor/Când în mine se strâng/Amintirile lor/Ce-n regrete se frâng/Dar în suflet se vor/Foşnet dulce de crâng.//Câtă moarte în zbor,/Cât somn în rădăcini!/ Parcă-i plâns în izvor/Şi în vise ciulini,/Când speranţele mor/Cu cunună de spini/Pe o cruce de dor. (Şi speranţele, p. 34).
   
Tot în vecinătatea lui Păunescu, invocaţia se împleteşte cu zvâcniri de acuză şi reproş, atât pentru semeni, cât şi pentru divinitatea surdă ori neimplicată:
Îndură-Te, Doamne, de ţara aceasta/Atât de strivită de griji şi nevoi,/În care domneşte trufaşă năpasta,/Îndură-Te, Doamne, de ea şi de noi.//Prea multă minciună, prea multă durere/Se varsă în noaptea trădării de neam,/Când toţi demagogii se-nfig la putere,/Iar ţara întreagă se zbate în ham.//Aceiaşi, pe-aceleaşi satanice locuri,/Mai lacomi acum şi mai dornici de vârf,/Ne sfâşie carnea cu scârnave ciocuri/Făcând să miroasă pământul a stârv.//În pomii durerii stă pasărea-frică/Doinind deznădejdea sărmanilor robi,/Ce ochii şi fruntea din glod nu-şi ridică/Şi colcăie-n teamă ca nişte neghiobi.//Îndură-Te, Doamne, de noi şi de ţară,/Trimite-i pe îngeri să fie eroi,/Căci altfel ajungi în curând de ocară/Şi Tu, Doamne Sfinte, alături de noi. (Rugă amară, p. 18).
   
În altă parte, izolarea, neputinţa şi lipsa de curaj sunt reprobate prin mijloace artistice care plasează textul undeva între Blaga (motivul) şi Mateevici (cadenţa):
Tăcerea mea e-o veşnică risipă/De întrebări ce caută răspuns/Când îngerul speranţei sub aripă/Destinul ne-mplinit mi-l ţine-ascuns.//Tăcerea mea sunt şoaptele iubirii/Pe care mi le murmură încet/Clipele când, în braţele-amintirii,/Poveşti frumoase în extaz repet. /Tăcerea mea e clopotul durerii/Ce cheamă la vecernia de dor/Trecutele şi-uitatele mizerii/Spre-a arde-n timpul purificator.//Tăcerea mea e candela în care/Ca untdelemn am pus sângele meu,/Să lumineze trista destrămare/Din nopţile când redevin orfeu./Tăcerea mea e clipa veşniciei/Şi veşnicia clipei la un loc,/Când pasărea de foc a poeziei/M-ascunde sub aripi de nenoroc. (Tăcerea mea, p. 70).
   
Dacă Esenin este asumat explicit (v. Esenin murind, p. 74), iar Eminescu, implicit, prin preluare aproape textuală, în cel puţin două situaţii (Unde eşti, frumoasă tinereţe/Cu pădurea ta, de vis, cu tot?, p. 41; Cu fiecare zi mai mult mă-ntunec…, p. 75), iată o poezie amintind, la primele versuri, de lirica de tinereţe a lui Beniuc, chiar dacă metrica se subscrie şi de această dată celei păunesciene:
Iubito, suntem la vecernii,/E soarele blând şi-obosit./În faţă se-aud lupii iernii/Cum urlă a moarte cumplit.//Şi frigul începe să doară,/Tăcerea-ngheţând-o-n priviri/ Când pluguri de patimă ară/Pământul întâiei iubiri.//N-a fost să rămână curată,/A fost să se sfâşie-n dor,/Cu inima prea vinovată,/Cu sufletul mult prea dator.//Credeam că de mult de poveste/Uitată-ntre pagini de vis,/Ca azi să primesc prima veste/Că-nvie-albatrosul ucis.//Şi-l văd cum începe să zboare/În sufletul meu destrămat,/Prin zbor întrebând de ce oare/Cu-al patimei glas l-am chemat. (Romanţă târzie, p. 131).
   
În ce măsură eul poetic este conştient de aceste înrudiri, cât ţin ele de intentio auctoris, acestea nu se pot stabili. S-ar putea ca ele să fie simple proiecţii în subconştientul cititorului, în intentio lectoris, aşa cum avertiza Umberto Eco atunci când, vorbind despre pericolul suprainterpretării, mărturisea cât de măgulit a rămas după citirea diverselor cronici la Numele trandafirului, în care erau amintite înrudiri tematice de care habar nu avea, sau cât de revoltat a fost atunci când un prieten i-a reproşat că a redat în Pendulul lui Foucault o întâmplare din intimitatea familiei sale, când, în realitate, autorul se inspirase din viaţa propriei sale familii, semn că, în acelaşi timp, ni se pot întâmpla lucruri similare, iar cititorul nu trebuie să forţeze interpretarea. De aceea, lăsând la o parte chestiunea asemănărilor, despre care s-a spus deja destul, vom încerca în cele ce urmează să arătăm câteva trăsături ale poeziei lui Anatol Covali, referindu-ne strict la intentio operis.
   
Alături de muzicalitatea mai-sus pomenită, claritatea şi expresia accesibilă captează rapid atenţia lectorului, uneori prin distihuri armonioase, pline de sens, conturând o viziune poetică:
Şi Dumnezeu, la plecare, mi-a spus: Să ai grijă de rime,
De ritm şi, dacă poţi, de profunzime. (p. 133).
sau una erotică:
Cândva ţi-am vrut numai trupul fierbinte, iubirea păgână.
Azi sufletul tău drag îl vreau fântână. (p. 132),
alteori prin catrene compunând poezii întregi, pe acelaşi registru tematic.
Iată un soi de artă poetică, o pledoarie a scrisului liber asumat, nu aservit, a cărei trăsătură suplimentară este definirea ţintită a mesajului, întru redarea căruia poetul procedează la o ieşire atipică din rând, nu să acuze, nu să se scuze, ci să enunţe:
Mi-am pus cătuşe singur şi-am intrat/În temniţa tăcerii absolute,/Ca să nu fiu vreodată numărat/În şirul conştiinţelor vândute.//N-am vrut să fac contracte, să mă vând/Cântându-le mai-marilor osana,/Dar nici n-am îndrăznit să ies din rând/Spre-a-i înfrunta, sfidându-le prigoana.//M-am resemnat să pier necunoscut/Decât să pângăresc a Muzei slavă/Şi cu întreg poporul am băut/A umilinţei jalnică otravă.//De câte ori n-am plâns cu-amar regret/Pe foile încinse de durere,/Când ucideam în mine un poet/Pecetluindu-i versul cu tăcere!//Dar în destinul meu, cumplit, de sclav,/În resemnarea-mi jalnică şi crudă/N-am vrut nicicând să fiu un biet mârşav/Şi poeziei mele să-i fiu iudă. (Mărturisire de credinţă, p. 28).
   
Această împietrire neexprimată anterior, această reţinere este mereu reluată şi interpretată drept principală cauză a deturnării unui destin promiţător:
În temniţa în care-am fost zidit,/De la un timp sunt liber în sfârşit./Au fost deschise uşile-ncuiate/Şi pot oricând zbura spre libertate.//Însă nu plec. Rămân în acest loc/Unde-am pierdut speranţă şi noroc,/Celula suferinţei mele mute/Ce-a transformat robia în virtute.//Privesc cu drag spre lanţuri şi cătuşi/Şi cu regret la golul de la uşi,/Mângâi pereţii-n care viaţa-mi plânge/Şi simt în piept cum inima se frânge.//E prea târziu în lume să mă duc…/Nici nu aş şti pe ce cărări s-apuc,/Prea plin de mucegaiul resemnării/Şi sfârtecat de cancerul răbdării.// Mult prea bolnav pentru un nou destin/În temniţă am să mai stau puţin/Şi, ignorat de ceilalţi ipochimeni/Am să rămân ce-am fost mereu: un nimeni! (În temniţă, p. 122).
   
Metrica asemănătoare şi câţiva termeni comuni ar putea indica o apropiere de linia poetică argheziană, dar am promis că lăsăm această direcţie; înaintăm, deci, punctând alte câteva trăsături: conturarea unor teme, ca aceea a deşertăciunii sau a norocului, sau anunţarea unor motive, ca acela al uşilor de trecere de la fiinţă de nefiinţă:
Abia am deschis uşa prin care-am intrat/Şi iată-mă cu mâna pe clanţa celeilalte…/O viaţă cât o clipă în mine şi-a surpat/Cupolele de visuri măreţe şi înalte.//Mă uit la uşa care deschisă vrea a fi/Şi mă străpung fiorii neliniştei din urmă,/Căci ştiu că, de-i trec pragul, pătrund în veşnicii/În care suferinţa re-ncepe sau se curmă.//Ce s-a ales din toate care păreau minuni/Când àripi, crude încă, îmi fâlfâiau trufaşe?/Am străbătut cu groază mocirle de minciuni/Cu clipe care-ntruna au fost perfid de laşe.//Un fulger las în urmă, căci viaţa mea a fost/O stranie risipă prin searbădul zadarnic,/În care rătăcitul găsit-a adăpost, /Căci m-a iubit tot timpul şi-a fost cu mine darnic.// Îngerul meu mă-ndeamnă şoptind: De ce nu speri?,/Dar lacrimi îngheţate îmi strălucesc pe faţă/Gândindu-mă că, totuşi, puteam avea alt ieri,/Că-n loc de-o parodie puteam trăi o viaţă. (Uşi, p. 46).
   
În fine, aşa cum se întâmplă mereu, pe fondul atâtor nerostiri şi renunţări, salvarea eternă rămâne iubirea, împlinită sau nu, refugiul ultim şi sigur al imaginaţiei poetului, locul sacru şi unic în care fiecare devine demiurgul propriului univers, pentru a-şi făuri propria poveste. Iar aceea plăsmuită aici pare a se configura pe trei niveluri, de la aşteptare:
Am îngropat trecutul prea aproape/De rădăcini şi iată-mă-nflorind./În suflet muguri noi încep să crape/Şi sângele din noi îl simt domnind.//[…]//Aşteaptă-mă, voi reveni curând/Cu braţele-ncărcate de iubire./Aşterne-ţi masa-n suflet, că-s flămând/Şi obosit de-atâta rătăcire. //[…]//Şi de-am să-ţi trec prin sânge în galop/Cu armăsarul viselor sălbatic,/Să ştii că vin la tine să-mi îngrop/Iluziile şi să-ţi fiu ostatic. (Să ştii că vin…, p. 100),
la regăsire:
Iubirea mea frumoasă şi târzie/Purtând în suflet vrajă şi mister,/Oficiază sub seninu-ţi cer/În fiecare zi o liturghie. //Un cor de îngeri lângă mine cântă/Când aerul din jur îl tămâiez/În timp ce tu spui minunatul crez/Al dragostei ce-astfel devine sfântă.//E-n noi atunci atâta armonie,/ Chiar dacă-n înserare este ger/Şi-s fericit că pot să îţi ofer/ Anafura numită bucurie.//Iubirea noastră nu va fi înfrântă,/Căci mai presus de viaţă o aşez./Ea ne-a purificat ca un botez/Şi lacrimile prin sărut ne zvântă. (Iubire, p. 106).,
iar, în cele din urmă, la împlinire:
Când mângâi trupul tău, de drag încins,/Parcă pe jar pun mâinile şi-mi pare/Că sufletu-mi devine rug aprins/Şi-mi arde pătimaşa exaltare.//Şi, ca întotdeauna, ies învins/ Din dragostea ca o purificare,/În care de iubirea ta sunt nins,/Ca să cunosc şi blânda ta răcoare.//Şi ce frumos e mândru-ţi necuprins/În care-apoi alerg cu încântare!…/ Când mângâi trupul tău, de drag încins,/Parcă pe jar pun mâinile şi-mi pare//Că al meu gând chiar cerul l-a atins/ Cu àripile ce încep să are/În stelele care cândva s-au stins, /Dar care-acum renasc strălucitoare. (Când mângâi trupul tău, p. 54).
   
Fără a fi jurat pe Roland Barthes, suntem de părere că arta, în general, poezia, în particular, trebuie să placă, să atragă, stârnind în cititor resorturi interne generatoare de curiozitate. Pe noi, discursul poetic lansat de Anatol Covali ne-a convins. Nu suntem în măsură să judecăm locul lui pe harta literaturii: timpul va hotărî! Însă, dacă nu va fi un câştigător, în mod sigur nu va fi un înfrânt.